Turul Verde (Green Tour) din Cappadocia sau o excursie cu adevărat solicitantă

TIPĂREȘTE

Miercuri, 04.10.2017, după trăirea senzațională matinală a zborului cu balonul, la orele 09,30 aveam programată excursia Green Tour (Turul Verde) . Se vede treaba că am avut o ultimă zi foarte plină în Cappadocia, intensă de dimineață până seara. Excursia a costat 120 TL/persoană și a durat aproape toată ziua, întorcându-ne în Göreme la apusul soarelui.

Tot în aceeași manieră valabilă pentru toate excursiile, microbuzul rezervat ne-a „cules” din fața hotelului, ne-a întâmpinat ghidul repartizat, pe nume Hami Teke și ne-a prezentat restul echipei: șase ruși (două perechi de maturi și două tinere), un irlandez singuratic și șase asiatici. Ghidul era un tip simpatic, tinerel, îndesat și micuț de statură. Vorbea engleza cu un accent un pic mai ciudat, dar era bine pregătit, absolvent al facultăţii de turism, foarte generos în a-și oferi informațiile și foarte sociabil. Ne-am lipit repede de el, căci, văzând că-i place să interacționeze mult cu turiștii, puneam întrebări în dorința de a ne lămuri asupra multor aspecte legate de Cappadocia. De la el am aflat inclusiv toate informațiile despre zborul cu balonul pe care vi le-am împărtășit și vouă. Pe urmă discuțiile au alunecat și pe alte pante (politice), făcându-ne mărturisirea că nu este de acord cu politica actuală a președintelui Erdoğan. Totul pornise de la faptul că noi am lăudat drumurile foarte bune alte țării lui iar el ne-a răspuns că Erdoğan este supranumit „regele șoselelor și ale spitalelor”, cu acestea câștigându-și un capital electoral enorm, dar că în rest, lucrurile nu merg prea bine în Turcia, în special pentru intelectuali. Întrebarea pe care ne-a adresat-o în contrapartidă: „La voi, cum e? E bine? ” ne-a cam pus în încurcătură și neștiind clar ce să-i răspundem am fost cam evazivi, vorba bancului.

Turul Verde cuprinde, în principal, următoarele puncte: popas la Göreme Panorama, oraşul subteran Derinkuyu, mănăstirea Selime, excursie în Valea Ihlara-drumeţie de 3 km prin canionul Ilhara, shopping la fabrica de bijuterii de onyx de lângă Üçhisar, Pigeon Valley sau Valea Porumbeilor, toate taxele de intrare la obiective fiind incluse în preţ. Tot în programul excursiei a fost inclusă și masa de prânz aranjată a ne fi servită într-un restaurant tradițional de la intrarea în micul sat Ihlara. În mod asemănător, băuturile au fost achitate pe loc, neintrând în costul excursiei.

Prima oprire a venit destul de repede, la vreo zece minute după ce porniserăm la drum din Göreme către Üçhisar, alt orășel de referință din arealul Cappadociei. Este vorba de punctul de belvedere știut drept Göreme Panorama de unde, așa cum se deduce din denumire, priveliștea către văile și munții Cappadociei este magnifică. Acolo s-a dezvoltat o adevărată zonă comercială unde se vând de toate: suvenire, produse de artizanat, se poate mânca, se poate sta la ceai sau cafea. Toate microbuzele și autocarele cu turiști fac un popas de cel puţin 20-30 minute timp în care, pe lângă admirat și fotografiat panorama, fiecare ghid își abordează grupul aferent, explicând și socializând cu membrii săi.

În mod similar, Hami a început să se familiarizeze cu noi, punându-ne tot felul de întrebări și prezentându-ne programul pentru orele următoare. Atunci am aflat cu surprindere că noi aveam să mergem în orașul subteran Kaymaklı, și nu Derinkuyu cum figura peste tot în pliante. Fiindcă nu prea agreez genul acesta de schimbări neanunțate, întreb de ce și mi se răspunde că Derinkuyu e mult mai aglomerat și mai strâmt, pe când la Kaymaklı spațiul este mai larg, „orașul” fiind mult mai mic și mai interesant.

Din cele mai vechi timpuri, încă de acum patru-cinci mii de ani, în Cappadocia oamenii au săpat în tuful vulcanic atât la suprafață, cât și în adâncime creând, în cel de-al doilea caz, adevărate rețele subpământene dispuse pe mai multe etaje. În acest fel au luat naștere circa 40 de orașe subterane troglodite, dintre acestea cel mai mare, cel mai adânc și mai cunoscut este Derinkuyu, iar cel mai larg, să zic aşa, este Kaymaklı. Dacă primul putea găzdui până la 30.000 de suflete, cel de-al doilea cam 3.500-4.000. Cert este că aceste așezări au fost adevărate refugii și ascunzișuri ale oamenilor din calea dușmanilor și ale cotropitorilor. Le-au folosit mai apoi și pentru a scăpa de persecuția romanilor care îi prigoneau pe creștini, mai târziu și de cea a musulmanilor. Se spune că, deşi la suprafaţă între Derinkuyu şi Kaymaklı sunt 10 km, în subteran acestea comunică prin tuneluri de mare adâncime. De la Üçhisar până la Derinkuyu sunt cam 28 km în direcția sud, spre Niğde, iar până la Kaymaklı, 18 km, în aceeași direcție.

Orașul subteran Kaymaklı a fost excavat sub dealul știut drept cetatea Kaymaklı și a fost deschis publicului în anul 1964, având opt niveluri în adâncime, dintre care doar patru sunt vizitabile în cadrul muzeului (aprox. -20 m). Kaymaklı a fost vreme îndelungată cunoscut drept Enegup, în limba greacă, dat fiind că a fost locuit îndelung de populație de origine bizantină. Oamenii din zonă își amenajaseră propriile case în jurul a o sută de tuneluri din subteran. Locuitorii din zonă încă mai folosesc cele mai convenabile locuri din tuneluri ca pivnițe, spații de depozitare și grajduri, la care au acces prin curțile lor.

Kaymaklı are coridoare mici, înguste şi înclinate, pe când spaţiile de locuit sau cu altă destinaţie sunt largi şi dispuse în jurul unor găuri mari, cilindrice de ventilaţie, ca nişte case de lift, de la cel mai profund punct şi până la suprafaţă.

Explorarea unui asemenea loc nu este deloc facilă, se merge aproape tot timpul aplecat, foarte aplecat la un moment dat sau ghemuit, unul în spatele celuilalt, se coboară pe coridoare întortocheate că, dacă nu eşti atent şi nu te ţii de ghid, te rătăceşti extrem de uşor, deşi există lumini (foarte slabe, ce-i drept) şi mici indicatoare pe alocuri. De asemenea, incursiunea în astfel de locuri nu este recomandată persoanelor cu probleme cardiace, de respiraţie sau care suferă de claustrofobie, atenţionare care există pe un panou chiar la intrare.

Primul nivel al oraşului subteran Kaymaklı folosea ca adăpost pentru animale, pentru ca acestea să poată fi aduse cu ușurință aici. Apoi, în coborâre, la nivelul al doilea se află o biserică cu un singur naos și două abside. În fața absidelor este un altar, există, de asemenea, unele zone de locuit și un cimitir pentru persoane importante, se crede din apropierea bisericii. În plus, acest nivel are o piatră mare, circulară de blocare a trecerii care se fixa pe intrare pentru stoparea celor nedoriți. În spatele pietrei imense, există un adevărat labirint de coridoare, unele chiar secrete, care comunică între ele până la urmă, numai să le știi rostul.

Cel de-al treilea etaj era destinat magaziilor, locurilor de depozitare, vinăriilor și bucătăriei. Se înțelege că era și cel mai spațios nivel, iar lucrul cel mai interesant mi s-a părut a fi un bloc de andezit care se pare că a folosit drept vas de topire a cuprului, însă nu a fost adus dinafară, ci a fost găsit în interior și i-au fost făcute multe orificii pentru a putea fi folosit ca vas de topire.

În fine, cel de-al patrulea nivel era rezervat exclusiv încăperilor de locuit, deși unele locuințe mai aveau și câte un spațiu de depozitare alăturat. Aceasta denotă buna organizare și ierarhizare existente în acea societate precum și o situație economică deloc precară a acelor oameni troglodiți. Toate bune și frumoase în explicațiile ghidului Hami, dar, la final întrebarea pusă de un japonez din grupul nostru care era curios unde erau baia și toaleta acestor oameni l-a cam pus în încurcătură, neștiind ce să ne răspundă pe loc. Abia, apoi s-a consultat și cu alți omologi de-ai săi prezenți și ei cu alte grupuri de turiști și a venit cu ideea că foloseau vase pe care le goleau regulat.

După ce ne-am ghemuit și ne-am „stârcit” prin tuneluri și galerii la Kaymaklı, ne-am îndreptat către următorul obiectiv, mănăstirea Selime, pe drum având surpriza plăcută să dăm de o tarabă la care se vindeau căpșune proaspăt culese de pe un câmp de alături. Am oprit și am cumpărat (7 TL/kg, aprox. 7,5 lei) și le-am devorat în scurt timp.

Selime este o mică localitate la care am ajuns după ce microbuzul a făcut la dreapta din Derinkuyu şi am mai mers vreo 50 km pe un drum ce desparte câmpuri plantate cu dovleci... turceşti, evident! Cultivaţi, exclusiv pentru seminţe, turcii fiind recunoscuţi ca mari consumatori de bomboane agricole.

Selime se găseşte chiar la una dintre ieşirile/intrările din canionul Văii Ihlara şi este faimos pentru faptul că dispune de două obiective foarte importante: o fostă citadelă (cu o mănăstire săpată în piatră şi mai multe biserici) şi un mormânt atribuit unuia dintre sultanii Imperiului Otoman. Peste mica aşezare Selime au trecut civilizații, peste civilizaţii: hittită, persană, romană, bizantină, selgiucidă și otomană. Însă, mănăstirea Selime, „construită” în măruntaiele celor mai înalte coline între anii 800 şi 900, a rezistat până în secolul al XVI-lea când a fost părăsită şi lăsată în paragină. Aceasta a fost cea mai mare clădire religioasă din toată Cappadocia îndeplinind şi rolul de catedrală. A fost împodobită cu fresce frumoase între secolele al X-lea şi al XI-lea din care acum n-a rămas mai nimic, doar urme vagi pe pereţii stâncoşi înnegriţi te duc cu gândul la ceea ce ar fi putut fi aici odinioară. Pot spune că accesul către aceasta nu este deloc uşor nici în zilele noastre, se merge doar în şir indian, locul unde se păşeşte urcând abrupt fiind doar de latul unei tălpi. Pe ploaie nu prea văd posibilă ascensiunea spre mănăstire.

În trecut, a fost centrul religios al zonei, mai târziu a servit şi ca punct strategic şi militar datorită amplasării ei deasupra văii, în vremuri de restrişte, localnicii urcau aici şi se baricadau pentru a supravieţui atacurilor cuceritorilor. Catedrala este alcătuită din zeci de încăperi conectate între ele prin tuneluri şi pasaje secrete. În interiorul catedralei, există două linii de coloane care o divid în trei părţi. Biserica de aici are formă de basilică cu trei nave şi este unică în toata regiunea. De cum se ajunge sus, în stânga se găsesc fostele bucătării, în partea centrală, catedrala propriu-zisă cu toate încăperile adiacente, iar în dreapta capela.

Mai târziu, pentru că se afla pe „Drumul Mătăsii”, a fost folosită şi pe post de caravanserai, adică locul de popas al cămilelor, caravanele care ajungeau aici fiind găzduite în partea din mijloc, cumva sub catedrală, pentru a li se asigura securitatea, unde se ajungea mai uşor, prin nişte tuneluri de jos, din drum.

În timpul dominaţiei selgiucide, mănăstirea Selime a fost folosită şi ca bază militară, turcii selgiucizi organizând de aici un atac asupra mongolilor ce veniseră şi ei să cotropească.

În tot cazul şi cu tot efortul ce-l presupune urcatul la mănăstire, merită vizitată măcar pentru însemnătatea ei majoră asupra lumii creştine răsăritene din primul mileniu şi jumătate, chiar dacă la vederea ei inima ți se strânge de ciudă că a putut ajunge într-o asemenea stare.

După masa de prânz luată în aer liber, la un local tradițional în satul Ihlara într-un cadru natural de invidiat, ne-am repus în microbuz pentru a ajunge la locul stabilit pentru incursiunea noastră în Valea Ihlara (Peristrema în limba greacă).

Valea Ihlara, situată în apropierea Muntelui Hasan, unul dintre „părinții” Cappadociei, este un canion cu o adâncime de aproximativ 100 m, format de râul Melendiz cu mii de ani în urmă. Începe de la satul Ihlara și se termină în dreptul mănăstirii Selime din satul Selime, după ce râul a făcut 26 de meandre, de-a lungul a 14 kilometri. Există patru intrări în Valea Ihlara: prima găsindu-se în satul cu același nume.  Cea de-a doua se deschide la cel de-al patrulea km al văii, fiind cea mai cunoscută intrare și care are mai mult de 300 de trepte de coborât până în vale, pe aceasta pătrunzând și noi. Cea de-a treia se află în satul Belisırma și permite intrarea în vale chiar cu automobilul. Se găseste în dreptul celui de-al șaptelea km al văii, aici terminându-se și traseul nostru pe jos. În acest segment se pot găsi cazare și ceva restaurante, de asemenea, acesta este cel mai potrivit loc pentru a parca mașina.  Ultima intrare în canion se găseste în dreptul Mănăstirii Selime.

Se crede că odată valea găzduia mai mult de patru mii de locuințe și peste o sută de biserici amenajate în peșteri, frumos decorate cu fresce. Cele mai multe dintre bisericile rupestre sunt situate în primii șapte km unde se pot vedea multe grote, mai mult sau mai puțin inaccesibile, ce erau menite să-i atragă pe pustnici. Aproximativ optzeci de mii de oameni locuiau odinioară în Valea Ihlara.

După ce am intrat în defileu și am coborât cele trei sute de scări, traseul prin vale a fost foarte plăcut și de dificultate redusă. Deși vedeam indicatoare către diferite biserici din zonă, am fost duși să vizităm una singură, chiar la început: Ağaçaltı Kilisesi (Biserica de sub copac) sau biserica lui Daniel sau Biserica Pantassa deoarece pe peretele opus intrării se află o frescă în care este reprezentat Daniel în groapa cu lei. Această biserică, datând din secolele al X-lea-XI-lea uimește prin armonioasele contraste dintre roșu, verde și albastru, iar subiectele picturilor cu flori vădesc o puternică influență orientală, după cum ne spunea ghidul.

Plimbarea prin valea Ihlara este o reală plăcere fiindcă pereții stâncoși, înalți sunt vajnici străjeri pentru râul Melendiz și ceea ce desfășoară de-o parte și de alta a sa: plopi, plantații de viță-de-vie și fistic, vegetație sălbatică din loc în loc. Pe drum, am făcut un popas la un restaurant ce ne-a ieșit în cale. Acesta avea mesele frumos așezate pe platforme plasate pe cursul râului. Umbra deasă a copacilor ne-a îndemnat să luăm loc și noi la una dintre mese și să ne delectăm cu suc de rodii proaspăt stors la presă și cu delicioasele gözleme.

Odată ce am ajuns la Belisırma, microbuzul ne aștepta să ne ducă înapoi la Üçhisar unde, în apropiere, aveam de vizitat un mare magazin de bijuterii din onyx și alte pietre prețioase. Bijuteriile îți iau ochii efectiv, fiindcă sunt frumoase și bine realizate. Ni s-a făcut o informare minimală și formală despre pietrele prețioase montate în aur și argint chiar de către unul dintre proprietarii afacerii. M-au uimit cele ce aveau o piatră specifică zonei, pe nume zultanit, o piatră, la bază de culoarea mierii, însă care își schimbă imediat culoarea în funcție de lumină și intensitatea acesteia în tonuri de roz, grenat, ruginiu.

La final, ghidul Hami aflând că suntem din fire cam plimbăreți și că ne plac traseele montane, ne trage deoparte pe noi și pe irlandez și ne propune ca de la ultimul stop al excursiei, respectiv punctul de belvedere asupra Văii Porumbeilor (Pigeon Valley sau Güvercinlik) să ne lansăm pe poteca marcată și să venim până în Göreme efectuând acest traseu la picior spunându-ne că e de vreo trei km (max. 30 minute) și, bineînțeles, superb! Firește că ne învoim toţi trei, ne luăm rămas bun de la companioni și imediat, am coborât din microbuz gata s-o luăm din loc!

Dar despre asta și despre Göreme, vă voi spune câteva cuvinte în articolul de final al minivacanței cappadociene!

Vă rog, atașați următorul videoclip:

youtube

---

VIZUALIZĂRI: 6220 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI