Pynx şi Măruca - o poveste...

TIPĂREȘTE

„Eu, când iubesc ceva, se gravează aici... pentru totdeauna. Vreau să spun pentru toată viaţa, aici... În inimă.”

(George Enescu)

Pentru ca toamna a fost destul de lunga si de placuta anul asta, prin noiembrie am vrut sa profit de vremea de afara si sa fac o plimbare la munte. Vazusem Castelul Peles cu cateva saptamini inainte insa amicii cu care am iesit din Bucuresti vroiau neaparat sa il vada. Asa ca am cazut de acord ca eu sa merg cu ei la Peles, iar ei cu mine la Casa Memoriala “George Enescu” pe care nu o vizitasem niciodata. Prima oprire facuta a fost chiar in Cartierul Cumpatul din Sinaia, la cativa pasi de Casa Memoriala, pentru a servi micul dejun. Soarele deja aparuse si ne incalzea astfel incat cred ca am servit primul meu mic dejun in noiembrie pe o terasa de pe Valea Prahovei.

Prin cartierul Cumpatu nu mai ajunsesem de prin anii 1985 si am fost uimit sa vad cat de mult s-a transformat. Daca ma voi mai caza vreodata in Sinaia cu siguranta voi alege aceasta zona (cu toate ca in general prefer sa urc pe munte si sa inoptez prin cabane). Iar pentru atunci cand o sa mai vreau sa servesc masa sigur am sa ma intorc la Restaurantul KUIB pentru ca am fost incantati de locatie, servire si mincare.

Insa eu vreau sa va vorbesc despre un geniu si despre un loc magic din Sinaia asa ca am sa ma concentrez doar catre George Enescu si casa lui memoriala, un loc la care nu ma asteptam la prea mult (tinind cont ca muzeele de prin tara m-au cam dezamagit in ultimul timp si mai ales ca Muzeul National “George Enescu” gazduit de minunatul, incredibilul, fabulosul Palat Cantacuzino din Bucuresti nu m-a surprins atat cat ma asteptam).

Venind dinspre Bucuresti si intrind in Sinaia puteti urma drumul catre Busteni de pe linga gara si nu cel catre central statiunii. Pe partea stinga o sa gasiti un indicator catre Casa Memoriala, iar drumul trece pe sub calea ferata.

Deoarece a trebuit sa asteptam in curtea vilei pina un grup de copii isi termina vizita, am avut timp suficient sa imi amintesc tot ceea ce stiam despre George Enescu.

Nascut la data de 19 august 1881 in satul Liveni-Virnav, judetul Botosani, Jorjac, asa cum era alintat de parintii sai Costache si Maria Enescu, a fost al optulea copil al familiei dar singurul supravietuitor dintre fratii sai. Inca de la varsta de 4-5 ani micutul Jorjac isi surprinde apropiatii prin talentul sau de a canta la vioara si incepe sa primeasca lectii de muzica de la profesorul Eduard Caudella dupa ce lautarul Niculae Chioru ii daduse deja primele indicatii. La varsta de 7 ani pleaca la Viena pentru a studia timp de 6 ani (intre 1888 – 1894) la Conservatorul din Viena. Intre anii 1895 - 1899 urmeaza cursurile Conservatorului din Paris pe care il termina primind premiul I.

Carmen Sylva (regina Elisabeta a Romanie - 1843-1916 ), poate una dintre cele mai iubite personaje din istoria Romaniei, aduna in linistea si caldura Castelului Peles artisti consacrati si nu numai ai lumii literar-artistice de la sfarsitul sec. al XIX-lea si inceputul sec. al XX-lea. George Enescu a fost unul dintre acestia, iar Carmen Sylva i-a oferit chiar si o camera in Castelul Peles, o camera in care putea gasi linistea necesara pentru a da viata operelor sale. Enescu iubea lumea in care intrase, iubea Pelesul si Sinaia, iar viitorul sau suna bine. Cateva poeme ale reginei Carmen Sylva au fost puse pe muzica de catre Enescu, iar admiratia si respectul dintre cei doi a durat toata viata. In vila lui Enescu din Bellevue pe care o inchiriase in timpul petrecut la Paris, in ultimii ani ai vietii sale, acesta pastra un un portret al reginei Carmen Sylva, pe care aceasta scrisese : "Copilului meu sufletesc, George Enescu, care a cantat astazi Bach, atat de divin, asa cum ii doresc sa fie cantat el, peste o suta de ani". “Pynx”, numele pe care-l folosea Maruca atunci cand vorbea despre Enescu, un cuvant derivat din cuvantul “Sfinx”, fusese pus tot de Carmen Sylva.

Data de 1 martie 1898 a fost poate una dintre cele mai emotionante zile din viata lui Enescu. La aceasta data a avut loc la Ateneul Roman prima audiţie a “Poemei Române”, opera compusa la varsta de 15 ani, iar printre invitati s-au aflat familia regala, membrii marcanti ai momentului dar si Maria Cantacuzino, fosta Maria Rosetti Tescanu (17 iulie 1879 – 22 decembrie 1969). Se pare ca intilnirea cu Maruca, asa cum era alintata de catre prieteni Maria Cantacuzino, l-a marcat pe Enescu acesta indragostindu-se pe loc de sotia lui Mihail Cantacuzino (casatorie care ii adusese Marucai titlul de "printesa"). Insa George Enescu a privit aceasta dragoste ca si cum nu ar fi fost posibila nestiind ca Maruca nu mai era fericita alaturi de sotul ei. La numai un an dupa casnicie acest lucru devenise posibil datorita multelor excapade ale lui Misu Cantacuzino (una dintre ele chiar cu sora Mariucai, Nely). Astfel ca, de dragul copiilor lor Alice si Constantin, Mariuca si Misu Cantacuzino continua o casnicie in care nu mai credeau nici ei si nici prietenii lor. Insa titlul de “printesa” dar si locul in societate oferit de familia Cantacuzino primeaza si Mariuca cocheteaza cu curtezanii ei insa fara a face pasi gresiti care sa-i aduca divortul pe care si-l dorea dealtfel din suflet. Au trecut astfel mai bine de 8 ani, timp in care Enescu nu o uita pe Maruca dar pe care parca o incuie intr-un sertar al sufletului pentru a isi putea continua activitatea.

Abia reintors de la Paris, in vara anului 1905, Enescu se grabeste sa ajunga in satul natal, la casa tatalui sau, unde erau invitati mai mereu diversi prieteni din tara si din strainatate. In acea vara prietenia dintre George Enescu si menajera familiei, Dominica, depaseste granitele plimbarilor de pe malul lacului, iar la data de 14 mai 1906 se naste Elena, rod al relatiei celor doi. Didica, asa cum a fost alintata Elena Ferbei, casatorita Dinu, a facut parte din familia Enescu stand aproape de parintii compozitorului tot restul vietii lor si ocupindu-se de inmormanrarea atat a Mariei cat si a batranului Costache Enescu. Didica a fost croitoreasa la Opera Nationala din Bucuresti intre anii 1953 – 1962, iar George Enescu i-a oferit tot timpul sprijin financiar chiar daca Didica a fost considerata intotdeauna un "copil din flori".

In anul 1907 Maruca si George Enescu se reintalnesc la Peles, intalnire ce a insemnat un alt pas catre ceea avea sa devina o poveste peste timp. Maruca se afla acolo ca prietena si confidenta a principesei Maria, cea care avea sa devina regina ceva mai tarziu. iar George Enescu ca prieten al familiei regale si mai ales al reginei Carmen Sylva. Din acel moment el este invitat permanent la seratele date de catre Maruca in Palatul Cantacuzino din Bucuresti, iar legatura intre cei doi isi schimba dimensiunea. Cei doi traiesc o poveste tumultoasa de dragoste presarata cu multe scene de gelozie si pentru care fiecare a asternut sute de rinduri in scrisorile pe care si le-au trimis atunci cand nu erau impreuna: cuvinte de dragoste, reprosuri, acuzatii de tradare si din nou cuvinte de dragoste. In anul 1919, nepasindu-le de nimeni, s-au mutat impreuna in Elvetia, acolo unde studia Constantin, fiul Marucai.

Vila Luminis, asa cum mai este numita casa artistului din Sinaia, a fost construita din banii si dupa planurile lui Enescu, cu ajutorul arhitectului Radu Dudescu. Deja indragostit de Sinaia si poate ca o recunostinta a faptului ca acel loc intarise legatura sa cu Maruca dar il si lansase il lumea artistica, George Enescu si-a construit cuibul sau de liniste intre anii 1923 si 1926. Aici a trait clipele de dragoste pura alaturi de Mariuca, timpul primilor lor ani, dar si clipe mai putin fericite.

Pretul de intrare in Casa Memoriala “George Enescu” din Sinaia este unul simbolic pot spune: 6 ron. Pentru acesti bani am putut vizita camerele ascultand la ureche vocea suava a unei doamne care mi-a povestit lucruri interesante despre George si Maruca Enescu si care a reusit inca din holul de la intrare sa ma introduca in atmosfera. Enescu a folosit aceasta vila timp de 20 de ani pentru a se relaxa intre turneele sale si pentru a putea compune in tihna. Camerele de odihna sau cele de reuniune sunt mobilate cu mare parte dintre obiectele care au apartinut initial Vilei Luminis. Altele se afla inca in subsol asteptind sa fie reconditionate. Oricum nu simti ca lipseste nimic. A!... Poate doar Enescu si musafirii sai. Evident ca odata iesit pe terasa nu am avut cum sa nu privesc liniile de cale ferata. Cu siguranta ca in vremea in care Vila Luminis era cuibul de liniste al lui Enescu, trenurile treceau mai rar pe acolo. Camera artistului este impresionanta prin dimensiunile sale…reduse. Un dulap, un pat si un scaun… un spatiu de cel mult 3/2…cergi romanesti pe pereti si pe pat…si o fereastra. Nici camera Marucai nu este foarte mare tinind cont de luxul cu care fusese aceasta invatata mai ales in Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei din Bucuresti. Dar ambele te surprind prin integrarea lor perfecta in arhitectura casei. Simple…Romanesti…Romantice. Sala de concert cu pianul asezat parca pentru seara ce urmeaza creaza acelasi sentiment de intimidate. Inca un etaj mai sus sunt adunate, intr-un micut muzeu, fotografiile, scrisorile, afisele pentru diverse concerte si partiturile artistului. Si o ultima poza a sa. Te priveste si parca iti multumeste ca-I asculti muzica si ca-i vizitezi casa. “Bageaga”, asa cum ii placea lui Enescu sa-i spuna, era locul preferat al artistului, locul in care a compus multe dintre operele sale.

Tot la mansarda se afla si camera in care marele violinist si dirijor ai sec. al XX-lea, Yehudi Menuhin, a locuit o perioada pentru a lua lectii de la George Enescu, cel care avea sa ii devina un bun prieten si sfatuitor pentru tot restul vietii. Atunci cind Yehudi Menuhin a ajuns la Sinaia, in anul 1927, avea numai 11 ani dar deja era considerat un copil-minune.

Vizita Casei Memoriale “George Enescu” din Sinaia nu dureaza mai mult de o jumatate de ora. O jumatate de ora care ne va umple sufletul de bucurie si care ne va obliga sa nu uitam de artistii nostri.

Mi-ar fi placut sa plec de acolo stiind ca aici Enescu a fost cel mai fericit...insa au fost si momente in care probabil a urit aceasta vila.

Moartea lui Misu Cantacuzino intr-un accident de automobile petrecut in anul 1928 ii deschide drumul Marucai, acum o femeie de 49 de ani, catre libertatea deplina. Se arunca in bratele lui Nae Ionescu, un barbat de 38 de ani cunoscut atat ca si filozof si jurnalist, ca idol al tineretului universitar, dar si datorita aventurilor sale cu femei celebre ale vremurilor ca Maruca, Elena Popovici-Lupa sau Cella Delavrancea. Aventura celor doi, desi nu una linistita, a durat totusi din 1928 pina in 1933. Enescu a privit de la distanta relatia celor doi, a suferit profund stiind de vizitele lui Nae Ionescu in scumpa Vila Luminis de la Sinaia a lui si a Marucai. Pentru ca Maruca ramasese in locul poate cel mai drag lui, el merge in Tescani, satul natal si totodata locul cel mai drag ei, pentru a termina emotionanta opera “Oedip”, opera scrisa intre anii 1921-1931 si pe a carei prima pagina Enescu a scris 27 aprilie 1931 M. R. T. (Maria Rosetti-Tescanu)

Nu se stie daca relatia lui Nae Ionescu cu Lucia Popovici-Lupa a pus capat legaturii intre cei doi. Insa se stie ca Maruca a fost devastate de aceasta despartire recurgand la un gest disperat si anume de a isi arde fata cu acid intr-o incercare de a isi da foc. Poate ca acest gest de suicid putea fi inteles datorita evenimentelor care marcasera familia Marucai: o bunica bolnava psihic, un tata si un frate care se sinucisesera si o sora care moare nebuna (chiar Nely, cea care-I sedusese pe Misu Cantacuzino).

Enescu, plecat la Paris la acea data, se intoarce de urgenta linga Maruca, anulindu-si toate concertele, si ii este alaturi trei ani atat cat a durat depresia ei. In anul 1935 Enescu o interneaza pe Maruca intr-un sanatoriu de boli nervoase din Viena acolo unde se pare ca aceasta isi si gaseste vindecarea.

Trecusera 30 de ani de cand relatia lor isi cauta pacea. Poate ca acea pace nu a venit niciodata. Un suflet terfelit si altul bolnav nu vor putea renaste niciodata. Cei doi insa hotarasc sa se casatoreasca pe data de 5 decembrie 1937. Singura persoana care a asistat la casatoria celor doi a fost Cella Delavrancea, cea care la putin timp avea sa devina amanta lui Nae Ionescu. Nici dupa casatoria celor doi, Maruca nu a vrut sa se prezinte decat ca Printesa Cantacuzino, neacceptind sa fie numita Enescu.

Razboiul (1941-1944) i-a facut sa stea retrasi, in liniste, la Bucuresti. O liniste care se pare ca a fost tulburata de o relatie a lui Enescu cu necunoscuta prietena a Marucai, poloneza Claudia Ragulsky. Cei doi au locuit intre anii 1945-1946 in casa din spatele Palatului Cantacuzino, o casa destinata administratiei palatului. Aceasta se poate vizita astazi si o sa ramineti uimiti de modestia in care cei doi au preferat sa traiasca. Si nu pot sa ma gindesc decat la adevarata modestie a lui Enescu (care prefera sa calatoreasca cu trenul la clasa a doua) si la lipsa dorintei de viata a Marucai, fost printesa Cantacuzino.

Am vizitat chiar week-end-ul trecut Muzeul National "George Enescu" de pe Calea Victoriei (pozele insa sunt facute vara trecuta), mai sobru si neprietenos decat Vila Luminis.

In Palatul Cantacuzino sunt deschise la parter doua-trei camere in care sunt expuse partiturile artistului, cateva costume de concert, obiecte personale dar si instrumentele muzicale. Casa din spatele palatului este compusa din 3 camere :una a Marucai, cealalta a artistului si inca o camera spatioasa in care familia isi conducea oaspetii. Si o baie. Din pacate aceasta casa nu a mai fost renovata de mult si asta se vede privind tavanele scorojite. Nimic nu reuseste sa te aduca in atmosfera vremurilor in care Enescu canta la seratele organizate aici. Iar daca doamnele angajate la Vila Luminis incearca atat cat pot sa faca din vizita turistului un moment de bucurie, aici angajatii sunt plictisiti, fara a ii interesa ce cauti de fapt acolo. Probabil ca oricine este fascinat de cladirea palatului Cantacuzino si este pacat ca acesta nu este deschis publicului chiar daca nu are mai nimic in comun cu George Enescu. Dar se prefera ca in acest spatiu sa isi desfasoare activitatea Uniunea Compozitorilor si Muzicologilor din România in loc sa functioneze ca si muzeu...al lui Enescu, al familiei Cantacuzino sau al oricui. Este inutil sa ne intrebam oare ce s-a ales de piesele ce infrumusetau candva interioarele palatului..

Nu stiu sigur daca aici Enescu a fost mai fericit decat la Vila Luminis. Si poate nimeni nu stie daca el a fost fericit vreodata.

In anul 1946 cuplul George si Maruca Enescu au parasit definitiv Romania pentru a se retrage la Paris, in vila din Bellevue. Din anul 1950, pentru a reduce cheltuielile, cuplul s-a mutat intr-un mic apartament de pe Rue de Clichy, nr. 26. In urma atacurilor sale cerebrale artistul nu mai putea concerta, iar banii se imputinau. Astfel ca prietenii sai au insistat sa-i gaseasca un loc in care sa se poata recupera si chiar sa-i plateasca toate cheltuielile. Desigur ca modestul Enescu a refuzat sa paraseasca cele doua camere si baia care folosea si ca loc pentru gatit de pe Rue de Clichy nr. 26 deoarece asta insemna sa se desparta de Maruca. Dar datorita starii sale de sanatate si a faptului ca Maruca a refuzat sa il ingrijeasca sustinind ca nu se pricepe la asa ceva, George Enescu a fost mutat in camera nr. 40 a hotelului Atala pentru a avea la dispozitie o infirmiera, un cardiolog dar si mincare. Pe data de 7 mai 1955 George Enescu a fost inmormintat in cimitirul "Pere Lachaise".

Cu putin timp inainte sa moara el spusese ”Nu mai aștept fericirea, nu o mai caut!”.

Maruca a mai trait inca 13 ani si a murit in Elvetia, acolo unde a locuit dupa moartea lui Enescu. In anul 1972 trupul sau a fost adus alaturi de cel al sotul ei, in cimitirul parizian "Pere Lachaise".

Inca din timpul vietii sale, Enescu impreuna cu Maruca, au donat in 1947 statului vila „Luminis“ din Sinaia si domeniul Tescanilor pentru a fi folosite ca loc de odihna si de creatie pentru artisti. Din anul 1956 Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei functioneaza ca si Muzeul “George Enescu”, iar cativa ani mai tarziu, in 1967, Maria Enescu a donat Palatul Cantacuzino statului roman cu mentiunea stricta ca acesta sa ramana muzeu.

Putem sa gandim ca fara Maruca poate Enescu putea compune mai multe opere dar putem sa gandim si ca fara ea poate nu mai exista nimic din ceea ce el a lasat lumii.

---

VIZUALIZĂRI: 4779 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI