Bărăția musceleană

TIPĂREȘTE

Bărăția Sfântul Iacob este în Câmpulung Muscel, prin centrul orașului, într-o intersecție – destul de micuță, adevărat – înconjurată de o mulțime de clădiri arhaice, în stil baroc și este imposibil să o ratezi când te plimbi pe bulevardul care, cândva, se numea Pardon pentru că are un turn cu o latură spre trotuar – vizibil maxim - și alta spre curte, turn încorporat în zidul ce înconjoară clădirile din curte și care turn este chiar lângă poarta mică. Poarta mare este chiar după colț, tot în aceeași parte a zidului adică fix colțul din intersecție.

Câmpulung Muscel este un oraș micuț și, deci, păstrând proporțiile, și clădirile de la bulevard și chiar și celelalte sunt relativ micuțe, cu maxim un etaj, fie împopoțonate sau mai sobre.

La Bărăție am ajuns din întâmplare, plimbându-mă pe bulevard, făcând ochii roată pe la tot ce vedeam și căutând cofetăria și, totodată, patiseria Iepuraș despre care s-a dus buhu’ în întreaga lume că produce și comercializează produse (delicioase) de cofetărie și patiserie, și chiar așa și este dar n-am putut trece indiferentă pe lângă Bărăție, mai ales că avea porțile larg deschise plus aerul acela impunător și sobru de cetate medievală deși clădirile nu sunt foarte mari, au doar parter dar sunt construite din piatră, au aspect de fortăreață, mai ales turnul pe care-l vezi clar din stradă și chiar și curtea interioară e inspirațională, așa, cu aerul ei arhaic, copaci parțial desfrunziți și tufe cenușii.

Pe lângă clădirile din jur ce par frivole, bărăția, cu stilul ei gotic, pare tătucul lor și, totodată, justițiarul.

Cuvântul „bărăție” provine din limba maghiară și, în traducere, înseamnă frăție. Denumirea era folosită pentru a desemna mănăstirile catolice din sudul și estul Carpaților. Acestea erau, în general, mănăstiri franciscane pentru că barați erau, în general, denumiți călugării franciscani. Clădirea de la Câmpulung Muscel a fost construită de către călugării franciscani veniți din Transilvania, undeva, prin secolele XIII – XIV, în perioada feudală. Alături de bărăția musceleană au mai existat bărății la Târgoviște, București și Bacău.

La bărăția din Câmpulung Muscel se află cel mai vechi document epigrafic din Țara Românească. Cel mai cunoscut feudal ce și-a legat numele de bărăția musceleană este Laurențiu de Longo Campo care și-a aflat odihna veșnică chiar în Biserică Sfântul Iacob din ansamblul bărăției din Câmpulung Muscel, sub lespedea ce se află sub altar încă din anul 1300. Această lespede reprezintă, în fapt, cea mai veche atestare scrisă a orașului Câmpulung. Textul ce există pe lespede, în limba latină, este acesta:

„Hic sepultus est comes Laurencius de Longo-Campo, pie memorie, anno Domini MCCC”

Care înseamnă

„Aici este înmormântat comitele Laurențiu din Câmpulung, spre pioasă amintire, în anul Domnului 1300” .

Lespedea a fost descoperită relativ recent, acum mai puțin de 100 de ani, în timpul unor lucrări de reabilitare a construcției. Laurențiu de Longo Campo a fost ultimul comite sas al orașului.

Deși asta este cea mai veche atestare a orașului Câmpulung Muscel, înființarea concretă a orașului este legată de trecerea cavalerilor teutoni prin zonă care, în drumul lor, au întemeiat numeroase orașe și cetăți. În valea larg deschisă a Râului Târgului s-au stabilit și au înființat orașul Câmpulung unde au adus coloniști sași din Ardeal care erau catolici și împreună au dus o politică de creștinare a populației locale.

La 1737 turcii au incendiat Bărăția care a fost refăcută prin 1760.

La 1764, un călugăr franciscan sas din Câmpulung, pe nume Blasius Kleiner, stareț al Mănăstirii Vințu de Jos, într-o cronică a sa, arată că Bărăția a fost deservită întâi de călugării dominicani și abia apoi de către călugării franciscani.

Bărăția șade tăcută, peste veacuri, aparent fără vreo treabă semnificativă. Dacă vecinii și-au mai schimbat înfățișarea, de-a lungul timpului, ei bine, bărăția nu! Cum era acum multe veacuri, așa e și azi, sobră și tăcută.

Peste drum, o turlă barocă de pe o clădire, mi-e personal îmi amintește de turbanul unui otoman de vază.

Stau și mă întreb cum arăta o seară, o noapte sau o zi, la bărbăție, acum sute de ani. Practic, nu prea diferit. Doar cei ce însuflețeau locul purtau altfel de haine și, probabil, altfel de gânduri. În rest, diferența n-ar fi prea mare.

Bărăția cuprinde, concret, Biserica Sfântul Iacob, casa parohială și Turnul Bărăției. Biserica e fix în față, cum intri pe poartă. Are doar parter, e masivă, cu arhitectură gotică medievală și ușă masivă din lemn. Tavanul are susținere pe ogive care sunt arcuri ascuțite, intersectate în partea centrală a tavanului. Lucrările de refacere din 1960 au scos la iveală această structură dând jos zidăria care a fost pusă ulterior. Ogivele sunt elemente arhitecturale gotice care conțin, ca și structură, 3 elemente: culee, arce butante și pinacluri care sunt tot elemente structurale deși unii le consideră elemente decorative. Liniile de intersecție dintre două ogive reprezintă osatura lor și deseori sunt subliniate prin nuanțe coloristice diferite. Ogivele alungite sunt numite lansete deoarece seamănă cu vârfurile de lance. Din ansamblul bărăției, biserica e cea mai veche și este ce a mai rămas dintr-o construcție mult mai amplă. În timpul lucrărilor de la 1960 nivelul curții a fost coborât și a ieșit la iveală o temelie mult mai veche și mai mare. Fundațiile corului mai vechi au fost marcate în pardoseală nouă. O serie de alte lucrări precum și degajarea unor construcții auxiliare recente au avut scopul de a readuce clădirea cât mai aproape de forma sa autentică, originală. O alee scurtă, dreaptă, în față se strecoară printre boscheți ce acum sunt cenușii – ruginii.

Pe stânga pornește aleea spre casa parohială, imediat după poartă. Construcția are acces pe la nivelul superior unde se ajunge urcând o scară din piatră. Clădirea a fost restructurată în timpul lucrărilor de la 1960 cu scopul de a reveni cât mai aproape de aspectul său original, din vremea lui Matei Basarab, fiind construită în secolul XVII. Construcția conține încăperi boltite la etaj și o pivniță largă unde s-a îndepărtat zidăria de umplutură și au fost întregite bolțile. În pivniță se păstrează, astăzi, depozitate, toate fragmentele din piatră ce au fost recuperate în timpul lucrărilor: piese sculptate, capitele, fragmente cu inscripții. Acoperișul clădirii este în patru ape.

Casa parohială a fost locuită de preoți luterani în perioada în care adepți ai luteranismului se aflau în Câmpulung Muscel. La 1639, preoți misionari ai congregației „De Propaganda Fide” i-au alungat pe luterani și s-au instalat în locul lor.

Cel mai expus este turnul ce veghează, parcă, asupra bunului mers, atât în curte cât și spre stradă. În partea de sus, sub acoperiș e ornat cu ceva basoreliefuri rotunde ce par patru farfurii, dispuse în pătrat, în jurul unui cadran de ceas, așezat central, asta fiind cam la etajul 4 al turnului. Acest etaj a fost adăugat ulterior prin îndepărtarea acoperișului de șindrilă care exista inițial. Dealtfel, diferența de nuanță a zidului este evidentă, acest etaj fiind mai deschis la culoare decât etajele de mai jos, diferit fiind și stilul de ornare. Cu toate astea, întregul aspect al turnului se prezintă armonios. Secțiunea ce corespunde etajului 3 e singura cu ferestre, în toate cele patru direcții, ferestre ce au forme alungite, înalte, cu arcadă în partea de sus. Mai jos este doar zid iar la nivelul asfaltului, spre stradă, e poarta masivă din lemn, cu arcadă în partea de sus. Poarta stă închisă pentru că avem accesul în curte fix în dreapta turnului, prin poarta de bare metalice. Turnul este o construcție ceva mai recentă, vehiculându-se anul 1730 ca și an al construcției deși anterior a existat un alt turn pe al cărui fundament s-a realizat actuala construcție. Există în interiorul curții o scară cu 16 trepte lipită de zidul turnului pe care se face accesul la etajul întâi din turn.

Curtea e plină de arbori despre care nu știu de când datează. O salcie plângătoare șade între turn și un brad falnic. De m-aș apuca să speculez aș găsi mintenaș simboluri speculând că pe lângă fiecare cavaler vajnic și falnic așa cum e bradul care – un brad, doi brazi – este masculin șade câte o domniță pioasă cu capul lăsat și pletele-i curgând râu, costițe aurii, că salcia-i feminină, nu? O salcie, două sălcii – plângându-i soarta tăntălăului care iar aleargă după cai verzi pe pereți, în viziunile lui cu mori de vânt lăsându-și aparținătorii fără protecție în astfel de vremuri tulburi cân’ seniorul local mărește taxele, școlile se scumpesc și pita-i tot mai greu de aflat după seceta ce-o pustiit câmpurile. Evident, domnița, deși pioasă, șade între cavaler și poartă, blocând-i drumul spre libertate. Cine gândește că blondele sunt neajutorate, se înșală amarnic. Dar cine sunt eu să judec?

Între timp, bărăția continuă să vegheze veacurile, trecând de la o stăpânire la alta. După amenajările de acum 80 de ani asupra ansamblului din curte, a venit vremea amenajărilor exterioare curții. Tot drumul de la bărbăție la primărie e un șantier răscolit, cu asfaltul spart și pământul la vedere și cu tot felul de plase puse între trotuar și carosabil. Se mai circulă pe un singur trotuar, cel opus bărăției. Dar ăsta nu-i un motiv să ne mâhnim ci să privim cu încredere spre viitor.

Împrejurimile sunt de centru istoric, oraș Câmpulung, arhitectură veche, pereți scorojiți pe alocuri, basoreliefuri, creneluri, paste cu sos bolonez în crâșme și ciorbă de burtă la dugheana de după colț.

Mai mult relaxare decât distracție, n-am văzut pe nimeni cu boxă mobilă nici în curte nici în turn și nici nu cred c-o să văd vreodată.

---

VIZUALIZĂRI: 447 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI