Pentru mine, un fel de „pomul lăudat” – cu mocănița pe Valea Vaserului

TIPĂREȘTE

Probabil că în zecile de ani de vacanțe, delegații, concedii, am parcurs mai multe sute de mii de kilometrii cu trenul. Dar, până anul acesta, cu mocănița nu mersesem decât o singură dată. Era în vacanța din vara anului 1968, când, împreună cu un grup de colegi, ne-am propus un circuit prin munți. Am început cu Apusenii. Pentru aceasta, chiar din prima zi am avut de parcurs drumul de la Turda la Câmpeni, bineînțeles, cu mocănița. Drumul de vreo 80 km i-am făcut în aproape 8 ore. Mi-a plăcut nespus de mult. Drumul, râul și calea ferată se împleteau continuu, străjuiți de munți pe ambele părți. Cred că și astăzi aș putea să scriu un întreg articol despre această călătorie, începând cu controlorul care a studiat foarte mult timp biletele noastre în circuit (cred că vedea prima dată așa ceva), și terminând cu replica dată de un cetățean, ce mergea cu bicicleta pe drum, celor trei prieteni ai săi, din compartimentul de lângă noi, care îl invitau să le completeze echipa la un joc de cărți: „Nu pot! Mă grăbesc! ”

În aceste condiții, era clar că abia așteptam ziua în care plimbarea cu mocănița pe valea Vaserului era în programul excursiei noastre prin Maramureș. Dar, începând cu concluziile, pe final am fost dezamăgit. Este posibil ca, din start, să fi plecat cu idei preconcepute. Prima ar fi ora de plecare de la hotel, 6.00 dimineața, cu mic dejun la pachet. Ghida avea în program să mergem cu primul tren, cu plecare la ora 9.00, deși sunt programate patru sau cinci curse pe zi. Având de parcurs circa 90 km, am ajuns cu o oră mai devreme, timp rezervat chipurile pentru cumpărat biletele de către ghidă și mâncat pachețelul de mic dejun. Al doilea aspect ce m-a deranjat a fost faptul că excursia respectivă, ce a inclus și o vizită la mănăstirea Bârsana, a fost considerată „opțională”, deci, plătibilă separat. Consider aceasta o modalitate de a face excursia să pară mai ieftină la înscriere, în dorința de a atrage mai mulți clienți. Că, în final, din 54 de turiști, numai 6 nu s-au înscris, dovedește că, oricum, agenția câștigă. Costul excursiei opționale fiind 20 euro de persoană, agenția a încasat 960 de euro pentru a acoperi cheltuielile cu autocarul, motorina, șoferul, ghidul, pentru o zi și circa 185 km parcurși. Cam mult! La aceasta se adaugă prețul biletului la mocăniță de 45 lei de persoană. Și acesta îmi pare cam mare. Cu acești bani se poate ajunge din București până la Brașov, iar ca pensionar, până undeva spre Alba Iulia. Să zicem că nu este „transport în comun”, ci „amuzament, distracție”, dar tot este mult. Trenul nostru a avut 7 vagoane a câte 35 de locuri fiecare. Asta însemna că societatea ce organizează aceste excursii a încasat, numai dintr-un drum, peste 11000 lei. Dar, se pare că am început să pun în discuție principiile economiei de piață. Până la urmă, „nu este fraier cel care cere”.

După cum spuneam, am ajuns în Gara Vișeul de Sus în jurul orei 8.00. Trebuie spus de început că este vorba de gara „Căilor Ferate Forestiere”. Gara CFR Călători Vișeul de Sus este în altă parte a localității. În circa un sfert de oră terminăm pachețelul de mic dejun, cam mic față de ceea ce ni se oferea la hotel, și apoi studiem împrejurimile. Trenul nostru, plecând primul, este tras la Linia 1, chiar în fața gării. Așa cum spuneam, acesta are 7 vagoane de călători. Primele cinci sunt închise, ultimele două sunt deschise, în sensul că nu au uși și ferestre. Nu se poate circula între vagoane. Imediat după locomotivă mai este un vagon, de marfă, ce transportă „resurse” pentru locomotivă și pentru o parte din turiști, existând, am aflat ulterior, și o variantă de bilet cu „catering” inclus. Locomotiva este cu abur, Mocănița de pe Valea Vaserului fiind singura care mai folosește acest tip de tracțiune. R. G. Holz Company S. R. L, companie declarată românească, asigură exploatarea mocăniței atât în scop turistic, cât și pentru transport forestier. Și din acest punct de vedere este un unicat, fiind singura cale ferată forestieră, din România, rămasă în funcțiune.

Calea ferată, împreună cu câteva ramificații, are o lungime totală de circa 60 km, firul principal al căii, în lungul Văii Vaserului, având circa 46 km. Trenul turistic merge pe firul principal numai până în stația Paltin, pe o distanță de 21,6 km. Firma dispune de patru locomotive cu abur și două cu motor diesel, precum și un vagon automotor.

Grupul nostru ocupă un vagon și jumătate. Ghida a ales pentru noi două vagoane închise. După ce ne urcăm, acord câteva minute studiului vagonului. Ulterior aflu că vagoanele sunt de proveniență elvețiană, patronul inițial al mocăniței fiind un elvețian. Așa îmi explic un panou ce înfățișează câteva trasee prin niște munți spectaculoși. La o privire mai atentă, mă lămuresc că sunt Alpii Elvețieni. În același capăt al vagonului se află un „godin”. Înțeleg că trenul, cel puțin vagoanele închise, circulă și în sezoanele mai reci. Alături, mă amuză grozav, găsesc și „Instrucțiuni de Exploatare” a acestuia.

Fix la ora 9.00, pornim. Primii kilometri îi facem printr-o zonă industrială. Urmează apoi case, din ce în ce mai rare. La un moment dat, trecem pe lângă un atelier de confecționat porți maramureșene. Momentul mă surprinde cu camera de filmat în mână, așa că ratez o fotografie. Nu îmi rămâne decât să extrag un cadru de film, să-l prezint ca fotografie aici. Calea ferată este paralelă cu râul dar, spre deosebire de Valea Arieșului, aici rămâne în permanență pe partea stângă a acestuia. Acesta nu îmi pare foarte mare, deși suntem după câteva zile de ploaie. Mă întreb cum reușeau plutașii din prima jumătate a secolului trecut, să transporte buștenii pe râu? Se pare că astăzi, mocănița are destul de mult de lucru în transportul buștenilor. Se desprinde asta din cantitățile de lemn aflate pe malul râului, care presupun că așteaptă transportul.

Cu titlu de amuzament, remarc o casă izolată cu antena parabolică pentru recepția TV amplasată la vreo 200 m mai sus, pe versant. Probabil că numai de acolo se vede satelitul.

Cam după patruzeci de minute, oprim într-o gară. Nu am idee care este scopul opririi, deoarece nu urcă și nu coboară nimeni, iar oprirea nu durează decât vreo două minute. Totuși, se mută în vagonul nostru atât ghida, cât și „nașu’ ”. Acesta este un băiat tânăr, elev în clasa XII-a, angajat cu ziua. După ce „controlează biletele”, ne face o scurtă prezentare a istoriei mocăniței și a traseului pe care îl parcurgem. Se vede clar că este un text învățat pe dinafară. Când îi spun că, după culoarea biletului, mă așteptam să mergem cu clasa I-a, pentru că așa arătau biletele CFR pe vremuri, rămâne fără replică. Ghida ne informează că, până la destinația finală, mai oprim de două ori, iar următoarea oprire va fi mai lungă, și putem coborî din tren pentru circa 15 minute. Totodată, ne explică ce se va întâmpla în stația Paltin, și ce putem face acolo.

După încă alte patruzeci de minute, oprim din nou. De data asta rețin că stația se numește Glimboaca iar noi suntem invitați să coborâm, să ne dezmorțim picioarele. Oprirea are și un scop: locomotiva trebuie alimentată cu apă și cu lemne. Noi avem timp să facem câteva fotografii. Îmi atrage atenția clădirea gării, construcție nouă, integral din lemn (doar suntem în Maramureș), dar care are aspectul unei terase de restaurant. După 15 minute, șuieratul locomotivei ne cheamă în vagoane, și pornim mai departe.

Până la următoarea oprire nu facem mai mult de 20 de minute. Cu câteva minute înainte de oprire, suntem atenționați să privim pe partea dreaptă. Vedem aici o pepinieră de brazi. Interesant cât sunt de mici și de înghesuiți sunt aici. Poate că, într-un oarecare viitor, vor putea reface actualul dezastru din munții noștri. Sau, mai curând, vor împodobi diverse case, de ctăciun. Gara următoare se numește Cozia, iar oprirea este una scurtă, căreia, din nou, nu i-am văzut rostul.

Ultimul tronson de drum este cel mai scurt, dar și cel mai spectaculos. Peisajul seamănă mult mai mult cu unul de munte, panta râului, respectiv a căii ferate, crește, versanții devin mai abrupți, valea se îngustează. La un moment dat trecem și pe lângă o cascadă, dar ratez fotografia. Un obiectiv important în acest traseu este constituit de două grote săpate, de armata germană, în versanții de pe ambele maluri, în perioada celui de-al doilea război mondial. Una din ele a constituit un depozit de muniție, iar a doua, un spital de campanie.

După circa două ore și un sfert, ajungem la „capătul liniei”, Stația Paltin. Un panou din gară ne va anunța ora la care începe întoarcerea. Într-adevăr, vedem imediat panoul. Rezultă că vom sta aici circa o oră și un sfert. Sfaturile ghidei privind petrecerea timpului aici au fost preponderent cu privire la modul de procurare a produselor de mâncare ce pot fi găsite aici. În subsidiar, a menționat și existența în zonă a unui muzeu, cu tematica privind Căile Ferate Forestiere. Noi ne orientăm de la început către muzeu. Acesta este amplasat pe partea opusă gării față de calea ferată, pe versant, cu câțiva metri mai sus.

La intrarea în muzeu, un panou ne completează informațiile primite la „Memorialul” din Sighet, prezentând rezistența anticomunistă din munții Maramureșului. Muzeul în sine nu conține nimic spectaculos. O clădire de lemn cu două încăperi, adăpostește câteva panouri cu texte explicative. Doar în prima încăpere, o dioramă prezintă o machetă a mocăniței, inclusiv cu rolul ei de transport de lemne. Panourile din prima cameră, cu prezentare atât în limba română, cât și în limba engleză, prezintă istoria căii ferate de pe Valea Vaserului, începută în 1933 precum și istoria locomotivelor cu abur de aici, unele încă în funcțiune. Cea mai veche datează din 1910. Panourile din a doua cameră prezintă modul cum calea ferată forestieră de pe Valea Vaserului a supraviețuit celor două războaie mondiale, precum și principalele atracții turistice din zonă, încadrate în aria protejată a „Parcului Natural Munții Maramureșului”.

Vizita muzeului nu ne ocupă prea mult timp. Nu ne rămâne decât să aruncăm o privire prin zonă. Pentru început, într-o clădire din apropierea muzeului descopăr un generator electric. Cu ajutorul acestuia se obține curentul electric necesar zonei, aflată departe de Sistemul Energetic Național. Depozitul de lemne din vecinătatea acestuia mă face să cred că generatorul funcționează cu acest tip de combustibil. Nu am știut să există un echipament de acest fel. Ne mai plimbăm apoi prin vecinătate. Un pârâu ce coboară rapid de pe versant, traversat de o punte de lemn, ne convinge că suntem la munte.

Coborâm apoi în gară. Coada la mâncare s-a mai diminuat. Dar zona este dominată de câteva difuzoare, din care răsună melodii nu foarte departe de „manele”. Nu prea îmi găsesc locul pe aici, și mă îndrept spre malul râului. Mă pufnește râsul! Un panou ne atrage atenția că aici este „Scăldatul interzis”. Când privesc la apa asta tulbure, vijelioasă, și cu o adâncime care, probabil, nu trece de genunchi, mă întreb: cine ar fi amator de o baie aici? .

Între timp, vine de jos și un al doilea tren cu turiști, iar trenul nostru, plecat pentru câteva minute, se întoarce în stație. Având încă ceva timp, curiozitatea mă împinge să văd cum arată și unul din vagoanele deschise care, acum, sunt imediat după locomotivă. Dacă nu mă înșeală memoria, sunt identice cu cel cu care am călătorit în urmă cu 50 de ani.

Din nou șuieratul locomotivei ne cheamă în vagoane. Îmi ajung la ureche câteva discuții generate de turiștii din vagoanele deschise, care se temeau să nu fie înecați de fumul locomotivei, emanat din belșug la urcare. Istoria exploatării ne-a spus că locomotivele trăgeau la deal vagoanele goale, iar acestea, pline, coborau la vale sub greutatea încărcăturii. Nu cred că a fost chiar aceeași situație și acum, dar, turiștii respectivi nu au avut nici o problemă cu fumul locomotivei. Drumul de întoarcere nu are istorie, decurge fără opriri și durează circa o oră și jumătate.

Reveniți la Vișeul de Sus, căpătăm un sfert de oră timp la dispoziție, până la întâlnirea la autocar. De data asta mă îndrept către spatele gării. Sunt expuse aici, parcă într-un fel de expoziție, locomotive, vagoane, chiar și o drezină, toate având sub ele șine numai cât lungimea proprie. Undeva, destul de mult în spate, zăresc câteva vagoane de cale ferată normală. Presupun (mai târziu mi se va confirma presupunerea), că este vorba de „Hotel Carpatia Express”, cel despre care a scris colega adri-nico (vezi impresii) în urmă cu ceva timp. Cel mai mult mă miră, însă, un ansamblu de case de lemn, într-o incintă cu acces printr-o poartă maramureșeană. Pare un fel de sat de vacanță, dar, în plin sezon, complet părăsit. Nu găsesc pe nimeni să-mi dea o explicație, în zonă este doar un câine, pe post de paznic, nu foarte convingător.

La ora stabilită suntem cu toții în autocar. Urmează Mănăstirea Bârsana!

Nu am explicat, însă, ce nu mi-a plăcut. Dacă nu aș fi venit, mi-ar fi părut rău. Dar, a doua oară nu mai sunt interesat să repet această excursie. Totuși, recomand altora această plimbare, deoarece fiecare vede altfel lucrurile, și nu vreau să generez păreri de rău că din cauza mea nu au văzut Valea Vaserului. Revenind la nemulțumirile mele, în afara celor precizate la începutul articolului, aș putea să mai menționez:

•Poza cu Alpii Elvețieni din vagon, interesantă altfel, ar fi putut fi înlocuită cu una din Carpații noștri, eventual o schemă a traseului excursiei. Eram cumva astfel mai aproape de scopul plimbării noastre.

•Explicațiile ghidei și ale „controlorului” au fost destul de sumare și prezentate într-un mod foarte puțin atractiv.

•Terasamentul căii ferate necesită importante lucrări de consolidare. Balansul continuu al vagoanelor, când într-o parte, când în alta, chiar la viteză mică, devine la un moment dat neplăcut.

•Popasul în gara Paltin, în cea mai mare parte, pare o pierdere de timp. La întoarcere, colegii de compartiment se plângeau că 70% din timpul petrecut în gară, au stat la coadă pentru „doi mici și o bere”.

•Înțeleg că tronsonul cel mai frumos al traseului căii ferate este dincolo de Stația Paltin, unde încep zonele cu tuneluri și defileul râului.

Dar, aceasta este părerea mea. Nu vă luați după mine!

---

VIZUALIZĂRI: 3856 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI