Mănăstirea Slănic, mănăstirea care a înviat de trei ori

TIPĂREȘTE

Aşezată sus pe Dealul Slănicului, „Taborul Argeşului” cum l-a numit Arhiepiscopul Calinic, inspirat de Tabor, Muntele Sfânt din Israel „Mănăstirea Slănic, aflată la capătul unui urcuş anevoios, aproape duhovnicesc, colţul de rai în care doar liniştea răsună dincolo de pravila de rugăciuni rostite-n noapte de călugări, care umplu dealul Domneştilor cu binecuvântare... ” este o mănăstire deosebită, în care am simţit din plin pacea şi liniştea sufletească.

Se află în satul Slănic din comuna argeşeană Aninoasa, în vârful unui deal aflat la circa 5 kilometri spre nord de Şoseaua Câmpulung – Curtea de Argeş, la aproximativ 31 kilometri de Curtea de Argeş şi la 26 kilometri de Câmpulung Muscel. De la Piteşti sunt 55 kilometri, iar de la Bucureşti aproape 170 kilometri.

De la Piteşti la Mănăstirea Slănic

Din Piteşti am mers cu autoturismul pe DN 73, spre Câmpulung, 16 kilometri până la Piscani, apoi pe DJ 731 până la Domneşti, 30 kilometri. Am continuat călătoria pe DN 73C, circa 3 kilometri spre Câmpulung până la un indicator rutier de obiectiv turistic care arată mănăstirea la stânga, pe lângă o troiţă, la 5 kilometri pe un drum de munte, nemodernizat. Este traseul dat de indicatoarele rutiere. Se poate merge şi cu GPS copilot, coordonatele fiind N 45,192079° respectiv 24,92609° E sau direct pe Google Maps, destinaţie finală Mănăstirea Slănic Argeş.

Nu am folosit nici una din cele trei variante, traseul prezentat până la intersecţia de lângă troiţă făcându-l de mai multe ori, ajungând, în urmă cu câţiva ani şi la mănăstire. Este traseul pe care îl recomand celor ce vin prin Piteşti, şoseaua Piteşti – Domneşti este bine întreţinută şi, deşi îngustă, se circulă foarte bine. Şoseaua Câmpulung – Curtea de Argeş este tot îngustă, cu multe curbe, denivelări şi nu este întreţinută. Am mers de mai multe ori pe ea şi de câte ori pot, evităm această şosea.

Cel mai bun punct de plecare spre mănăstire este, după părerea mea, localitatea Domneşti.

Domneşti este o comună frumoasă din nord-estul județului, aşezată la poalele Munţilor Făgăraş, pe malurile Râului Doamnei, afluent al Râului Argeşul. Veche de aproape 500 de ani, cu o suprafaţă aproximativă de 2.000 de hectare şi peste 3.000 de locuitori, este cunoscută prin gospodării frumoase şi oamenii harnici şi gospodari. Comuna dispune de un hotel şi mai multe pensiuni. Este o localitate cu un singur vecin, în sud, în rest fiind înconjurată de păduri sau zone agricole, cele mai multe livezi de meri şi păşuni.

Ca obiective turistice, trebuie amintite cele de interes naţional, Ansamblul Curților Boieresti de pe Malul Lacului Siliștea, alcătuit din ruinele unei biserici și ale unui zid de incintă din secolul 16, şi un Memorial, Monument funerar ce dateză din anii 1750, o cruce de piatră aflată pe marginea drumului spre Slănic, dar şi cele de interes local, Casa Șuțu, Casa Ion Hirică, Casa Felicia Proca și Complexul Bisericii Intrarea în Biserică a Maicii Domnului alcătuit din biserica propriu-zisă, poarta de zid cu pictură murală și zidul de incintă, toate ridicate în secolul 19.

Trebuie mentionată Casa de Cultură, nu obiectiv turistic ci gazdă pentru cea mai veche Bibliotecă Rurală din Țara Românească înființată în anul 1874 și pentru Muzeul de artă feudală, unde sunt expuse câteva icoane valoroase, cea mai veche din secolul 16, din vremea domnitorului Neagoe Basarab.

Mănăstirea Slănic

Mănăstirea a fost mai întâi Schitul Slănic. Tradiţia spune că a fost ctitorit spre anii 1460 de către voievodul Vlad Ţepes, în urma unor bătălii cu turcii pe care i-a învins atrăgându-i în munţi. Unii spun că Schitul ar exista de pe vremea domnitorului Neagoe Basarab, ctitorie a unui ginere de-al lui, alţii că acesta doar ar fi reconstruit Schitul lui Vlad Ţepeş năruit. Certă rămâne prima atestare documentară a Schitului Slănic, cea din anul 1679.

Istoria schitului-mănăstire este una foarte zbuciumată. Prin veacuri, schitul s-a năruit de trei ori şi de tot atâtea ori a renăscut. Mai întâi s-a surpat schitul lui Ţepeş, dar a fost înviat de un ginerele al lui Neagoe Basarab.

În anul 1805, schitul se desfiinţează, biserica din lemn este strămutată într-un sat de pe lângă Giurgiu, în Slănic rămânând doar ruinele şi o cruce de piatră, dovada peste ani a existenţei unui aşezământ monahal. Timpul a trecut, au dispărut şi ruinele ruinilor dar nu şi dorinţa locuitorilor de a avea un schit, o mănăstire, dorinţă care va dăinui şi se va împlini după mai mult de un veac.

În anul 1916 un monah de peste dealurile din est, de la Schitul Ciocanu, se retrage acolo în sihăstrie şi stă singur până în anul 1922 când i se alătură un alt monah venit de la Mănăstirea Robaia, vezi impresii.

Cei doi călugări încep, cu ajutorul moşnenilor de prin văile dimprejur, lucrările pentru construcţia unei biserici închinată Maicii Domnului. Povestea, şi nu numai povestea, spune că materiale de construcţie au fost cărate cu spatele de cei doi monahi. Construcţia bisericii este finalizată în anul 1930, fiind sfinţită în toamna aceluiaşi an cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. Este cea de-a doua înviere.

În 1986 este ridicată o biserică mică, de lemn, cu hramul „Schimbarea la Faţă”.

1992 este anul celei de-a treia învieri; se construieşte o nouă biserică pe locul celei vechi, Schitul Slănic devenind Mănăstire. Începând cu anul următor, în biserica neterminată ce păstrează hramul initial „Naşterea Maicii Domnului” au loc slujbe.

Îmbunătăţirile din gospodăria mănăstirii au continuat. O biserică din zid a înlocuit mica biserică din lemn, s-au ridicat noi corpuri de chilii, o bucătărie încăpătoare, s-a construit şi o casă de oaspeţi în care pot fi cazaţi 60 de musafiri.

Astăzi, Slănic este cea mai mare mănăstire de călugari din Argeş, unde se citeşte zi si noapte, necontenit, psaltirea.

Am Fost Acolo în a doua zi a Crăciunului anului 2017, o zi însorită, nu prea rece, tocmai bună pentru plimbare. Îmi propusesem ca din șosea să merg pe jos pe drumul de munte ce şerpuieşte pe sub poale de păduri de fag, în urcuş continuu, destul de îngust, cu porţiuni în care două autoturisme nu au loc, una trebuia să se oprească, până la mănăstire, drum pe care îl mai făcusem în urmă cu câţiva ani. Atunci am lăsat maşina la troiţă şi fiind o zi frumoasă de vară am urcat Dealul Slănicului pe jos. Şi acum era o zi frumoasă de iarnă, dar drumul era umed, aşa că am urcat cu maşina, dar am oprit de mai multe ori pentru poze; priveliştile oferite sunt splendide.

Am zărit printre fagii înalţi mai întâi cele trei turle strălucind în soarele amiezii, apoi pe un deluşor a apărut biserica albă, strălucitoare. Am trecut prin poarta de lemn cu stâlpi sculptaţi şi am ajuns la biserică. Exteriorul vopsit în alb strălucea în soare, interiorul este un şantier: se reface pardoseala cu dale de piatră şi încălzire în ea. Îmi aduc aminte că am vizitat mănăstirea acum câțiva ani când avea schele și se picta interiorul. Se mai pictează și acum….

Un călugăr, cu care am vorbit mai mult, ne-a spus că pictura merge anevoios deoarece este realizată de un singur pictor, cu ajutoarele lui, un singur pictor pentru a păstra caracterul unitar al picturii. Crede că în 2,3 ani pictura va fi terminată. Mi-am propus să merg atunci acolo. Cei care merg la Slănic trebuie să ştie că biserica este de regulă închisă, noi am găsit-o deschisă, dar se deschide la solicitare.

Câteva poze şi mi-am continuat plimbarea prin curtea mănăstirii unde am găsit mormintele ultimilor doi stareţi trecuţi în nefiinţă, Avva Vitimion şi Avva Teofil, longevivi ca stareţi, longevivi ca oameni, cu peste 30 de ani de stăreţie şi peste 80 de ani de viaţă pământeană. Mi-a plăcut ideea ca cei doi vrednici stareţi să aibă locurile de veci vecine, identice. În această mănăstire au lucrat împreună, tot aici se odihnesc împreună.

Am văzut, pozat şi celelalte corpuri de clădiri, chiliile, casa de oaspeţi, altarul în care se ţin slujbele în aer liber şi am intrat în Biserica „Schimbarea la Faţă”, ce adăposteşte moaştele a doi sfinţi care la rândul lor ocrotesc mănăstirea. Este o biserică mică dar cu o arhitectură deosebită, frumos pictată şi decorată, după cum se vede şi în poze. Aici este amenajat şi un mic punct de vânzare de obiecte bisericeşti, cărţi, suveniruri religioase.

Mi-am continuat plimbarea prin curtea acoperită cu zăpadă, mi-au plăcut şi am pozat merii tunşi, îmbrăcaţi şi aliniaţi ca la paradă şi m-am apropiat de cele două iazuri, pe care la vizita anterioară pluteau nuferii, acum plutea o fată care patina pe gheaţă. A fost ceva deosebit…

Trecuse mai mult de o oră de când mă plimbam prin mănăstire aşa că am pornit încet pe drumul pe care venisem… Alte opriri, alte poze şi am ajuns în şoseaua principală spre Domneşti.

Este o zonă frumoasă cu o vedere minunată de pe muchia dealului Slănic ce străjuiește satele din vale. În depărtare se văd munții…. Merită făcută vizita la mănăstire pe jos, pentru plimbare, priveliști și deconectare….

Voi mai reveni la acest sfânt lăcaş şi recomand celor ce trec prin zonă să facă un scurt popas acolo, sau, mai bine, să vină special…. Eu precis voi reveni când pictura va fi gata, poate şi mai înainte...

---

VIZUALIZĂRI: 19393 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI