În sfârșit în Bucovina! Mini-turul mănăstirilor.

TIPĂREȘTE

Ca să scot pârleala cu puținele biserici-mănăstiri văzute în Maramureș (cu mult mai puține decât mi-aș fi dorit, abia de-am pus pe-o măsea), pentru Bucovina am făcut o listă pe care nu numai că am respectat-o cu punct și virgulă, ba am mai și adăugat încă două lăcașuri care nu intrau în ecuație atunci când planul era doar plan.

Am renunțat la slujba de Sfântă Mărie la o biserică maramureșeană pentru că ne era cam teamă de aglomerație. Ne-am mulțumit cu flăcăii și fetele de la Moisei, cu o zi înainte, cu câte o femeie mândră în port bistrițean (care nu are nimic de-a face cu cel maramureșean, deși frumos este și acesta) prin comuna Coșbuc, tot în drum spre slujbă, și cu câteva ansambluri folclorice în satul unde am făcut dreapta spre Colibița. Era un festival internațional, care dintr-odată mi-a răvășit simțurile și amintirile. R. m-a văzut imediat: Vrei să parcăm? Tare aș fi vrut să zic da. Dar am zis nu. Astfel că am ajuns devreme în Bucovina. Prea devreme pentru a merge la pensiune așa, fără să vedem nimic pe ziua aia. Bine, vizitasem casa lui Rebreanu, acum sar peste ea, dar sper să revin (scriu după cum îmi vine pe chelie, într-o ordine cronologică relativă, adică după cum și ce simt...). Așa încât, cum am intrat în Gura Humorului, și înainte de a căuta pensiunea Casa Maria, am făcut la dreapta spre Mănăstirea Voroneț, care de fapt era plănuită pentru a doua zi. Sunt vreo cinci kilometri de la Șoseaua Ștefan cel Mare până la mănăstire, și am văzut o mulțime de pensiuni de-o parte și de alta a drumului. Da’ multe de tot. Am lăsat mașina în parcarea de dinaintea aleii împânzite de tarabe cu artizanaturi, unde mi-aș fi cheltuit toți banii (parcare contra cost, doi lei ora dacă nu mă înșel, ca peste tot), cu greu m-am abținut să nu iau nimic la dus, și am ajuns repede la intrarea în mănăstire. Din nou surpriza – care avea să ne însoțească cam la toate lăcașurile de cult – de a nu ni se lua bani pentru copil, care nu mai e mic, are unșpe ani. Eu mergeam cu poezia învățată pe de rost și recitată fără mari inflexiuni vocale: atâția pensionari, adulți, copii, plus taxa de poze. Și mi se spunea: Lăsați copilul... Economia de doi lei nu mă bucura cât o făcea faptul că am simțit că nu banul primează peste tot... Bravo! Nu zic, se scot destul de mulți bani prin vânzarea de icoane, magneți și alte suveniruri.

A fost singura mănăstire din cele vizitate unde treaba cu fustele era strictă, cel puțin când am intrat noi. Aveam experiența de la Meteore, unde totuși numai femeilor ni se dădeau fuste în caz de ținută indecentă. Cum aici nu eram foarte sigură, eu îmi luasem de acasă o fustă pe care o băgam în geantă și astfel nu am avut nevoie de cele oferite la intrare. Copilul era decent și el, adică cu pantaloni trei sferturi, mama la fel. Dar ce te faci cu cei doi bărbați adulți ai grupului? Pantalonii (deși nu foarte) scurți au fost scrutați rapid, și imediat li s-au înmânat fustele de rigoare, care au fost anecdota zilei și una din anecdotele vacanței. Fi-meu nu putea să se abțină, râdea de murea, iar eu muream de rușine, și pe alocuri – recunosc, mâncal-ar mama - de râsul lui. Cred că toți avem povestioare de-astea.

În rest... am fost încântați de frumoasa biserică, chiar dacă picturile – mai ales cele de pe partea dreaptă a templului, probabil cea mai viscolită, bătută de ploi și vânturi – au nevoie urgentă de restaurare, și chiar dacă faimosul albastru de Voroneț nu mai e chiar așa... albastru. Așa cum mi se întâmplase și în Maramureș, și aici eram încântată să mă aflu în fața unor comori, cu adaosul că eram și pe urmele lui Ștefan. De fapt... în zilele alea spiritul marelui domnitor m-a cam urmărit în vizitele noastre. Mă gândeam mult la el, la vremurile alea, la turcii care pândeau la colț și cu orice ocazie năvăleau peste strămoșii noștri. Teribili turcii ăștia..., dar mai teribili ai noștri ca brazii.

Am văzut frumoasa Capelă Sixtină a Estului și mi-a plăcut s-o văd vara, cu flori colorate în grădină. Dar nu am putut evita să mi-o imaginez și iarna, cu omăt în jur și pe acoperiș. Ne-a plăcut Cina cea de taină și toate celelalte imagini monahale, împreună cu portretul voievodului, dar poate că cel mai mult ne-au plăcut frescele insuflețite, viu colorate. Mormântul lui Danil Sihastrul se află aici, deși faimoasa lui chilie am văzut-o a doua zi, în apropierea Mănăstirii Putna. Am plecat de la Voroneț încântați. Și nu era decât începutul.

A doua zi urma să vedem încă trei sau patru mănăstiri. Până la urmă a trebuit să schimbăm un pic planul, și am făcut câțiva kilometri în plus (mă rog, vreo trei sute cred...), pentru că noi am crezut că va fi închisă casa lui Creangă lunea, iar eu am ținut morțiș să ajung acolo. Așa încât a fost primul obiectiv al zilei. Drumul Gura Humorului – Humulești și retur, plus vizita, ne-a luat ceva și ne-a și schimbat un pic ruta. Aveam în gând, dacă am fi plecat din Gura spre Putna, să facem o mică oprire și la Cacica. Nu a fost să fie, dar am adăugat, în schimb, la recomandarea prietenei mele Felicia, Mănăstirea Dragomirna, care a fost prima pe listă în ziua respectivă. Sunt subiectivă, știu, poate pentru că m-am dus cu ideea de biserici pictate, și poate pentru că cel mai mult mi-au plăcut cele micuțe, dar eram nerăbdătoare să ne continuăm drumul. Pentru cei care nu au ajuns acolo, se află la câțiva kilometri de Suceava; este construită între ziduri de cetate. Până acolo mergi pe o șosea care parcă nu se mai termină, pe câmpii mărginite de codri de brazi care formează un peisaj plăcut, tare plăcut ochiului... Este o mănăstire... nu știu dacă se potrivește termenul, dar îl voi folosi, elegantă. Este mare, poate din cele mai mari mănăstiri construite la vremea respectivă. E măreață Mănăstirea Dragomirna, și lacul de lângă parcă îi sporește această măreție.

Un singur lucru nu mi-a plăcut, și nu-mi aduc aminte să-l fi întâlnit atât de... prezent la celelalte mănăstiri: mulți nevoiași (mă rog, unii mai mult, alții mai puțin) pe aleea care duce spre mănăstire. Pe mine mă copleșesc, mi se face milă de toți, mă fac să mă simt prost, să mă gândesc că eu sunt în vacanță și alții poate nu au ce mânca. Le dai ce le dai, dar pleci cu gândul ăsta trist...

Nu mai știu ce mare istoric se referea la ansamblul de la Dragomirna ca la o frumusețe unică, la cum reușește să impresioneze vizitatorul. Repet, de gustibus non disputandum: mie mi-au plăcut mult mai mult... veți vedea care;).

După ce am mâncat niște covrigei, biscuiței și alți... gei-cei-ței;) (asta ne-a fost mâncarea pe ziua aia, de cred că toată familia mi-a zis de dulce), am plecat spre marea Putna! Aici parcare mai mare, alee mai mare, emoții mai mari... Nu e nici aceasta preferata mea, deși momentele petrecute în preajma mormântului lui Ștefan cel Mare și Sfânt (până și R. a învățat să-i pronunțe numele perfect) au fost de o încărcătură emoțională deosebită. De fapt nu numai asta. De la poza făcută lângă statuia lui Eminescu, până la puțul din afara incintei, totul a contribuit la niște simțiri deosebite. Faptul că... așa cum am mai spus, călcam pe istorie, mă făcea să mă simt specială (și asta că eu n-aveam nimic de-a face cu faptele curajoase ale domnitorului și cu povestea familiei lui, mare parte îngropată aici, ca și el). Apropo, este singura mănăstire unde se pot face poze în interior, cred că tocmai din cauza faptului că oamenii vor să ia cu ei o mică parte din ce se simte acolo, în fața mormântului lui Ștefan. Am plecat emoționată spre chilia lui Daniil Sihastrul, de unde tocmai ieșea un preot cu codiță împletită. Întotdeauna mi-au plăcut locurile cu izvoare ancestrale, de esență folclorică, cu evenimente istorice care adesea devin legende și cu eroi care mă urmăresc în timp... Îmi place mult romanul istoric, cred că ar fi o idee bună o încercare de roman despre viața lui Ștefan, despre mitul conform căruia acesta a ridicat atâtea mănăstiri câte bătălii a câștigat, despre originea (printre altele) celei mai importante ctitorii religioase a domnitorului moldav. Pentru ca Dumnezeu să-i ajute la toate treburile lui.

Ne-am depărtat ușor ușor de granița cu Ucraina și următoarea oprire a fost la Sucevița, o mănăstire destul de mare, unde am plătit aceeași taxă ca peste tot, patru lei de adult și doi lei bilet redus. Legenda spune că pentru răscumpărarea a cine știe căror păcate, o femeie a adus cu carul ei tras de bivoli, timp de treizeci de ani, piatra necesară actualei construcții. Doamne, câte păcate și cât de grave or fi fost ele... La intrare în frumoasa biserică pictată, pe care am înconjurat-o agale și în liniște, R. a văzut imediat un sicriu acoperit. E o măicuță moartă înăuntru, îmi zice. Haide, măi, cum să aibă o măicuță moartă și să lase sicriul aici? Exact peste drum de ea, era o altă măicuță tânără care vindea lumânări ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ba da, uite pantofii, mâinile în piept și cofia de pe cap (nu știu cum se numește la măicuțe). Haide măi, că nu cred. Și am început să ne dăm cu părerea, printre superbele picturi murale care au rezistat, cum au putut, trecerii timpului. Bănuiala i-a fost confirmată afară, de doamna care i-a vândut lui tata untișorul pământului, și care ne-a spus că da, murise o măciță, și că acolo nu se fac înmormântări duminica, deci până a doua zi urmau s-o țină în biserică... Eu aș fi pus-o mai aproape de altar. Dar nu e important. Am mâncat o înghețată, drept desert al unui prânz care a strălucit prin absență;) și ne-am continuat drumul.

Drumul până la Moldovița a fost superb. Citisem înainte despre el, știam la ce să mă aștept, așa încât șoseaua șerpuită printre pădurile înalte mi s-a părut nesfârșită. Abia când am trecut dincolo de munte și au apărut pășunile verzi, căpițele de fân, vaci păscând agale, cocoțate pe unde nu-ți imaginezi, abia atunci m-am „liniștit”... Nu că pădurile nu mi-ar plăcea. Dar peisajele mai sus descrise îmi dau o stare de bine deosebită. Cred că am făcut o jumătate de oră până la mănăstirea Moldovița, una din cele două care mi-au plăcut cel mai mult și mai mult, cum spuneam când eram mici. Începuse să plouă mărunt, nu era nicio măicuță la poartă, deci nu am plătit intrare... Probabil dimensiunile reduse ale bisericii, pictată în același stil ca Sucevița și Voroneț, m-au făcut s-o îndrăgesc cel mai mult din cele văzute până atunci. Lacrimile mi-au curs șiroaie la vederea unei mămăițe așezate la ușa bisericii într-un scaun cu rotile. Nu cerșea, dar lumea îi dădea bani, iar ea îi lua pe dibuite, căci nu vedea. M-a emoționat tare mult. Era spălată și curat îmbrăcată... Am plecat de acolo cu noduri în gât.

În apropiere de șoseaua care vine de la Câmpulung Moldovenesc și se îndreaptă spre Gura Humorului, am trecut pe lângă indicatoarele cu Mocănița. După experiența de pe Valea Vaserului, m-a năpădit imediat nostalgia... De fapt, am avut-o pe lista de rezerve în caz că. Numai că, în cele din urmă, pe lista noastră din ziua respectivă nu mai încăpea niciun ac.

Gata, zice tata. Mergem acasă. Adică la pensiune. Ne era foame tuturor, nu oprisem să mâncăm în ziua respectivă. Dar... zic, încercând marea cu degetul: Hai că poate găsim un loc unde să luăm cina în drum spre... jur, ultima mănăstire a zilei, cea din Gura Humorului, aflată la 6 km. de Casa Maria. Deci i-am păcălit. Mă rog, așa îmi place mie să cred. Cu siguranță mi-au făcut hatârul de dragul meu. Tata nu a vrut să mai intre, a rămas pe la tarabele de la intrare, căutând un magazin de pâine, ceva (sărmanul). Iar restul trupei am intrat pe o poarta opacă, neștiind dacă mai puteam vizita mănăstirea, pentru că era deja șapte seara... Iar nu era nimeni la poartă, am intrat deci fără să plătim, am străbătut aleea cu flori colorate pe margini și am intrat în frumoasa biserică, aflată pe locul întâi în topul personal (și la egalitate de puncte cu Moldovița), unde o măicuță tânără citea la strană, în fața unui microfon, astfel încât se auzea în toată curtea... Glasul ei domol a fost însoțit imediat de sunetele sacadate ale toacii (genetivul de la toacă?), spre surprinderea lui R., care a fost încântat să descopere acest... instrument.

Acesta a fost bilanțul zilei de după Sfântă Mărie. Vizita la Nică și cinci mănăstiri (la care se adaugă cea din ziua precedentă). Gusturile nu se discută, se știe (once again), iar mie, în ciuda faptului că au fost ultimele două mănăstiri vizitate (și oboseala ar fi putut avea efect opus), Moldovița și Gura Humorului mi-au plăcut cel mai mult. Dar asta nu contează.

Nu cred să existe alt loc pe pământ cu o concentrație așa de mare de astfel de biserici, cu o calitate așa de mare a frescelor de pe exterior. Sunt atât de fericită că din cele opt biserici înscrise pe lista UNESCO (Arobore, Humor, Moldovița, Pătrăuți, Probota, Suceava, Sucevița și Voroneț), am văzut patru... Pictori necunoscuți în marea lor majoritate au zugrăvit atât de frumos povești biblice ale raiului, iadului și pământului (ne-a plăcut mult scena cu scara de pe peretele Suceviței..., unii ajungeau până sus, alții cădeau de pe scară în încercarea de a ajunge în rai, se pierdeau pe drum;)), scene din viața lui Iisus și a Sfintei Fecioare, povești de la începutul omenirii... Interesant, dar mai ales ingenios mod de a educa oamenii de rând care nu știau carte, pe lângă promovarea ortodoxismului, evident.

Mănăstirile din Bucovina vor rămâne preferatele mele probabil mult timp de-aici înainte. E un loc care merită vizitat măcar o dată în viață.

---

VIZUALIZĂRI: 2874 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI