După 6 zile în Cappadocia, zborul cu balonul sau (și) altele?

TIPĂREȘTE

Cappadocia nu înseamnă doar zborul de o oră cu balonul. Cum am spus și în articolul precedent ne-am dus disperați să zburăm, ăsta a fost scopul, dar acum recunosc că altele m-au fascinat. Așa că eu recomand 5-6 zile în zonă pentru că asta permite să vezi cam tot ce este de interes. Din acest motiv am ales și noi așa, gândindu-ne că este puțin probabil să ne mai întoarcem și ar fi bine să apucăm să vedem cât mai multe.

După ce ne-am liniștit cu zborul, aveam pe listă cele două excursii importante care se fac prin Cappadocia: Turul Verde și Turul Roșu, cu programe și obiective care nu se suprapun și care te poartă prin ce are Cappadocia de arătat, alături de (speram) niște ghizi buni. În restul timpului ne doream program de voie și urma să stabilim la fața locului ce ne-ar plăcea să facem, după ce ne dezmeticeam cu zona.

Având în vedere că urma să avem aceste excursii și că intrările la toate obiectivele cu plată erau incluse, nu ne-a interesat achiziționarea cardului Cappadocia Pass Museum care costa 75 lire/persoană, pentru că nu ne ajuta cu nimic. În afara excursiilor, noi n-am mai plătit decât o taxă de 15 lire la Biserica Întunecată, din cadrul Muzeului în aer liber Göreme, care oricum nu intra în card și 8 lire la Castelul Uçhisar, care în grupuri organizate nu se mai vizitează.

Excursiile le-am făcut cu agenția Woop Woop Travel, tot prin intermediul lui Jay. În ambele zile am avut doi ghizi tineri, foarte simpatici și foarte buni. Au vorbit o zi întreagă, de când ne-au luat cu microbuzul de la hotel până ne-am despărțit. De la ce vedeam pe acolo și poveștile Cappadociei, dintre care o parte sunt legende, până la personale, familie și viață personală. Vă recomand din inimă această agenție.

Cele două tururi: verde și roșu, presupun câte o excursie de o zi plină și vă recomand să le faceți organizat și nu pe cont propriu pentru că nu merită. Nouă ni s-au părut foarte ieftine față de ce am primit, iar singuri chiar nu merita să avem atâta bătaie de cap. În plus sunt convinsă că într-o zi n-am fi ajuns nici la jumătate din locurile în care am ajuns.

Turul verde este mai lung pentru că ajunge la Canionul Ihlara (la aprox 100 de km de Göreme) și era la agenții 33 de EUR de persoană, iar pentru grup cam toate făceau aceleași reduceri, aprox 5 EUR de persoană.

Turul roșu era la agenții 27 de EUR, iar pentru grup se făcea o reducere de 3-4 EUR de persoană. După ce am văzut cum stă treaba la agenții i le-am solicitat lui Jay și ne-a dat turul verde cu 27 EUR/persoană, iar pe cel roșu cu 23.

Ambele tururi au inceput la 9 dimineața, când microbuzul ne-a luat de la hotel și am ajuns înapoi, în fața hotelului, în jur de 18-18,30.

Turul verde ne-a costat 27 de EUR/persoană și a însemnat: microbuz care ne-a luat de la hotel și ne-a adus înapoi, ghid la dispoziția noastră toată ziua, masă de prânz foarte bună și 7-8 obiective la care am ajuns fără să ne doară pe noi capul, inclusiv taxele de intrare, acolo unde era cazul. Opririle în cadrul acestui tur au fost la:

1 – Panorama Göreme. Aici am aflat din nou povestea Cappadociei, că peisajul s-a format prin stratificare, că sunt 4 straturi de erupții vulcanice și de sediment marin. Că s-a retras apa iar vântul și ploaia au erodat diferențiat în funcție de duritatea straturilor dar și că 2 negustori francezi au dat tinutului numele de Tărâmul Fericini, adică un tărâm de basm. Venind cu mașina dinspre Nevșehir, Panorama Göreme a fost primul impact cu Cappadocia. Ne-am oprit încă din prima zi, când ne-a apărut în cale și apoi ne-am mai oprit de câteva ori în drumurile noastre.

2 – Fabrica de bijuterii Onix, renumită pentru bijuteriile din Zultanit, un mineral care se găsește doar în Turcia și care prelucrat și șlefuit își schimbă culoarea (până la 5 culori). Bijuteriile sunt foarte frumoase și îți iau ochii iar cei care vor să vândă o să vă amețeaască de cap, dar nu vă lăsați păcăliți. Acolo, la fabrică, bijuteriile costă de la sute la mii de EUR dar găsiți aceleași bijuterii prin toată zona, mult mai ieftine, inclusiv la Istanbul sau Edirne. Eu n-am cumpărat nimic de la fabrică dar până la urmă n-am plecat din zonă chiar cu mâna goală și am luat dintr-un magazin din Göreme, în combinație cu o prietenă, ca să negociem mai bine, câte o pereche de cercei cu zultanit, pe care am dat 20 de EUR, de la 80 cât ne-a cerut inițial, la care am primit și certificat, la fel ca la fabrică și ne-a făcut și probă că se schimbă culoarea pietrei. Dar ne-a durut gura vreo oră în magazinul ăla. Nu țineam neapărat să cumpărăm, eram într-o seară la plimbare, relaxați, și am crezut că doar ne distrăm puțin cu vânzătorul, am plecat, ne-am întors și ne-am tot jucat până l-am scos așa.

Referitor la cumpărături și negocierile astea care sunt atât de variabile la turci și nu știi niciodată care o fi prețul adevărat, noi facem așa. Stabilim prețul care ne satisface în lei, întotdeauna mai mic ca la noi acasă, și dacă mă interesează foarte tare negociem cât ne pricepem și apoi cumpărăm, indiferent că după aceea aud că alții au luat gratis produsul respectiv.

3 – Valea Porumbeilor (Uçhisar Pigeon Valley) . Văile din zona Cappadociei sunt pline de porumbei încă din antichitate. Un negustor antic spunea că nici nu putea vedea cerul de câți porumbei erau în zonă. Ei stau în stânci, în niște lăcașuri ca niște ferestre, făcute de oameni ca să poată aduna găinațul, care este foarte important. Găinațul se adună și se folosește la fertilizare, în special a cartofilor, dar a fost folosit și în combinație cu albuș din care se făcea un fel de glet care se dădea pe pereții care ulterior se pictau. Porumbeii ies din căsuțele lor doar între 4-4,30, nimeni nu știe de ce numai atunci și dacă bați din palme, zboară.

4 – Orașul subteran Derinkuyu (Derinkuyu Underground City) . Cum spuneam sunt 36 de orașe subterane în zonă iar Derinkuyu este cel mai vizitat și se află în provincia Nevșehir. Hitiții, un neam din Asiria, au fost primii locuitori ai zonei. Ei trăiau afară, în locuințe, iar orașele subterane au fost construite în zonă ca refugiu împotriva pericolelor și se retrăgeau acolo când apăreau. Construcția lor începea de la puțurile de aerisire și erau structurate pe niveluri. La primul erau grajdurile pentru animale, apoi locul unde se făcea vinul și celelalte niveluri erau pentru locuit. Nivelul 1 era folosit și în timp de pace pe post de cămară. Unde aveau biserica era și morga. După ce trecea invazia scoteau morții afară și îi îngropau. Între niveluri erau zone mai înguste de tunel care se puteau închide cu niște uși circulare care se puteau deschide doar din interior.

În zonă erau 4 castele care anunțau cu focuri și semnale de fum pericolele. Ăsta era semnalul că oamenii trebuie să se retragă în subteran. Blocau accesul în coridoare cu pietre de moară (rotunde) care se deschideau doar din interior.

Derinkuyu este înscris în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, se întinde pe mai mult de 7 niveluri subterane, (unii spun 5, alții 8... nouă ghidul ne-a spus de 7), avea o capacitate de aprox 10.000 de locuitori și legătură prin tunele cu celelalte orașe. Ventilația era perfectă și nu s-a dovedit niciodată cum a fost realizată. A fost deschis pentru vizitare în 1965 când numai 10% se putea vizita.

5 – Prânz la Canionul Ihlara la Star restaurant unde am mâncat supă de linte, felul principal la alegere din 4 feluri (pește, pui cu bulgur, ciuperci cu brânză și chioftele) iar ca desert baclavale. Am completat, contra cost, cu câte un suc de rodii, proaspăt stors în fața noastră, 10 lire și am băut câte o cafea turcească cu 5 lire. Imediat cum am terminat de mâncat s-a iscat o ploaie torențială, așa din senin, care a durat aprox 15-20 de minute.

6 – Canionul Ihlara (Ihlara Valley) se află între doi vulcani dintre cei 3 ai Cappadociei, Hasan și Melendiz, are o lungime de 14 km (începe în satul Ihlara și se sfârșește cu Mănăstirea Selime), o adâncime de aprox 100 de m și a fost format de râul Melendiz. Prin canion a burnițat aproape tot timpul dar asta nu ne-a oprit. Ne-am pus pelerinele, pungile, fiecare ce a avut la îndemână și am pornit prin canion, într-o plimbare spectaculoasă de 2,5 km, până la Grădina Tea și înapoi. Din păcate pe același drum. Ar fi trebuit ca de la grădină să urcăm cele 300 de trepte și acolo să ne aștepte microbuzul, dar ghidul nu a vrut să riscăm, pentru că pietrele ar fi putut fi foarte alunecoase și nu merita.

Grădina Tea este un loc rupt din rai. Cu căsuțe de lemn în care sunt pernuțe, unde poți să bei un ceai sau o cafea, să mănânci un gozleme pregătit în fața ta, cu măsuțe de lem și butuci amenajate pe malul râului pe unde se plimbă rațele și gâștele, sau pur și simplu te poți bucura de natură.

La întoarcere, pe la jumătatea drumului, ne-am abătut spre stâncă și am urcat 162 de trepte până la Biserica Sf Gheorghe. Din păcate, am văzut doar exteriorul, pentru că acolo erau lucrări de restaurare. Însă a meritat plimbarea măcar pentru peisajul pe care l-am avut urcând pe scările acelea.

7 – Ala Church – următoarea oprire a fost la una dintre cele mai vechi biserici cu fresce încă vizibile, alături de care era presa de ulei unde făceau un ulei din niște semințe care era folosit în orașele subterane pentru că nu scotea fum și nu otrăvea aerul. Drumul de la Canionul Ihlara până am ieșit din munți a fost extrem de spectaculos. Cu serpentine multe, am tot urcat printre stânci și cu toate că ne-am dorit să ajungem la Biserica Selime, care este cea mai renumită, trebuia să ne abatem încă 7 km și să tot urcăm iar ghidul ne-a spus că nu aveam timp. Oricum Selime nu era în turul nostru.

8 – Lacul Nar (Nar Creater Lake) este un lac vulcanic pe care în alte condiții nu l-aș fi considerat așa interesant, pentru că Sf Ana al nostru este mult mai spectaculos. Dar acolo în complicitate cu ghidul nostru le-am făcut o surpriză altor 2 sărbătoriți ai noștri care erau născuți chiar în ziua aceea. Ne-a ajutat și șoferul microbuzului care a căutat melodia de la mulți ani care se cântă la ei și apoi ne-a pus o manea turcească. S-a încins acolo, pe malul lacului, un dans de mama focului. A dansat și ghidul și șoferul și singurii turiști care mai erau pe malul lacului, un grup de asiatici s-au îndreptat spre noi, au intrat și ei în joc, am făcut poze și am dansat acolo până ne-a apucat frigul de tot pentru că bătea destul de tare vântul pe lângă lac. Dar ne-a plăcut prietenia între popoare de pe marginea lacului Nar.

Turul roșu era la agenții 27 de EUR, iar pentru grup am obținut un preț de 23 de EUR/persoană de la Jay și ca și în cazul turului verde a însemnat microbuz care ne-a luat de la hotel și ne-a adus înapoi, ghid foarte bun, masă de prânz și 9 obiective la care am ajuns, de asemenea, fără să ne doară pe noi capul, inclusiv intrările incluse, acolo unde era cazul. Opririle în cadrul acestui tur au fost la:

1 – Castelul Uçhisar (Uçhisar Castle) . Castelul nu se mai vizitează în grupuri organizate de 2 ani din cauza unui accident care a avut loc, când o turistă în goana după cel mai spectaculos selfie a căzut de pe stânci, dar individual se poate. Microbuzul ne-a dus până la intrarea în Uçhisar, în fața panoramei de la Paradise Valley, de unde castelul se vede foarte bine. Acolo ghidul ne-a spus povestea castelului și ne-a dat liber o jumătate de oră pentru poze și plimbări cu cămila (20 de lire).

În drumul nostru am trecut pe lângă cel mai scump hotel din Cappadocia care se află în Ürgüp unde o cameră costă două mii și ceva de lire pe noapte, adică peste 300 de EUR.

2 – Muzeul în aer liber (Göreme Open Air Museum) se află la 1,5 km de centrul localității, este ușor accesibil din toate direcțiile și cuprinde un complex monahal cu multe biserici în stâncă, bine conservate cu fresce excepționale, patrimoniu UNESCO din 1985, alături de monumentele în stâncă din Cappadocia, acesta fiind primul obiectiv din Turcia înscris în această listă. Fără tur intrarea ar fi costat 45 de lire, după cum am văzut la casa de bilete. Muzeul cuprinde 11 mănăstiri cu biserici rupestre sapate în stânci din sec 10,11 și 12 iar bisericile au denumiri dintre cele mai nebănuite Mărul, Șarpele, Sandalele, Biserica Întunecată...

Turul a durat aprox 2 ore și după ce ne-a vorbit aprox o jumătate de oră despre complex și despre tehnicile folosite la pictarea bisericilor, ghidul ne-a lăsat să ne așezăm singuri la cozile de la toate bisericile și să le vedem în ritmul nostru, urmând un traseu circular de la dreapta spre stânga. Am aflat de la ghid că în acest complex sunt două feluri de picturi: direct pe perete sau tehnica fresco (dădeau un strat de mortar, pictau și apoi dădeau cu albuș de porumbel).

Prima biserică a lui Sf Vasile a fost cea cu coada cea mai mare, iar ultima biserică din complex, Biserica Întunecată (Karanlik Kulise) , care a avut intrare separată (15 lire), are fresce cu scene din ortodoxie foarte bine conservate.

3 – Valea Iubirii (Love Valley Panorama) . Numele îi vine de la faptul că aici veneau tinerii îndrăgostiți care nu aveau înțelegere și aprobarea părinților dar și de la faptul că văzută de sus are forma unei inimi. Asta ni s-a părut o chestie inventată în scop comercial, apărută mai nou, pentru că pe vremuri cu care mijloace vedeau ei de sus?

4 – Olăria Chez Galip (Avanos Pottery Demonstration) , cea mai mare olărie din Avanos unde se face ceramică foarte scumpă și unde chiar Chez Galip ne-a făcut o demonstrație despre duritatea ceramicii. Ca să ne demonstreze că vasele lor nu se sparg a aruncat cu o oală de pământ, iar pe mine m-a ales să mă sui pe vas, sprijinânu-mă de el (cam șmecheraș domnul franțuz când a trebuit să mă sprijin de umerii lui), apoi mi-a oferit un autograf pe o carte de vizită și un mic vas de ceramică și el cu autograf, care au un loc binemeritat în colecția mea de suveniruri.

Ceramica din zonă se face din lut roșu pe care după ce o face, o usucă, o coace și apoi se poate folosi. Sau din lut alb care se poate și picta. Este o ceramică foarte rezistentă, cum tocmai ne demonstrase.

Produsele sunt expuse în încăperi în crescendo. Mai întâi cele mai ieftine și mai comune și cu cât avansam prin încăperi ajungeam la piese din ce în ce mai frumoase, spectaculoase chiar. În ultima încăpere erau piese făcute dintr-o argilă cu culori fluorescente (care strălucește pe întuneric). Cel mai mult ne-a plăcut un ulcior cu o formă specifică din perioada hitiților pe care nu l-am achiziționat de acolo pentru că ni s-a părut prea scump (cel mai ieftin era 140 de EUR), dar l-am luat din oraș la un preț rezonabil (40 de lire, de o calitate inferioară). Pentru colțul meu de suveniruri este perfect însă.

5 – Prânz la Han restaurant. Hanul ăsta este o ditamai hardughia de 4-500 de locuri care cred că a fost făcut exact pentru grupuri de turiști care umblă prin Cappadocia, mai ales pentru aceste tururi. Parcarea era plină de microbuze, ca și al nostru, sau autocare. Aici, într-o sală, era un bufet imens, cu toate mâncărurile pământului, dulciuri, fructe, ... unde mâncai cât puteai, dar băuturile nu erau incluse.

6 – Fabrica de covoare. Ăsta a fost singurul obiectiv care nu ne-a interesat deloc, dar chiar dacă am vorbit cu ghidul nu putea face rabat. Am vizitat o fabrică foarte mare, am văzut cum se țes covoarele manual, am văzut viermi de mătase și cum se extrage mătasea (n-am mai văzut din copilărie) și apoi ne-au dus într-un fel de expoziție, ne-au așezat pe bănci, ca pentru o defilare de modă, ne-au dat ceaiuri și au început să ne înșire la covoare care mai de care mai frumoase, dar al naibii de scumpe (unele din bumbac și mătase de la 2-3000 de USD bucata).

7 – Valea Călugărilor (Pasabagi Fairy Chimneys) , plină de piloni din stâncă sub forma unor ciuperci (pașa înseamnă căpitan de armată în retragere, iar bagi vinărie). Forma de ciupercă este de la eroziune, iar vânturile au tăiat piatra formând căciula, iar în jos a subțiat-o. Călugării veneau aici pentru a fi izolați de restul lumii, ca să se roage. Și aici am găsit cămile, ca aproape pe la mai toate obiectivele la care ne-am oprit, cu care puteai să faci o plimbare, dar și magazine de suveniruri sau sucuri de rodii proaspăt stors în fața noastră (10 lire peste tot).

8 – Valea Imaginației (Devrent, Imagination Valley) nu a fost niciodată locuită spre deosebire de celelalte văi, dar este spectaculoasă datorită stâncilor cu forme diferite pe care ghidul ne-a invitat să ne imaginăm. Cea mai reprezentativă este o cămilă care se află pe toate materialele de promovare ale Cappadociei, apoi ne-am mai imaginat pinguini, un dragon, o mână cu degetele răsfirate.

9 – Degustare de vinuri la Turasan. Turasan este o podgorie cu o grămadă de premii și diplome obținute la competițiile de gen. Cu toate, sau tocmai pentru că mă trag dintr-o regiune importantă viticolă, ne place să degustăm și să cumpărăm vinuri bune din drumurile noastre. Dar la Turasan n-am picat pe gust.

10 – Cele 3 frumuseți. Acestea sunt Zâna, Prințesa cu copilul și Pastorul, iar în spatele lor se află o altă piatră pe care ghidul și-o imaginează ca fiind regele. Se spune că acestea ar fi cele mai frumoase pietre din stâncă din Cappadocia. Aici ne-a prins asfințitul soarelui și a fost unul extrem de spectaculos.

Acestea au fost excursiile organizate pe care vă recomand să le luați dacă ajungeți în Cappadocia. Noi nu am fi reușit să ajungem singuri în atâtea locuri, în același timp, plus că având ghizii la dispoziție am aflat o mulțime de lucruri și i-am întrebat chestii care ne interesau.

Unul dintre lucrurile haioase pe care l-am dezbătut cu ghizii au fost legate de semințele de dovleac și socializarea în Turcia. Pentru că am trecut pe lângă câmpuri întregi cu dovleci am întrebat ghidul ce fac cu dovlecii ăia. Și ne-a spus că îi cultivă în special pentru semințe. Asta îi ajută să se întâlnească foarte des și să socializeze. N-am verificat, dar el ne-a spus că turcii au cea mai mică rată de suicid și nu au nevoie de psiholog. Pentru că ei discută orice problemă pe care o au cu prietenii, vecinii, rudele... și socializează foarte des spărgând semințe de dovleac. Ne spunea că ei și dacă trebuie să-și cumpere cel mai mărunt lucru se duc la vecini și se sfătuiesc. Suna bine, noi am cam uitat asta...

Pentru că în cadrul tururilor Castelul Uçhisar este văzut doar de de la distanță și doar la exterior, pentru că așa cum spuneam, nu mai au loc vizite de grup din cauza unui accident, în ziua rezervată să facem și ceva de capul nostru, am ales să-l vizităm individual. Am luat autobuzul din centrul Göreme, de lângă hotelul nostru, direcția Nevșehir, care are un traseu de 3 stații: Castelul din Uçhisar, intrarea pe Valea Porumbeilor și Nevșehir. În 5 minute eram la stația din Uçhisar, iar de la stație am mai mers vreo 10 minute până la intrarea în castel.

Castelul Uçhisar este un castel roman, cu încăperi asemănătoare cu cele ale orașelor subterane, este mai spectaculos de aproape și vizitarea lui înseamnă de fapt tot o vizită pe la exterior. Intrarea a fost 8 lire de persoană și după ce am intrat, am trecut prin două încăperi cu niște panouri informative, după care am ieșit la exterior și am mers pe niște scări până în vârful lui, unde este arborat steagul turcesc. A fost mai spectaculoasă panorama în sine decât a fost interesant castelul. Ne-am așteptat la altceva.

După ce l-am vizitat ne-am oprit la o cafenea tradițională pe care am zărit-o de la intrare, aflată undeva sub ziduri, unde am stat aprox 2 ore. Într-un cadru extrem de rustic, ornamentat tradițional, lăfăindu-ne pe niște perne, cu o panoramă superbă asupra Văii Paradisului și a Castelului Uçhisar, nu ne-am mai făcut nici un plan pentru ziua aceea, ci am zis că rămânem acolo până ne plictisim, atât de bine ne-am simțit. Cafeaua turcească la ibric a fost 4 lire (aprox 2,5 lei) și ne-a fost servită cu bucățele de rahat și apă. Dacă tot ne-am lungit, unii au mâncat și câte un gozleme cu brânză și cartofi, făcut la fața locului, 10 lire.

La un moment dat, am lăsat lumea la taclale și am pornit pe Valea Paradisului (Paradise Valley) , care se află între panorama de la Castelul Uçhisar, Valea Porumbeilor și intrarea de la castel (cafeneaua unde ne aflam), într-o plimbare de aprox o oră urcând și coborând pe formațiunile din stâncă. În plimbarea noastră am intrat în grote, am dat și de o bisericuță, și de locuințe rupestre, cu niște preșuri pe post de ușă.

Când am plecat de acasă ne-am gândit să vizităm Castelul de la Uçhisar, după care urma să luăm din nou autobuzul până la Nevșehir și să ne pierdem vremea prin mall și să vedem ce e și cu localitatea asta.

Dacă tot am stat atâtat vreme la cafeneaua lui și i-am făcut ceva consumație (nu era nici naiba prin zonă), turcul s-a tot fâțâit pe lângă noi, iar când am plecat ne-a întrebat unde ne ducem. Când a auzit că vrem să mergem la Nevșehir a luat foc. „Păi ce să căutați acolo? Veniți în Cappadocia ca să intrați în magazine? Nevșehir nu are nimic altceva decât un mall și este un oraș”. De altfel, am trecut prin Nevșehir și la dus și nu ne-a spus nimic orașul cu blocuri și magazine, dar am crezut că o avea și o altă parte care merită vizitată. Turcul nostru ne-a asigurat însă că nu avem ce căuta acolo și că nu merită să vii în Cappadocia și să te duci la mall și la magazin. La fel ne-a spus despre Avanos, care era alternativa, că în afară de râul cu gâște pe care îl văzusem când am trecut prin el cu ocazia tururilor, nu avem ce să vedem.

Dar omul nu ne-a deturnat aiurea ci ne-a propus ca alternativă să mergem pe Valea Porumbeilor dacă nu fusesem și că o să-l pomenim dacă facem asta. Noi am ajuns cu tururile organizate, dar doar la o panoramă asupra văii.

I-am urmat sfatul, ne-a orientat puțin pe harta pe care o avea agățată de un pom și am mai mers pe jos vreo 500 de m, poate mai mult puțin, până la intrarea pe vale. Până acolo la indicațiile turcului băieții s-au oprit la magazin să-și cumpere câte o bere pe care să o bea pe vale și dintr-un magazin cu tot felul de semințe bune ne-am luat și noi câteva sute de grame cu care să facem un picnic la un moment dat.

Excursia asta a fost cel mai frumos lucru pentru mine. Mai frumos decât zborul cu balonul. Valea Porumbeilor (Pigeon Valley) are o lungime de 4-6 km (depinde unde intri pe traseu) și este un traseu extrem, extrem de spectaculos. Turcul ne-a spus că el face 1,5 ore pe Valea Porumbeilor, dar pentru noi slowly, slowly, slowly... a prevăzut undeva la 3 ore. Noi am făcut 4. Ne-am oprit de n ori, n-am prididit cu pozele, am găsit niște gutui foarte bune și struguri buni și copți la vremea aceea, am făcut picnic... și ne-a părut rău când s-a terminat.

Ce a mai rămas din zi am petrecut-o prin Göreme, ca și în alte seri. Nu te saturi să te plimbi pe străzile înguste, în sus și în jos, printre formațiunile pentru care este renumită Cappadocia. Göreme, și numai ea, este localitatea unde poți să faci cel mai bine asta.

Mâncarea în vacanța asta n-a fost deloc o problemă și este pentru toate buzunarele. În zona Göreme și împrejurimi nu este chiar ieftină, dar este foarte bună. Pe timpul zilei am mâncat multe gozleme luate de pe stradă, cu brânză (12 lire) sau cu carne (15 lire) sau Lahmacun (pizza turcească, o lipie cu strat subțire de carne tocată), iar seara intram și noi într-un restaurant unde zăboveam mai mult.

În prima seară am mâncat la un restaurant mare de lângă hotel, chiar în centrul localității, Kebabzade, cu prețuri mai mari, dar mâncare excelentă.

A doua seară, am avut seara turcească și am mâncat și băut acolo contra a 20 de EUR de persoană, la pachet și cu un spectacol frumos și dansul inclus.

Apoi au fost cele două zile cu excursii unde am avut asigurat prânzul foarte consistent, iar seara fiecare s-a descurcat cum a vrut prin Göreme.

În una din seri am ieșit la plimbare prin oraș pe la 11 noaptea și am descoperit restaurantul One Way, cu muzică live de la ora 21, unde am intrat să bem ceva. Până la urmă am și mâncat un gozleme cu brânză (cel mai bun pe care l-am mâncat), iar soțul o frigăruie de pui la 35 de lire. Ulterior, când l-am întrebat pe Jay unde ne recomandă să mâncăm mai deosebit în Göreme ne-a recomandat restaurantul pe care îl descoperisem și noi, One Way, la care am mai revenit într-o seară, în formulă mai lărgită. Bonus, la intrare puteai să mănânci scoici umplute (1 liră), care mie îmi plac foarte mult la ei. De obicei mâncăm în Istanbul, iar aici acesta a fost singurul loc în care am văzut.

Ultima seară am mâncat la o terasă pe acoperiș, View Point, care este atât de luminată și atât de sus, că o s-o vedeți din orice punct al orașului. Cum am intrat am văzut ceva ce mâncau niște oameni și când a venit ospătarul să ne ia comanda i-am spus că eu vreau ce mănâncă oamenii aceia. A râs și mi-a spus că este fasolea personalului dar că îmi poate aduce o porție, dacă doresc. Am luat ultima porție că-mi ploua în gură (o tocană de fasole verde, de altfel), iar după aceea am mâncat o tocană de miel (din care n-am mai putut decât jumătate), pe care mi-a adus-o într-o ulcică și a fost cu ritual. Am tot dat cu un ciocănel în ulcică sub supravegherea domnului, ca să mi-o poată turna în farfurie. Soțul a mâncat un fel cu pui și cu ce am băut, masa asta foarte, foarte bună, cu un serviciu la fel, ne-a costat 120 de lire. La sfârșit am primit și un breloc cu sigla lor.

În plimbările noastre de seară am mai intrat într-o cofetărie drăguță unde am băut ceai și am mâncat orez cu lapte, n-am uitat să savurăm câte o cafea turcească din când în când, în tot felul de locuri drăguțe sau câte un Çay și ne-am săturat de suc de rodii, stoarse în fața noastră, la 10 lire paharul, pe care l-am găsit pe la toate obiectivele unde am ajuns.

Nu știu dacă o să mai revin prea curând în Cappadocia cu toate că mi-ar plăcea. Am făcut mare parte din ce se poate face în zonă, dar o să-mi fie mereu gândul la traseele de pe văile Cappadociei și la Canionul Ihlara.

În ultima zi m-am sculat cu noaptea-n cap din nou și m-am dus singură pe platforma din Göreme, de unde se văd cel mai bine baloanele, ca să rămân cu imaginea aceea în minte.

Ne-am întors spre Istanbul pe același drum, cu regretul că nu ne-am oprit nici la întors, mai ales la întors, pentru că era pe partea noastră, la Caravanseray-ul (Han) dintre Aksaray și Nevșechir, la vreo 20 de km de Aksaray.

Din nou Ankara – Bolu – Istanbul până unde am avut de mers puțin peste 700 de km, cu câteva opriri pentru alimentare sau pauză, cea mai lungă fiind la prima benzinărie după Ghebze, cu aprox 50 de km înainte de aglomerația spre Istanbul. Până acasă a mai durat 2 nopți însă pentru că nu treceam prin Istanbul fără să-i zicem și lui bună-ziua.

Și o să închei așa cum am început, citându-l pe prietenul fetei mele care a spus că vacanța în Cappadocia nu a fost o vacanță, ci o aventură. Iar acum, la câteva luni de la excursie, dacă îi întreb pe cei din grup spun că a fost vacanța vieții lor. Și totuși nu închei înainte de a răspunde și la întrebarea din titlu. Zborul cu balonul sau „altele”? Pentru mine ordinea este: spectacolul baloanelor văzut de oriunde se poate vedea, „altele” și apoi zborul în sine. Și mai spun o dată că aș fi plecat din Cappadocia fără nici un regret dacă n-aș fi zburat, cu condiția să fi văzut restul.

---

VIZUALIZĂRI: 4220 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI