Călător în China clasică

TIPĂREȘTE

Dacă ați văzut vreodată filmul "Dacă e marți, e Belgia! ", atunci veți înțelege pe deplin ce am să vă povestesc despre cum e să vizitezi China în opt zile. De fapt, sunt incluse trei orașe mari, Beijing, Xi'An și Shanghai. Destul.

Maratonul a început într-o frumoasă după-amiază din luna mai, când un grup mărișor de călători dornici de aventură s-a adunat în jurul simpaticei noastre ghide, ca puișorii lângă cloșcă. Primim pașapoartele, informațiile de bază, apoi check-in pentru zborul Cluj-Munchen. Tranzitul la Munchen se face în goană, pentru că sunt doar 40 de minute între curse, iar nemții sunt punctuali. Ambele zboruri sunt cu Lufthansa. În Airbus-ul A 340-600 care ne duce la Beijing, totul e impecabil. Curat și confortabil, însoțitoare de bord plăcute și eficiente, tablete de televizor ce funcționează perfect cu filme, muzică și jocuri, pătură și periniță de dormit... Primim chiar și șervet umed cald pentru igienizare înainte de servirea mesei! Păcat că au ales un meniu chinezesc cu gust de plastic, necomestibil și indigerabil, dar nu mai fac mofturi, pentru că zborul e lung... 10 ore!

Traversăm aproape jumătate de glob pe întuneric, dar zorii zilei ce se deschide ne oferă spectacol de munți cât vezi cu ochii. Văd în depărtare creste acoperite de zăpadă și mă entuziasmez că poate am zărit Everestul... Munții Chinei nordice sunt acoperiți cu arbuști verzi care le dau imagine de catifea.

Avionul începe să piardă din altitudine pentru aterizare și se pot distinge sătuce bine delimitate în dantelăria munților. Mă întreb cum e viața lor. Par atât de izolați...

Ajungem deasupra periferiilor Beijingului la altitudine destul de mare. Lăbărțat în cartiere industriale trasate parcă pe hârtie, bine delimitate, Beijingul oferă o primă impresie de conglomerat industrial, comunist ordonat, cenușiu și anost. La o populație de 20 de milioane de locuitori, oare la ce să mă aștept!

Aștept aterizarea!

Aeroportul din Beijing e chiar frumos și modern. Ne adunăm cuminți în jurul ghidei cu stegulețul României și ne așezăm la control pașapoarte. Grupul nostru dezorganizat și ciripitor nu este pe placul autorităților locale, așa că intervine un om de ordine în uniformă și suntem aliniați doi câte doi, pe rând, ca la școala noastră de tristă amintire... Amuțim puțin, impresionați de rigiditatea sistemului de care toți am uitat, dar după ce trecem cu bine de formalitățile vamale, ne relaxăm, pentru că noi suntem în VACANȚĂ!

Suntem așteptați de ghida locală, Stephanie. Nu e o păpușă chinezească standard, e o persoană caldă, ușor fragilă și dornică să-și reprezinte țara cât mai bine cu putință. Și ne putem înțelege în engleză! Pentru noi, chineza e chiar... chineză!

Limba chineză are peste 5000 de caractere. Ca să promovezi bacalaureatul, e necesar să cunoști cel puțin 1500 de caractere. Cei care nu intră la studii superioare din primul an, ca să poată accesa la facultate în anul următor, trebuie să-și susțină încă o dată bacalaureatul. La terminarea facultății se cere cunoașterea a cel puțin 3000 de caractere. Dacă sunt capabili să învețe și engleza, mă înclin... !

Dar să revin la realitate.

E ora 11.30 locală și ne îmbarcăm în autocar. Diferența de fus orar mă aruncă la ora biologică de 3.30 din cauza drumului molcom și a căldurii. Cred că am ațipit, pentru că mă trezesc la prima oprire de pauză. Pauza de masă! E un restaurant unde suntem singurii clienți. Mesele sunt organizate pentru opt persoane la o masă, cu opt feluri de mâncare așezate pe tipicul suport rotativ, orezul aferent și o băutură inclusă, la alegere, apă, suc sau bere. Doar un pahar. Apoi contra cost. Primii yuani cheltuiți au fost împrumutați de la Stephanie, pentru că setea e amplificată de oboseală, căldură și mâncarea dulceagă.

Abia așteptam să ajung la hotel, să fac un duș, să-mi schimb hainele de călătorie și să mă simt în stare să acumulez informațiile. Nici vorbă!

De la restaurant, direct la Templul Cerului! O zi cu soare splendid, minim 30 de grade! O șapcă albă și ochelari contra UV, dotare minimă din rucsac, îmi fac viața mai ușoară, deși picioarele sunt de gumă. Ascult explicațiile.

Templul Cerului a fost construit în anii 1400 de dinastia Ming pentru ca împărații, fii cerului, să aibă un locaș unde să se roage și să aducă sacrificii pentru recolte bogate și bunăstarea poporului. Arhitectura se bazează pe forme circulare, pentru că simbolizează cerul. Pătratul simbolizează pământul. Acoperișurile de olane ceramice albastre și galbene sunt, la fel, simbolul cerului și al bogăției.

Cele două săli de rugăciune sunt așezate pe platforme circulare din marmură albă. Se ajunge la ele urcând trei serii de trepte, câte nouă odată. Cifra 9 și multiplul ei este atribuită doar împăratului. Ulterior am aflat că cifra 7 era atribuită preoților, cifra 5, învățătorilor, iar 3, pentru oamenii de rând. Simbolistică în ierarhie. Un alt simbol imperial este lemnul de nanmu, cel mai scump lemn din lume, folosit pentru construcțiile templelor împărătești.

În urmă cu câteva sute de ani, cineva venea aici să se roage. Cu escortă, dar în liniște. Dacă au avut vreun efect rugăciunile și sacrificiile, asta nu mai spune nimeni. Acum e un haos turistic, profitabil pe deplin.

Nu știu cum trece timpul, dar e ora de plecare. Spre cina de la 18.30. Aici totul e calculat și programat din vreme. Chiar și spectacolul de după cină! Inclus în preț și obligatoriu. Oricum, nu știam unde e hotelul!

Sala se numește Red Theatre, cum altfel! Spectacolul se numește The Legend of Kungfu și este despre inițierea copiilor ca să devină luptători shaolin. Desprinși de mamă dramatic de la vârsta de 4 ani, ei învață de la maestru artele marțiale și stăpânirea de sine. E frumos și reușesc să nu adorm.

Ajungem, în sfârșit, la Hotel Presidential Beijing. Uriaș! În față e un bulevard, în spate, o clinică de cardiologie. Holul de la recepție se înalță pe nenumărate etaje. Un lift de sticlă glisează ușor cărând turiști nerăbdători. Pe lângă alte șase normale disponibile. Suntem cazați la etajul 7, dar ajungem într-o clipă! Camera e micuță, dar are tot ce trebuie. După un duș fierbinte, mă cufund într-un pat moale! Somn instantaneu. Mâine e o nouă zi.

Micul dejun se desfășoară ca în orice hotel civilizat. O păpușă chinezească standard, îmbrăcată într-un chimono roșu cu flori, îmi notează numărul camerei, apoi mă lasă să intru în sala de mese. Îmi bag nasul în toate caserolele cu mâncare chinezească gătită, apoi mă decid la un mic dejun european. Ouă, șuncă și salată. Cafeaua e, surprinzător, destul de bună pentru împătimiții ceaiului. Normal că au expresoare!

Grupul de români îmbrăcați de escaladarea Marelui Zid se distinge marcant printre cei veniți la întâlniri de afaceri, toți la costum!

Pentru cei câțiva fumători din grup se permite ieșirea cu cana de cafea la locul special amenajat. Amenajat, vorba vine... Într-un intrând din laterala hotelului era plasată o scrumieră de exterior, iar o angajată cu mătură și făraș era permanent la vânătoare.

Beijingul este recunoscut ca un oraș foarte poluat. Aveam la noi măști, în caz de urgență. Din fericire, nu a fost cazul să le folosim. În urmă cu ceva timp, autoritățile au decis să mute fabricile poluante la distanță de oraș, să restricționeze circulația infernală și chiar să declanșeze o campanie anti-fumat. Le-a și reușit, pentru că noi am descoperit un oraș curat, fără smog, așa că ne-am putut bucura de vizită, în cele trei zile, cu soare sclipitor.

Beijingul a devenit capitală imperială la începuturile dinastiei mongole Yuan, în secolul XIII. Orașul a fost ridicat ca o tablă de șah, cu străzi regulate, orientare nord-sud și un palat imperial central. Lucrările, întinse pe parcursul a 20 de ani, includ simboluri importante, cum ar fi Turnul Tobei, care marca orele și Turnul Clopotului, care marca închiderea porților orașului. Ulterior, dinastia Ming a mai ridicat Templul Cerului, Templul Agriculturii și un Altar al Pământului, acesta din urmă aflat în afara zidurilor. Împărații Qing, care au înfrânt dinastia Ming, au mai construit altare închinate Lunii și Soarelui, în vestul și estul orașului.

După prăbușirea sistemului imperial, în 1912, capitala Chinei a avut un viitor incert. În 1928, capitala s-a mutat la Nanjing. A revenit la Beijing în 1949, sub comanda comunistă a lui Mao Zedong. Dar Revolutia Culturală a făcut mult rău vechilor temple. Zidurile imperiale au fost demolate, iar în oraș s-au construit fabrici. S-au construit și locuințe în cartiere de blocuri compacte, înalte de minim 20 de etaje. Fără balcoane. Acum au pe exterior aparate de aer condiționat, care dau impresia de bube pe fațadele clădirilor.

Extins pe 16 000 de km pătrați, cu 20 de milioane de locuitori, nici nu mă mai miră faptul că au o linie de autobus de 164 de km cu 85 de stații!

Circulația este infernală și diversă. Mașinile actuale, pe lângă cele de producție autohtonă, sunt o copie perfectă a tot ceea ce vezi în lume. Audi, Mercedes, Toyota, chiar și Porsche. Dar, pe lângă mașini, circulă o puzderie de mo-peduri, biciclete și chiar căruțe, toate după reguli bine prestabilite. Ni se spune că pietonii nu au nici o prioritate, așa că, să avem grijă! Regulamentul spune că, dacă un pieton este lovit, șoferul vinovat trebuie să îi plăteasă spitalizarea. Dacă este lovit mortal, șoferul scapă de orice plată! Șocați, am fost foarte atenți să nu încălcăm regulile. În China oamenii sunt săraci...

Primul obiectiv al zilei e vizita unei porțiuni a Marelui Zid. Autocarul ne scoate, cu răbdare, din aglomerarea urbană și ne poartă pe drumuri elegant amenajate, pe câmpuri și printre livezi de cireși, caiși și piersici. Cred că spectacolul oferit de pomii în floare ar fi senzațional, dar acum ni se oferă fructe coapte pe tarabe improvizate la marginea drumului. Nu rezistăm tentației, dar suntem ușor dezamăgiți... Ale noastre au gust mai bun!

Ne apropiem de zona muntoasă și sunt entuziasmată că voi călca pe principalul obiectiv turistic al Chinei. Printre alți mii de turiști agitați, dar spectacolul oferit nu are egal... Toată lumea știe că Zidul a fost construit pentru a opri invaziile nomade și e o construcție gigantică, ce se întinde, sinuos, pe dealuri, munți și văi pe o lungime de 21.196 de km. Construit în principal din piatră, pe alocuri din argilă și piatră cioplită, zidul este inegal ca grosime, iar înalțimile treptelor sunt aleatorii. La intervale de câteva sute de metri s-au ridicat turnuri integrate cu rol de observare, depozit de armament și semnalizare cu fum în caz de atac. Este recunoscut și ca cel mai mare mormânt al Chinei, aici aducându-și tributul peste 500.000 de mii de suflete, majoritatea deținuți. Există și legende, cum că doamna Meng Jiang s-a dus la zid căutându-și soțul, iar când a aflat că acesta a murit, lacrimile ei au năruit lucrările sub care era îngropat, dezvelind trupul pe care apoi a putut să îl îngroape cum se cuvine.

Acum sunt vizitabile doar patru porțiuni. Badaling, cu o lungime accesibilă de 3,7 km, Mutianyu, cu 2,25 km, Simatai, cu 19 km și Jinshanling cu 11 km. Ultimul e la 45 de km de Beijing și e cel pe care l-am vizitat noi.

E o zi senină, iar priveliștea e de vis... După o obligatorie poză de grup la baza ascensiunii, se dă liber la escaladare. Fiecare cum poate, cu oră prestabilită de regrupare. Încerc să ajung cât mai sus posibil, dar inconsecvența înălțimii treptelor mă pune la grea încercare. Asta, pe lângă agitația elevilor chinezi, veniți în vizită echipați în uniformă și cravată roșie... Ambiția își spune cuvântul și ajung la al doilea turn, iar panorama e uluitoare și îți vine să zbori... Se spune recent că zidul nu se vede din spațiu, dar aflându-te pe el ai senzația că ești într-un spațiu cosmic, că poți atinge stelele... Mi-e ciudă că nu pot merge mai mult, să mă contopesc în istorie și frumusețe, dar ceasul ticăie pentru ora de regrupare și revin în realitate, coborând pe spinarea a nu știu câți amârâți de lucrători.

Scurt, dar frumos!

Urmează un alt obiectiv important. Mormintele Ming.

Locația este aleasă pe principiile de feng shui pentru odihna vesnică a 13 împărați din dinastia Ming, împreună cu soțiile și concubinele acestora. Au construit o cale sacră marcată de porți, a Dragonului și a Păsării Phoenix, prin care treceau cortegiile funerare pornite din Beijing. Aleea e strajuită de statui de oșteni și animale considerate sacre, capabile să alunge spiritele rele și să vegheze liniștea eternă. Sunt dispuse în pereche, în număr de 36. Mausoleul Chang Ling este dedicat împăratului Yongle și este cel mai mare. Mausoleul Ding Ling aparține împăratului Wangli, al cărui mormânt este singurul explorat și se poate vizita. Celelalte sunt interzise excavării pe următorii ani din cauza nesiguranței conservării artefactelor sau, zic eu, a superstițiilor. Pentru că am remarcat absența vizitatorilor chinezi, am discutat cu Stephanie, care mi-a explicat că, dacă trec de o anumită poartă, intru pe teritoriu yin, cel al întunericului. Drumul duce la mormântul ce se poate vizita. De partea cealaltă a porții e teritoriu Yang, cu Sala Favorii Eminente, construită pe o bază de marmură ce respectă simbolul de nouă trepte, structură de lemn nanmu și cu un spațiu vast. Aici poți admira, pe lângă artefacte, o statuie impresionantă a împăratului Yongle, al treilea din dinastia Ming, dar și un bazar elegant de suveniruri. Prețul unei brațări din lemn de nanmu era cu mult peste bugetul meu... Am înțeles de ce, aflând că acești copaci cresc în provincia Yunan și, pentru o singură coloană, s-au folosit 60 de copaci vechi de 500 de ani!

Trecem prin porți cu semnificații, admirăm arhitectură și inscripții pe care nu le înțelegem pe deplin și ajungem pe aleea sacră, parcurgând-o invers față de cortegii. Aleea e largă, mărginită de sălcii verzi și un parc liniștitor. Statuile care ne veghează și pe noi sunt impasibile în măreția lor de secole. Lei, cămile, elefanți, animale imaginare și oșteni sunt aliniați frumos pentru un scop nobil. Să alunge spiritele rele pentru cei morți și să-i impresioneze pe cei vii care trec prin dreptul lor.

Suntem supra încărcați de istorie, așa că următorul obiectiv e vizita unei fabrici de cloissone. E o artă veche, tradițională și ne umple sufletul de frumos! Suntem întâmpinați de un reprezentant al atelierului, care ne explică procesul de fabricare, trecând cu tot grupul printre artiștii lucrători. Aceștia sunt impasibili, văzându-și de treabă și mai înțeleg ceva: expresia " muncă de chinez". Ca să faci obiectele, nu e ușor. Pe baza turnată în cupru se sudează de mână firele de aramă, pentru a forma modelul sau imaginea. Locașurile se umplu cu email de diverse culori, pictate cu pensula de alți angajați. Apoi intră în cuptoare de ardere. Dar emailul se contractă și apar spații. Trec din nou la reumplut, până când toată suprafața e uniformă. La final se lustruiesc, iar părțile neacoperite de email se plachează cu aur. Obiectele sunt vesele și strălucitoare, într-o diversitate impresionantă de formă și mărimi.

Atelierul de prezentare mi s-a părut micuț față de magazinul de shopping care a urmat! Nimeni nu rezistă tentației, dar suntem grăbiți spre locul de luat masa, unde eram așteptați. Restaurantul era la etajul de deasupra complexului. Am mâncat rapid, de foame, cu gândul la comorile lăsate dedesubt. Nu suntem singurii turiști, dar sigur suntem cei mai agitați. Toată lumea și-a achiziționat suveniruri, împărtășite cu bucurie unul altuia, în drumul spre autocar.

Stephanie ne așteaptă cu o surpriză plăcută. Făcuse o programare la un centru tibetan, pentru masaj la picioare și consiliere medicală. Opțional, dar pentru o sumă modică. Entuziasm deplin! Înapoi în capitală, străbatem bulevarde, apoi străduțe din ce în ce mai înguste, până când autocarul e parcat, iar restul drumului îl parcurgem pe jos. Nu foarte departe intrăm pe porțile cu barieră ale unei instituții moderne, frumoase, ale cărei inscripții ne anunță și în engleză că am ajuns la Beijing Tibetan Hospital. Mi s-a părut cam pustiu și am avut dreptate, nu acolo eram așteptați. Ieșim pe poarta din spate, mai străbatem o alee și dăm de o clădire mai micuță, dar nouă și amenajată la standarde occidentale. Cineva a mobilizat o armată de maseuri, pentru că suntem peste 30 de persoane! Într-o sală care ne cuprindea pe toți, așezați confortabil pe canapele roșii, ni s-au adus lighenașe cu apă caldă. În timp ce stăteam relaxați, veneau informațiile despre ce înseamnă medicina tradițională și beneficiile ei. Am auzit, poate am și înțeles, dar tot ce îmi amintesc este că abia așteptam masajul... Maseurii au intrat timizi, timorați, ușor debusolați în alegerea clientului. Apare totuși un comandant de batalion, sub forma unei infirmiere în uniformă, care stabilește reguli, schimbă organizarea inițială, latră pe limba ei și oamenii se apucă de treabă. Masajul e extraordinar de plăcut! Între timp, îl studiez pe cel care mi-l oferă. Micuț și robust, cu fizionomie tipică și păr negru bogat, nu pot să îl încadrez în categorie de vârstă, pentru că pare atemporal. Mă masează cu ochii închiși, pierdut în gândurile lui. Nu comunicăm decât prin două zâmbete ocazionale, dar la final îl recompesez cu mai mult decât taxa inițială. Primesc un alt zâmbet, o plecăciune scurtă în semn de mulțumesc, apoi e doar amintire...

Masajul nu poate să se încheie fără consultația unor medici specialiști asistați de o studentă translator. Doar pentru cei ce doresc. Se palpează pulsul la încheietura mâinii în trei locuri, se inspectează limba și se mai pun câteva întrebări. Diagnosticul vine imediat și remediul instantaneu, contra cost. Sunt convinsă că, dacă se crede în el, funcționează perfect!

Cei ca mine, aflați afară la o țigară, toxici, urmăream Mercedesurile medicilor care plecau rând pe rând...

Seara continuă cu program de prezentare al ceremoniei ceaiului. Suntem și aici, ca peste tot, așteptați. La intrare, se aliniază frumos pentru întâmpinare, reprezentanții locației, care se numește Shen Shen Cha Yi Guan. Păpuși cu piele fină și ochi migdalați, îmbrăcate cu bluzițe albe de mătase brodate cu ceva floricele, ne conduc într-o încăpere separată de magazin doar cu niște panouri chinezești tipice. O masă lungă cu blat de sticlă e prea puțin încăpătoare pentru toți câți suntem, dar, cumva, fiecare primește un loc. Demonstrația poate să înceapă! În fața noastră sunt așezate niște mini-recipiente demne de țara piticilor, în care ni se dă să gustăm din fiecare fel de ceai preparat. Păpușa vorbitoare de engleză prepară ad-hoc, cinci feluri de ceai, fiecare cu alt gust și perfect pentru o grămadă de afecțiuni. Tehnica obținerii ceaiului este departe de ce știm noi și implică un adevărat ritual între temperatura apei, ibrice de decantare, timpul de contact pentru evidențierea aromei și nici vorbă de îndulcitori! Încercând să nu ne ruinăm papilele de pe limbă, avem pretenția ca, după două sorbituri, să distingem care aromă e preferată. Ginseng, iasomie, merișoare, lychee sau trandafir roz. La final, toți avem un clasament, exprimat liber, într-un vacarm în care doar părerea individuală contează. E momentul în care gazdele deschid shoppingul! A mai durat o oră până am plecat!

Și am plecat spre restaurantul unde am servit cina. Meniul de seară includea faimoasa rață Pekin, de care am tot auzit, dar nu am avut ocazia să o gust. Rața, bine rumenită, e tranșată în fața noastră de un bucătar echipat cu mănuși, mască, halat și capelină. Mânuiește cu dexteritate un satâr, desprinzând felii subțiri din carnea de pe piept. Bucățile de carne se așează pe o clătită de orez împreună cu morcovi și castraveți tăiați mărunt. După ce se adaugă sosul special, clătita se împachetează și e numai bună! Excelent!

Bine ghiftuiți și zdravăn obosiți, ne îndreptăm cu autocarul spre hotel. Dar mai avem o surpriză din partea gazdelor. Suntem invitați să urcăm pe o pasarelă de unde putem admira cele două complexe sportive moderne, construite special pentru Jocurile Olimpice din 2008. Cuibul de pasăre e denumirea stadionului principal, iar seara e luminat feeric și alternativ în toate culorile. Lângă el, Cubul de Apă, adăpostește bazinele de natație. E o construcție cu pereți de sticlă în formă de alveole, luminat în albastru intens. Și, dacă nu suntem impresionați destul, ajunge să ne întoarcem privirea în cealaltă direcție spre o clădire gigant al cărei turn e structurat să simbolizeze flacăra olimpică. Pe fațada stradală sunt aplicate trei monitoare uriașe care rulează reclame non-stop, iar clădirea găzduiește doar firme. Normal!

Într-un final, ajungem și la hotel, care nu mă mai impresionează la fel ca în prima seară, sunt recunoscătoare liftului rapid și curățeniei din cameră, apoi mă dedic odihnei, pentru că urmează altă zi în Beijing.

---

VIZUALIZĂRI: 1961 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI