Călător în China clasică II

TIPĂREȘTE

O dimineață limpede și însorită e numai bună pentru vizitarea Orașului Interzis.

Ca să ajungi acolo trebuie obligatoriu să treci prin piața Tiananmen, kilometrul zero al Beijingului. Aceasta a fost concepută și ridicată de comuniști fix în fața Orașului Interzis abandonat de ultimul împărat Puyi în 1924 și devenit muzeu public în 1925. Pentru că suprafața ocupată de istorie atingea dimensiunea impresionantă de 720.000 de mp, fiind cel mai bine conservat palat din lume, comuniștii lui Mao nu s-au lăsat mai prejos, organizând cea mai mare piață din lume, pe 440.000 de mp. O latură e dedicată Muzeului Național, ridicat în 1921, care e privit de vis-a-vis de Clădirea Poporului, imensă și ea. Pe partea opusă a Porții Liniștii Cerești, care marchează intrarea în Orașul Interzis, tronează Mausoleul lui Mao, ridicat în 1977, la un an după moartea acestuia. Mausoleul este locul de pelerinaj pentru toți cei care vor să aducă un omagiu Marelui Om. Coada ce se întinde pentru acces are dimensiuni impresionante și e constantă zilnic. Ordinea e exemplară, iar sufletismul afișat e de admirat. Corpul lui Mao Zedong e expus într-un sicriu de sticlă, înfășurat în drapel, cu buchete de flori împrospătate zilnic.

Pe undeva prin mijlocul pieței au ridicat un Monument al Poporului, destul de urât și sec, dar e compesat de ceremonia de ridicare a steagului chinezesc dimineața, înainte de răsărit și coborât când se întunecă.

Nu știu când și-au dat seama că un pavaj tern și clădiri austere nu sunt suficiente pentru o impresie pozitivă, dar la momentul vizitei noastre, într-o laterală a pieței era amenajată o adevărată grădină de flori. Arbuști tăiați milimetric în rondouri perfecte, coloane verzi-roșii de vegetație densă, sfere înflorite presărate pentru impresie de globuri pe gazon, iar totul înconjurat de petunii roșii și violet. Un gard simbolic delimita accesul, dar nu ne-a împiedicat nimeni să-l trecem pentru a face fotografii!

Orașul Interzis a fost construit între 1406 și 1420 de dinastia Ming ca palat imperial, atunci când au stabilit mutarea capitalei de la Nanjing la Beijing. Dinastia Qing, care a urmat, a păstrat tradiția și a adus câteva îmbunătățiri. Este un vast complex dreptunghiular, înconjurat de ziduri roșii înalte de zece metri și un șanț de apă cu lățime de 52 de metri. Cuprinde 980 de clădiri așezate pe trei axe. Pe axa centrală sunt porțile urmate de palate ridicate pe platforme albe. Axa vestică includea Sala Înaltelor Ranguri Militare, iar cea estică, Sala Gloriei Literare și biblioteca imperială. Spre spatele incintei sunt pavilioane mai joase în care trăiau familiile imperiale împreună cu suita de servitori. Numele chinezesc al palatului e Zijin cheng, adică Steaua Polară, un alt simbol al împăratului considerat fiul cerului. De fapt, tot orașul e construit pe simbolistica lui Confucius din Cartea Riturilor. Puternicul împărat Yongle a ales și a impus folosirea arhitecturală a simbolurilor. Noi, acum, încercăm să le descifrăm pe rând.

De deasupra intrării principale ne privește chipul lui Mao, dintr-un tablou pictat, schimbat anual pentru a preveni deteriorarea culorilor. Apoi intrăm în armonie!

După ce trecem de Poarta Supremei Armonii, urmează Palatul Supremei Armonii, păzit de perechea de lei, simbolul bunăstării. Leoaica, în stânga, ține sub picior un pui, simbolul descendenților, iar leul, în dreapta, are de ocrotit un glob, simbolizând dominația imperială. Palatul e situat pe o platformă de marmură albă, iar treptele de acces respectă cifra 9. Ușile masive sunt decorate cu ținte aurite în multiplu de 9, de obicei 81. Acoperișul e din olane galbene, iar coloanele sunt din lemn dens de nanmu. Aici aveau loc încoronările, nunțile imperiale și banchetele, fiind cel mai mare și mai frumos dintre toate.

Urmează, pe axa principală, Poarta Purității Celeste, urmată de palatul aferent, apoi Palatul Liniștii Pământești care se deschide spre Grădina Imperială. Toate respectă același stil arhitectonic cu aceeași simbolistică. Palatul Liniștii Pământești, rezidența împărăteselor, face pereche cu Palatul Purității Celeste, rezidența împăratului. În partea vestică a curții interioare se află Palatul Longevității și Prosperității, unde locuiau concubinele imperiale. Chiar și faimoasa împărăteasă Cixi a locuit aici câțiva ani. Din 1535 se numește Palatul Eleganței Adunate și a fost renovat în cinstea aniversării de 50 de ani ai împărătesei Cixi. In curtea interioară se mai înalță încă un chiparos secular înconjurat de statuete de bronz în formă de potir, căprioară, dragon.

Ni se permite studierea prin geamuri a interioarelor, atât cât se poate. Sunt uimită de dimensiunea modestă a încăperilor, de multitudinea de obiecte rituale și de strictețea protocolului. Ici, colo, mai apare o agrafă de păr și câte o bijuterie, lăsate nonșalant pe marginea unui lavoar sau a unei comode, amprentând sensul locației.

Repetarea la nesfârșit a arhitecturii, simbolurilor, desenelor și, nu în ultimul rând, denumirea locațiilor vizitate, te transpune, fără să vrei, într-un spațiu atemporal, celest, din care cu greu îți revii.

Îmi revin puțin în grădina imperială, ușor mai mică decât m-am așteptat, trecând printre chiparoși și pini cu umbră binefăcătoare, admirând statuete și fântâni, până ieșim pe poarta de nord, traversând podul peste șanțul de apărare.

Ca să completăm impresia lăsată de traversarea Orașului Interzis, suntem conduși în parcul Jingshan. Aflat pe o colină domoală, parcul oferă prospețime de verdeață cu flori, tufe de bambus, pini cu scoarță mozaicată, pavilioane de relaxare și, odată ajunși în vârf, o panoramă incredibilă. O pagodă similară cu palatele Orașului Interzis își revendică supremația locului. Sute de turiști se înghesuie la balustrade pentru poza perfectă. Eu mă pierd în admirația comerțului cu haine tradiționale. Apoi aștept răbdătoare pentru panorama asupra istoriei vizitate. Fac și turul de onoare pentru admirarea orașului, dar timpul trece mult prea repede și mă grăbesc spre regrupare.

Mulți din grup sunt deja obosiți, dar se entuziasmează când află că următorul obiectiv e prânzul organizat în casele tradiționale din Hutong.

Hutong, de fapt, e denumirea generică a cartierelor vechi, cu străduțe înguste și case în care locuiau meșteșugarii. În Beijingul actual, Hutongul central a rămas ca o enclavă de mici dimensiuni, pentru că a fost demolat în mare parte, să facă loc bulevardelor și construcțiilor moderne.

Pentru a vizita cât mai mult, dar și pentru plăcerea turistică, ni s-a organizat o plimbare cu ricșele. Acestea sunt taxiurile tradiționale. Alcătuite din biciclete vechi la care s-a atașat o trăsurică de două locuri acoperită cu un baldachin roșu, sunt uimită că au chiar și numere de înmatriculare. Conducătorii lor sunt echipați egal cu pantaloni negri și cămașă albă și poartă la gât legitimații. Văd o ușurare vizibilă pe fața celui pe care l-am ales. Oare din cauză că sunt subponderală?

Plimbarea ne poartă la început pe străduțe înguste, dar vesele și animate. Clădirile scunde, cenușii, dezvăluie modul de viață prin hainele întinse la uscat, multitudinea de biciclete, cărucioare, cutii și moloz depozitate la grămadă pe stradă. Unele găzduiesc magazine cu de toate, altele, mini restaurante. La cel numit HU TONG PIZZA, zăresc un băiat cu tricou alb, jeanși și șorț albastru, concentrat pe un telefon mobil. Probabil nu sunt clienți. Mă întreb cum poate fi o pizza chinezească! Nu e destinația noastră, așa că zburăm mai departe cu forța pedalată de un singur om. Intrăm în agitație urbană într-un loc frumos amenajat în jurul unui lac. E plin de restaurante și terase în clădirile bogat ornamentate, iar forfota e de nedescris. Mașini, ricșe, biciclete, pietoni, toți au un scop de atins la acea oră. Nu am pe cine să întreb unde suntem exact, așa că doar mă minunez de dexteritatea celui care conduce ricșa evitând impacturi la mustață și acumulez imaginile care îmi vor rămâne în amintire.

După aleea de verdeață și culoare de lângă lac, intrăm iarăși pe străduțe îngustuțe. Cred că făcea parte din program să trecem pe lângă o stație de pompieri special adaptată locului. Mini mașinile roșii sunt inconfundabile, dar par de jucărie!

Lăsăm ricșele într-un alt loc destinat parcării lor și suntem sfătuiți să reținem de care aparținem, pentru a fi mai ușor la întoarcere. Fac o poză omului și numărului de înmatriculare, pentru siguranță suplimentară. Restul drumului până la destinație îl parcurgem pe jos.

Zona pe care o traversăm e ca un cartier rezidențial. Strada asfaltată impecabil e mărginită de sălcii înalte, probabil seculare. Rezidențele somptuoase, cu grădini delimitate de garduri sunt curate, îngrijite și denotă un nivel de trai ridicat. Printr-o poartă larg deschisă văd o pereche de lei de piatră, cu fundiță roșie la gât, păzind o locație care te invită pe un covor roșu la descifrarea tainelor interioare. E un restaurant, dar nu e destinația noastră. Nu după mult timp, cotim din strada principală pe o alee cu căței comunitari și vânzători ambulanți de evantaie, semn că e locul unde sunt aduși turiștii. Intrăm într-o curte a unei căsuțe modeste, a cărei unică încăpere e transformată în loc de luat masa pentru noi. Trei mese mari ocupă tot spațiul disponibil, dar se vede că invadăm un cămin privat. Adunate pe lângă pereți sunt înghesuite mobile, decorațiuni, jucării. Copiii sunt ținuți departe de contactul cu noi, pentru că nu apar. Pe pereți sunt agățate gravuri și tablouri ieftine, dar și o instalație de aer condiționat. Mâncarea e simplă, dar foarte bună, fiecare fel e adus fierbinte, semn că e proaspăt preparat.

Îmi bag nasul în bucătărie, căutând o toaletă. Bucătărioara e minusculă, separată de holul de intrare doar cu o perdea colorată. Nu înțeleg cum au reușit performanța de a ne sătura pe toți.

Ies la o țigară pe aleea din fața casei și sunt asaltată instantaneu de vânzătorii ambulanți. Cumpăr fără să vreau un evantai, dar fac mai mult rău, pentru că se adună și mai mulți. Toți vor să mai cumperi ceva. Mă salvează compania sătulă, gata să asalteze următoarele obiective propuse în acea după-amiază.

Ne întoarcem greoi și leneși spre ricșele care ne așteaptă cuminți. Zâmbetele protocolare sunt amestecate cu cele sincere ale noastre. Drumul de întoarcere e parcurs rapid, pe cel mai scurt traseu, dar constat că agitația orelor de prânz se potolise. Pentru noi programul continuă. Cu Templul Confucius.

Confucianismul este o religie cu adânci rădăcini din evul mediu bazată pe ideea venerării cerului ca realitate supremă, a educației și a vieții de familie. Confucius a pus bazele ideologice, dar acceptarea și răspândirea sunt datorate discipolilor.

Templul din Beijing este al doilea ca mărime din China, primul aflându-se la Qufu, provincia Shandong, locul de origine al acestuia.

Guo Zi Jian sau Colegiul Imperial a fost cea mai înaltă instituție de educație pe parcursul a trei dinastii: Yuan, Ming și Qing. Fondat în 1287, pe o suprafață de 28000 de metri pătrați, cu trei curți interioare liniștite la umbra copacilor, templul oferă vizitatorilor aceeași arhitectură clasic chinezească, cu porți, săli de meditație și pavilioane. Inedit și interesant mi s-a părut locul unde studiau discipolii. Sălile de predare sunt legate prin coridoare ce adăpostesc locurile de odihnă. Adică niște nișe spartane unde cu greu îți poți imagina că încape o persoană, reci și întunecate, aliniate perfect. Odihnă sau meditație? Poate e acelaș lucru.

Una peste alta, acest loc nu m-a inspirat pozitiv. Simțeam o tristețe transcedând peste secole, o tristețe ale unor rigori impuse, o tristețe a educației spartane fără drept de îndoială, toate adunate din șoptirea zidurilor.

Buna dispoziție îmi revine ajungând la Templul Lama. Este cel mai mare templu budist din Beijing. Construit în 1694 de împăratul Kangxi ca reședință pentru fiul său, acesta îl denumește Palatul Armoniei. În 1744, împăratul Qianlong a transformat palatul în lamaserie și l-a oferit călugărilor tibetani.

Templul Lama e compus dintr-un crescendo de clădiri accesate prin porți și separate prin curți interioare. Trecând prin Poarta Armoniei se ajunge în prima curte unde găsim pavilionul tobei în stânga și cel al clopotului în dreapta. Rolul lor era marcarea începutului de zi pentru rugăciune, iar seara se dădea stingerea prin bătaia tobelor. Urmează Sala Armoniei care găzduiește trei Budha de bronz, care sunt trecutul, prezentul și viitorul. Budha din mijloc e flancat de doi ucenici. În fața lor sunt locuri de rugăciune și altarele pe care se oferă ofrande sub formă de flori și fructe.

În fața fiecărui pavilion se află arzătoarele de tămâie, prevăzute, de asemenea, cu zone de rugăciune.

La intrarea în templu primisem toți câte o cutie cu bețișoare parfumate. Acestea trebuie aprinse doar în număr impar, apoi aruncate în arzător, iar fumul de ofrandă care se ridică ajunge la divinitățile care pot îndeplini dorințe. Mă uit, curioasă, cum cei de credință îndeplinesc ritualul. Sunt plăcut surprinsă când o studențică drăguță mi se adresează în engleză, oferindu-se să mă învețe cum trebuie procedat corect.

Îngenunchiez pe locul destinat, împreunez palmele în față cu cotul la 90 de grade, îmi vizualizez dorința, apoi duc palmele la frunte, buze, piept și mă închin. Procedeul îl repet de trei ori. Abia după aceea aprind trei bețișoare fragile, sting flacăra cu un suflu ușor și le arunc în arzătorul doldora de dorințe.

Mulțumesc frumos fătuței călăuzitoare, apoi pornesc în căutarea grupului care o luase înainte.

Trec rapid prin altă poartă, dau în altă curte interioară și regăsesc grupul admirând, în pavilionul Eternei Fericiri, alte statuete a lui Budha. Longevitate în centru, medicina la stânga, iar în dreapta, statueta ce alungă spiritele rele. Bogat ornamentate cu simboluri, ar trebui cu mult mai mult timp decât avem noi la dispoziție să le descifrezi.

Mergem mai departe spre ultimul pavilion care adăpostește o statuie de dimensiuni impresionante. Sculptat dintr-un bloc de lemn de santal, Budha Maitreya are 26 de metri înălțime, din care 8 sunt ancorați sub pământ. Foițele de aur cu care e placat sporesc impresia de grandoare și te simți ca un grăunte de nisip în fața eternității. Împreună cu mirosul aromat persistent, efectul vizual e devastator. Am uitat că exist în timp real.

Totuși, vizita se termină, grupul se adună pentru cină, dar eu nu-mi pot aminti ce a mai urmat, rămânând suspendată în lumea lui Budha, a simbolurilor împărătești ale unei lumi de mult apuse și a unei civilizații pe care încerc să o înțeleg.

---

VIZUALIZĂRI: 1290 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI