Pe urmele saşilor din Transilvania

TIPĂREȘTE

Legenda spune că, demult, tare demult, undeva într-un sat din Germania, era un tânăr care cânta foarte frumos la flaut, fermecându-i pe toţi cei care îi ascultau muzica. Cum în satul respectiv erau mulţi şoareci, primarul, l-a rugat pe tânăr să cânte la flaut şi să-i scoată pe şoareci din sat şi avea să-i dea o recompensă. Zis şi făcut, tânărul curăţă satul de şoareci, dar când se întoarse după recompensă, primarul nu-i mai dădu nimic. Ca răzbunare, tânărul începu să cânte din flaut şi fermecă toţi tinerii din sat. Astfel, băieţi şi fete îl urmară pe tânăr până la o peşteră. Au intrat toţi acolo şi nu au mai ieşit. Legenda spune că au trecut printr-un tunel şi au ieşit la suprafaţă tocmai în Transilvania. Ei ar fi strămoşii saşilor care trăiesc astăzi la noi în Transilvania.

Aşa a început excursia noastră. Din dorinţa de a şti mai multe şi de a fi mai buni, cu mic cu mare ne-am urcat în autocar şi timp de două zile ne-am pierdut în împărăţia mereu surprinzătoarei Transilvanii.

Traseul a fost următorul: Ploieşti - Hărman - Viscri- Saschiz - Sighişoara - Mălâncrav - Mediaş (cazare/o noapte) - Biertan – Sibiu – Cozia - Schitul Ostrov (Călimăneşti) - Ploieşti.

Un traseu minunat în care privirea ne-a fost răsplătită de alesele împletituri de iarbă proaspătă şi flori plăpânde de primăvară iar fiecare adiere a vântului ne-a şoptit câte o legendă despre aceste tainice locuri.

Prima zi

Prima oprire, Biserica fortificată Hărman din satul cu acelaşi nume sau Honigberg în limba germană, ceea ce înseamnă Muntele Mierii. Acest nume vine din faptul că pe dealul din apropiere ar fi existat mai demult stupi cu albine. Aerul rece ne înviorează, trecem repede peste vechiul şanţ cu apă care astăzi nu mai este vizibil, străbatem o galerie boltită şi ajungem în curtea interioară unde ne întâmpină ghidul bisericii.

Povestea începe în a doua jumătate a sec al XIII-lea când a început să fie construită biserica în stil romanic cu hramul Sf. Nicolae. Puternice ziduri cu o înălţime de 12 metri o înconjoară fiind întărite cu şapte turnuri de apărare. Mai există un zid exterior ce apăra baza cetăţii şi delimita şanţul cu apă. Turnul clopotniţă are o înălţime de 32 metri. Ceasul din turn aduce aminte omului că este trecător dar îi aduce aminte şi să se închine. În Transilvania multe biserici au turn cu ceas.

Multe lupte s-au abătut asupra cetăţii. Se spune că această Biserică fortificată a fost de foarte multe ori asediată dar niciodată cucerită. În timpul unui asediu, turcii au dat foc în jurul cetăţii, dar locuitorii cetăţii au aruncat în foc toată şunca pe care o aveau în poduri, şunca a început să se topească iar turcii au fugit pentru că se ştie ei nu “suportă” carnea de porc. Iar povestea bisericii fortificate de la Hărman continuă şi astăzi cu fiecare vizitator ce-i află istoria, cu fiecare pas purtat prin aceste locuri.

Vizităm biserica luminoasă cu o orgă şi un altar ce datează din secolul al XVIII-lea precum şi micul muzeu amenajat în camerele cetăţii, totul este aranjat, simplu, curat şi ordonat. Un alt lucru interesant pe care l-am aflat este acela că în Hărman există singura şcoala de arte şi meserii din România în care elevii învaţă tainele recondiţionării orgilor de la specialişti elveţieni.

Dar timpul trece şi mai avem multe de văzut aşa că părăsim Hărmanul şi ne îndreptăm spre Viscri.

Drumul ne duce prin Podişul Transilvaniei, un fel de căuș al sufletelor noastre, admirăm de departe impunătoarea Cetate de la Rupea, iar în zona localităţii Buneşti, părăsim E60 şi pe un drum printre dealuri molcome, parcă o întoarcere în timp, o întoarcere la puritate şi simplitate ajungem în lumea timpului uitat, în lumea satului Viscri. Asfaltul se opreşte la intrarea în sat, piatră de râu, iarbă şi noroi acesta este drumul. Casele de o parte şi de alta în stil tradiţional săsesc, vechi, apărate de porţi mari nu lasă privitorului bucuria de a le cuceri. Urcăm drumul pietruit în linişte pierduţi în timp şi spaţiu. Ajungem la intrarea în Biserica fortificată Viscri unde suntem întâmpinaţi de ghida bisericii, o bătrânică săsoaică, adusă de spate și subțire la trup, ageră la minte, mândră de cetatea ei, simţind româneşte şi povestind cu suflet despre toate comorile ascunse sau nu ale uneia din cele mai frumoase cetăţi fortificate din România, înscrisă în 1999 în Patrimoniul UNESCO. Ghida, Sara Dootz, se îngrijește de biserică de peste 20 de ani, în memoria strămoșilor ei, cu bucurie ne povestește despre tradițiile sașilor, despre turiști, despre Prințul Charles, răspunde întrebărilor noastre. Dar în același timp e tare necăjită, cu vreo două zile înainte a fost furtună în Viscri și au zburat aproape toate țiglele de pe un turn al cetății, altă treabă, alți bani.

Tot ansamblul de la Viscri este alcătuit din biserica tip navă construită în stil romanic şi zidurile de apărare. Ca materiale de construcţie, predomină piatra de râu, chirpiciul, cărămida iar pentru acoperişuri ţiglă. Biserica este simplă, cu bănci din lemn acoperite din loc în loc cu pernuţe, doar băncile familiei preotului au spătar, pe timpul zilei lumina pătrunde prin ferestrele circulare iar seara, lumânările, îşi tremură lumina pentru că în biserică nu este curent electric. Din explicații, am înțeles că majoritatea bisericilor fortificate din Transilvania au fost catolice, dar după reforma lui Luther din secolul al XVI-lea, au fost transformate în evanghelice luterane, iar picturile de pe pereți acoperite cu var. După cum ne spune ghida noastră cuvântul de bază al bisericii evanghelice luterane este simplitatea, nu au foarte multe sărbători, deoarece ei nu îl slăvesc decât pe Dumnezeu, El este singura lumină si călăuză, cultul pentru ceilalţi sfinţi fiind eliminat. Scări abrupte, prin zidurile bisericii ne conduc tainic în turn de unde admirăm peisajul idilic.

O vizită în muzeul cu obiecte tradiţionale săseşti, cuvinte de rămas bun adresate gazdei noastre şi ne îndreptăm spre casa unui fierar unde vom putea vedea o demonstraţie de îndemânare în prelucrarea fierului. În satul Viscri se păstrează meseriile tradiţionale şi se pot vizita ateliere de fierărie, de fabricare a ţiglei, cuptorul de pâine. Toate aceste activităţi tradiţionale sunt susţinute de Fundaţia Mihai Eminescu Trust. Lăsăm în urmă acest loc încremenit în timp şi ne continuăm drumul.

Pierduţi într-un tărâm fără cuvinte de frumos, ne îndreptăm spre Saschiz. Aici nu vizităm nici biserica, nici nu urcăm la cetate, doar le observăm din depărtare, ci facem o lecţie frumoasă de biologie printre plantaţii de rubarbă, goji, meri şi pruni, însoţiţi de o familie formată dintr-o româncă şi un francez cu dragoste pentru lucrul pământului şi cu multe iniţiative în domeniul promovării acestei regiuni.

Sub o ploaie măruntă şi rece de primăvară ajungem în inima Transilvaniei, în Sighişoara o perlă medievală, una din cele mai frumoase cetăţi medievale din Europa. Linişte în cetate, ploaia alungase vizitatorii, muzeul din Turnul cu Ceas se închisese, dar ambiţioşi încercăm să-i aflăm secretele…Turnul cu Ceas, Biserica Mănăstirii, Scara Şcolarilor, Biserica din Deal, străzile înguste, casele aliniate şi delicat colorate, Turnul Aurarilor, le descoperim, le admirăm şi le imortalizăm. Cu siguranţă, cetatea Sighişoara, merita mai mult timp, dar este bine şi aşa.

Următorul popas Mălâncrav. Picură mărunt şi este frig, miroase a pământ reavăn, iar pomii își țin încă florile ascunse, urcăm un deal, batem la poarta preotului, un copilaş blonduţ de vreo şapte ani ne conduce pe scările de piatră către intrarea în Biserica Evanghelică a Mălâncravului. Din urmă vine mama lui, soţia preotului şi ghida noastră. Biserica de piatră se află pe un deal de unde se vede o parte din sat, este înconjurată de un zid de apărare construit tot din piatră. Intrăm zgribuliţi în biserică, înăuntru este şi mai frig, dar cuvintele calde cu accente nemţeşti ale ghidei noastre şi impresionanta boltă pictată de deasupra altarului au darul de a ne face să uităm de ploaie şi de frig. Începe o poveste frumoasă despre această biserică construită în secolul al XIV-lea şi despre familia nobiliară maghiară Apafi care a stăpânit în această zonă.

Şi aici aceeaşi simplitate, biserica este austeră, cu bănci din lemn, o însufleţesc însă picturile valoroase care datează şi ele din perioada secolului al XIV-lea şi al XV-lea. Biserica adăposteşte cea mai mare frescă din Transilvania. Altarul triptic - cu panou central şi două panouri laterale mobile - este unul dintre cele mai vechi altare gotice având-o pe Maica Domnului ca figură centrală. De fapt şi biserica este închinată Sf. Maria. Admirăm picturile de pe bolta de deasupra altarului, dedicate vieţii lui Isus, Naşterea, Patimile şi Învierea. Predomină culoarea albastră, culoarea cerului şi a sfinţirii.

Încercăm o urcare în turnul bisericii dar scările instabile şi neobişnuite pentru noi utilizatorii de lifturi ne fac să abandonăm cu părere de rău această încercare.

Adăugând amintirilor încă un loc minunat, ne îndreptăm către conacul Apafi, care se află puţin mai departe de biserică pe acelaşi deal. Se vorbise din timp cu administratorul conacului şi pentru că eram grup organizat iar conacul nu era închiriat am vizitat şi acest vechi conac medieval.

Conacul Apafi a aparţinut familiei nobiliare de origine maghiară Apafi, a fost apoi deţinut de familia Bethlen, în perioada comunismului a fost cămin cultural, a urmat apoi o perioadă de decădere, a fost preluat de Biserica Evangelică ce l-a vândut apoi Fundaţiei Mihai Eminescu Trust. Aceasta s-a ocupat de restaurare, reabilitare şi modernizare având astăzi un aspect foarte plăcut. Din ce ni s-a povestit la aceste lucrări au participat meşteri locali iar tehnicile folosite au fost cele tradiţionale.

Simplu, cu două terase de o parte şi de alta a intrării, cu zvelte coloane, înconjurat de o grădină şi alei oferă turiştilor o experienţă a unei vieţi idilice.

Interiorul este şi el foarte plăcut, cald şi luminos. La parter se găsesc o cameră de zi cu mobilier boieresc, o bibliotecă ce cuprinde numeroase volume foarte valoroase din diverse domenii, o bucătărie cu toate utilităţile şi un dormitor. La etaj se găsesc celelalte patru dormitoare. Conacul poate fi închiriat pentru diverse întâlniri, nunţi sau alte reuniuni. Prinţul Charles vine aici adeseori pentru a se bucura de liniştea şi frumuseţea locului, de culmile domoale şi dealurile împădurite. O adevărată frumuseţe!

În apropierea conacului se află fabrica de sucuri bio din mere şi pere, aflată tot sub oblăduirea Fundaţiei Mihai Eminescu Trust.

După o zi plină ajungem pe seară la Mediaş unde ne cazăm la Casa Honterus (pensiune-medias.ro).

A doua zi

Un mic dejun uşor şi pornim din nou la drum. Soarele strălucește deasupra uneia din cele mai valoroase biserici fortificate din Transilvania și anume Biertan inclusă în anul 1993 în patrimonial mondial UNESCO.

Urcăm scările din lemn acoperite, intrăm în curtea interioară, apoi ghidul ne invită în biserică. Biserica este frumoasă, tip hală, iar ceea ce iese în evidenţă este altarul poliptic cu 24 de icoane, cel mai mare din Transilvania, cu picturi foarte frumoase ce prezintă aspecte din viața lui Isus. De asemenea nervurile de pe tavan sunt deosebite. Mobilierul bisericii precum și ușile sunt cu intarsii din lemn ceea ce le sporește valoarea. Interesantă este ușa sacristiei construită la 1515, unică și remarcabilă prin sistemul de blocare, având 19 încuietori, dar și prin intarsiile ce o decorează. Această ușă a participat la Expoziția Internațională de la Paris în anul 1910 unde a fost premiată. De interes sunt: orga ce are 1290 de tuburi și amvonul decorat cu scene biblice și motive arhitecturale și vegetale deosebit de îngrijit lucrate.

În curtea interioară a bisericii se disting, Turnul Mausoleului unde se află pietrele funerare a mai mulți preoți și Turnul Închisoare sau Închisoarea Matrimonială în care se spune că erau închiși cei care vroiau să divorțeze... Soț și soție erau închiși într-o cameră cu un singur pat, o singură masă, un scaun, tacâmuri dar fără cuțit, un pahar, pâine și apă, fiind nevoiți să împartă totul și să trăiască așa până renunțau la ideea divorțului. Sigur o metoda extrem de eficientă din moment ce timp de 300 de ani, în Biertan a existat un singur divorț. De la înălțimea bisericii privim satul frumos încă adormit sub soarele rece al primăverii.

În parcul din fața cetății se găsește o placă comemorativă a descoperirii Donariului. Acest Donariu a fost descoperit la rădăcina unui copac dintr-o pădure din apropierea localității Biertan, este un obiect creștin și atestă existența în acest loc, după retragerea aureliană (271 d. Chr.), a unei populații creștine vorbitoare a limbii latine. Originalul, din ce ni s-a spus, s-ar află la muzeul Brukenthal din Sibiu.

Următorul popas este orașul Sibiu, pentru unii dintre noi o reîntâlnire plăcută iar pentru alții surpriza unui frumos oraș cu piețe mari și mici, cu poduri, turnuri cu ceas și muzee foarte interesante. Un fermecător oraș medieval cu aer occidental. Popasul este destul de scurt, doar pentru masă, o pizza gustoasă la restaurantul La Pasaj (lapasaj.ro), vizitarea Muzeului de Etnografie Universală Franz Binder și o plimbare prin zona pietonală pierduți prin forfota mulțimii. Fiind sâmbătă multe grupuri de turiști se plimbau cumpărând suveniruri sau făcând poze.

Sibiul a reprezentat ultimul punct al circuitului nostru prin Transilvania.

Părăsim județul Sibiu, spre Vâlcea, pe frumoasa vale a Oltului, unde facem un popas la Mănăstirea Cozia, ce străjuiește de aproape șase sute de ani pe malurile Oltului. Între munții împodobiți cu brazi și stejari, mănăstirea adaugă un farmec deosebit acestei zone în care oamenii vin să-și caute odihna și să-și refacă sănătatea. Frumoasă mănăstirea cu fântâna ce poate îndeplini dorințe, grădina abia răsărită după ploile din ultima vreme, Oltul vijelios și amenințător în spatele mănăstirii. “În țară, mânăstirea Cozia e una din cele mai alese și vechi așezări ce formează ghirlanda de mare preț cu care se desăvârșește frumusețea Carpaților românești”, sunt vorbele frumoase rostite de un reprezentant al bisericii.

Ultimul loc în care ne oprim, Schitul Ostrov sau “Mănăstirea dintre ape”, de pe insula Ostrov. Pornim pe jos, trecem podul peste Olt, apoi ajungem pe insula îmbrățișată de apele Oltului. Insula este frumos aranjată, alei largi, bănci pentru odihna vizitatorilor, copaci tineri plantați, o iarbă grasă plină de apă, iar deasupra acestora un frumos curcubeu colorează cerul. Schitul Ostrov este prima mănăstire de maici din România, înființată de Neagoe Basarab și soția lui Despina, între anii 1521-1522. Biserica este mică, are hramul Sf. Maria, în interiorul bisericii se află o icoană făcătoare de minuni, având chipul Fecioarei Maria cu Pruncul. Noi am ajuns pe seară, când era slujbă, iar cântecul cald al măicuțelor umplea văzduhul. O clipă de liniște și apoi gând bun la plecare de pe acest tărâm fermecat.

În concluzie ce pot să spun? Da, am întâlnit sași, i-am perceput ca în poveste, cu un ochi plângeau pentru că sunt din ce în ce mai puțini, dar cu celălalt ochi râdeau, mândri de tradițiile și obiceiurile lor, pe care le păstrează și astăzi.

Două zile am petrecut într-o atmosferă specială, cu un ritm al vieții încetinit, ca o întoarcere liniștitoare către sine. Ce frumoasă este România cu locurile ei și cu poveștile adevărate sau plămădite de imaginația oamenilor!

---

VIZUALIZĂRI: 2403 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI