Biserica fortificată din Mălâncrav și Conacul Apafi

TIPĂREȘTE

Despre biserica fortificată din Mălâncrav auzisem prima dată de la gazda noastră din Sighișoara, acum vreo 4 ani, când am petrecut seara de Ajun a Crăciunului în casa unor oameni pe care îi cunoscusem cu câteva ore înainte (am relatat pe undeva la vremea respectivă; și acum când mă gândesc mi se pare o poveste fantastică, aproape neverosimilă!). Așa că n-am pregetat ca a doua zi să ne urcăm în mașină și să pornim într-acolo, plini de curiozitate. Numai că la fața locului am aflat că biserica nu-și poate deschide poarta publicului larg decât în sezonul cald (la fel pățiserăm și la Biertan). Nu ne-a mai rămas decât să ne continuăm drumul până la Mediaș, dar și acesta ne-a întâmpinat cu străzi înghețate și pustii... Făcurăm calea întoarsă cam cu cozile între picioare, n-aveam decât să încercăm să repetăm experiența într-un anotimp mai generos!...

Ceea ce am și făcut. De data asta, cazați în Alma Vii, în inima regiunii, ne-am rezervat o zi întreagă pentru a recupera restanțele acelei ierni. Așa că, după ce am mâncat de prânz în Mediaș, la restaurantul Hotelului Traube, am pornit în direcția Sighișoara, iar în localitatea Laslea am virat la dreapta, conform indicatorului, pe un drum secundar destul de ok, ce șerpuiește cale de vreo 5-6 km printre dulci coline acoperite de poieni și - ici, colo - de pâlcuri de copaci.

Satul - ca toate satele săsești, cu case colorate, cu frontoanele decorate cu flori, stele, cruci sau având inscripționat chiar anul facerii lor, de prin secolele trecute, ca să te minunezi cât de bine se țin încă „bătrânele doamne”! Ce-i drept, multe din ele au suferit ample operații estetice în repetate rânduri și mai ales în cele recente; cu atât mai bine!

Biserica se zărea deja pe culmea unui delușor, undeva, în dreapta și parcă țineam minte de data trecută că trebuia să traversăm un pod ca să ajungem până la ea. Găsirăm curând și podul, ne-am întors un pic pe o stradă ce merge paralel cu cea principală, dar de partea cealaltă a pârâului, apoi urcă ușurel până în dreptul bisericii. Am parcat pe marginea drumului și am luat la pas șirul respectabil de trepte până spre zidurile întunecate, sprijinite de contraforți solizi, dincolo de care se zăreau 3 acoperișuri țuguiate, acoperite cu șindrilă.

Am ajuns în fața porții verzi de lemn, pe care am găsit-o încuiată, desigur; aici am un mic gol de memorie (nici măcar n-a trecut mult timp de atunci! așa începe roza, fraților, oare?!), nu mai știu dacă noi am sunat-o pe bunica să vină sau altcineva o anunțase deja (deși am fost singurii vizitatori; doar careva din sat să fi fost). Ideea e că nici măcar n-am apucat să ne dezmeticim bine, că a și apărut - o bunică sprinteioară și volubilă, care ne-a invitat să trecem pragul porții verzi și să pătrundem în curtea și mai verde, în mijlocul căreia trona misteriosul edificiu!

Biserica din Mălâncrav are câteva particularități față de celelalte biserici fortificate transilvănene, asta reținusem și de la gazda Crăciunului nostru de acum câțiva ani și o să încerc să le enumăr atât de succint încât să nu vă plictisesc, dar suficient de elaborat încât să vă fac să doriți să mergeți acolo.

În primul rând, satul ăsta, Mălâncrav (Malmkrog pe săsește, Almakerek pe maghiarește) a avut un regim special încă din primii ani ai existenței sale: deși locuit majoritar de sași, a fost dăruit pe la înc. sec. 14 de către regele Ungariei unei familii nobiliare maghiare, pe numele ei Apafi. După moda vremii, aceasta a ridicat mândră biserică de piatră, inițial (aprox. 1350) cu o singură navă lungă și înăltuță, la care curând s-au mai adăugat încă două ceva mai scunde, dar la fel de lungi, de-o parte și de alta, despărțite de nava centrală prin arce susținute de coloane groase. Tot de pe la 1400 datează și turnul pătratic, cu 5 niveluri, încastrat în latura vestică a bisericii, căruia i s-a mai adăugat încă unul, prevăzut cu creneluri, pe la sf. sec. 15, când tot mai desele atacuri ale turcilor și tătarilor au impus fortificarea edificiului.

Se pare că a mai existat inițial o capelă micuță, ridicată în 1688 pentru a adăposti sarcofagul cu rămășițele pământești ale principelui Mihai Apafi II (aflat în prezent la Muzeul Național din Budapesta, după ce mare parte din capelă a fost distrusă într-un incendiu în sec. 19).

După ce ultimul membru al familiei Apafi s-a stins din viață fără să lase urmași, satul și toate acareturile lui au revenit familiei aristocrate Bethlen, în numele unor oarece dovezi de rudenie îndepărtată, prin hotărârea Curții de la Viena. Ultimii proprietari au fost conții Haller.

Dar ceea ce face cu adevărat specială biserica luterană din Mălâncrav o reprezintă pictura sa interioară, considerată cea mai extinsă frescă de pictură narativă gotică din România conservată într-o astfel de biserică! Asta pentru că inițial lăcașul a fost catolic, dedicat Fecioarei Maria; ulterior, odată cu Reforma luterană, mare parte a picturilor murale au fost acoperite, spre a fi scoase la lumină din nou în anii 1911-1925, când s-au făcut ample lucrări de renovare asupra bisericii. Se pare că pe latura nordică s-ar situa cele mai vechi picturi, datate mijl. sec. 14, în prezent în stare de conservare destul de proastă, pe când cele ce acoperă bolta și corul, un pic mai recente (sf. sec. 14 - înc. sec. 15) s-au păstrat mult mai bine. Reprezentările sunt, desigur, imagini de sfinți, dar și scene ilustrative din Vechiul și Noul Testament.

Ultima particularitate a bisericii din Mălâncrav este faptul că zidurile exterioare au rămas dintotdeauna netencuite, lucru cel puțin ciudat pentru astfel de edificii.

... La recomandarea gazdei noastre, ne-am îndreptat spre intrarea boltită în biserică, decorată cu un adevărat arc vegetal format din trandafiri agățători. Înăuntru ne-a întâmpinat o răcoare plăcută, iar pe o măsuță - câteva seturi de explicații despre vestitele picturi murale, în mai multe limbi, din care am fost deasemenea invitați să ne servim pe parcursul vizitei noastre. Am remarcat în grabă că organizarea interiorului corespunde celorlalte biserici de acest gen pe care le ma văzusem, doar pernuțele colorate răspândite ici-colo pe ultimile rânduri de băncuțe dădeau o notă de veselie și înviorau atmosfera sobră, oligocromatică dealtfel.

Ne-am grăbit însă să ridicăm privirile, către minunățiile de picturi care, de mai bine de 7 secole, ne tot spun povestea dramatică a creștinismului! Într-adevăr, puține cuvinte pot fi rostite, scenele trebuie privite, culorile absorbite pe retine, mesajele în inimi! Voi atașa câteva fotografii demonstrative, desigur. Cel puțin desenele de pe cupolă (încadrate de delicate festoane de piatră) m-au lăsat cu gura căscată! Extraordinar!

Am admirat îndelung și frumosul altar triptic, l-am recunoscut pe Arhanghelul Mihail în stânga, dar recunosc că prințesa războinică din dreapta îmi cam era străină... Mai târziu aveam să mă dumiresc: e vorba de Sf. Clara de Assisi. Altarul a fost dăruit bisericii de către soții Mihai și Clara Apafi și se crede că a fost realizat pe la finele sec. 15, autorul rămânând necunoscut (cu mare probabilitate, un meșter transilvan).

Bunica supraveghetoare ne-a atras atenția și asupra capătului opus al bisericii, unde este expusă frumoasa orgă (cea veche a fost înlocuită cu o versiune mai nouă în 1925, executată la Timișoara). Mi-a plăcut și tavanul îmbrăcat în lemn casetat, pe cât de simplu ca desen, pe atât de frumos. La final am plătit biletele (5 ron de căciulă) și am cumpărat și singura broșură cu informații despre biserică și sat, în limba engleză (în română nu mai erau, doar în germană) - tot 5 ron.

„Dar la conac ați fost?” ne-a întrebat bunica. Clink! Mi-am adus aminte că în apropierea bisericii, pe un tăpșan, se înalță conacul familiei Apafi, acum 4 ani arăta cam posomorât, dar am fost asigurați că acum merită să-i facem o vizită! Înainte de asta, am cerut voie să dăm un ocol bisericii, să vedem dacă mai găsim ceva interesant. Nu prea multe - doar o cruce-troiță închinată eroilor satului pieriți pe câmpul de luptă în primul război mondial. Din vechile fortificații nu s-au păstrat decât zidul de incintă și primul nivel al turnului de poartă, cel pe sub care intraserăm și noi.

În apropierea acestuia, pe o măsuță, este instalată o mașină de făcut cafea, cu pahare de plastic, zahăr, șervețele, tot tacâmul; o observaserăm și la venire, dar nu i-am dat prea multă importanță. De data asta ne-am apropiat și am putut citi că-i pentru toată lumea, că te poți servi cu încredere, cu rugămintea de a lăsa o plată modică într-un recipient special. Eu nu beau cafea niciodată după ora prânzului, dar Tati a fost foarte încântat să-și prepare una.

Am ieșit și am ocolit zidul de incintă prin stânga; imediat ne-am trezit într-o poieniță cu iarbă înaltă, presărată cu mii de flori, de unde se vede frumos tot satul, dar mai ales silueta aristocrată a clădirii lungi, cu un singur nivel, transformat acum într-un boutique-hotel de mai mare dragul! Conacul a fost ridicat drept locuință a familiei Apafi; probabil prima locuință undeva prin sec. 15, dar în forma actuală datează din sec. 17, suferind nenumărate renovări și reajustări.

Neobișnuit e faptul că în Arhivele de Stat Ungare de la Budapesta au fost descoperite nu mai puțin decât 15 inventarii ale acestei proprietăți, dintre care 12 provenind din Arhivele Guvernamentale ale Transilvaniei, iar 3 - din cele ale familiei Apafi! Acestea înregistrează cu lux de amănunte toate modificările ce au fost aduse reședinței din Mălâncrav de-a lungul timpului, inclusiv date despre mobilier sau decorațiuni interioare, precum și despre dependințe. Conacul Apafi este singura reședință de secol 17-18 din TRansilvania despre care s-au păstrat înregistrări atât de detaliate și asta se pare că se datorează locului proeminent în societate al principelui Mihai Apafi II, guvernator al Transilvaniei.

Ulterior, conacul a trecut și el în posesia familiei Bethlen, odată cu satul și biserica. În 1920 este cedat comunității locale, comuniștii îl naționalizează și-l transformă în cămin cultural. După 1989, revine din nou Bisericii Evanghelice, care n-are bani să-l întrețină și îl vinde Fundației Mihai Eminescu Trust, binecunoscută pentru munca sa de reabilitare și conservare a multor clădiri aflate în patrimoniul național. Oaspeții pot beneficia de 5 dormitoare decorate cu mobilier de epocă, ce totalizează 9 locuri de cazare, o sufragerie cu o bibliotecă în care s-au păstrat hărți vechi și cărți prețioase, precum și o bucătărie unde li se pot prepara, la cerere, delicioasele bucate locale. Pe domeniul conacului cresc câțiva meri, iar în imediata sa apropiere funcționează o făbricuță ce produce suc natural de mere.

Ne-am învârtit și noi un pic pe lângă el, întâi în partea din spate, unde este organizată o mică parcare, iar câteva biciclete așteaptă cuminți într-un rastel să arate oaspeților minunățiile zonei. Pe urmă în față, plimbându-ne prin părculețul tăiat de două alei pietruite, cu o fântână (nefuncțională) în centru, de unde se poate admira cel mai bine frontonul triunghiular, frumos decorat, al casei, scara simplă, dar elegantă de piatră, veranda sprijinită de coloane ce urmează toată lungimea conacului. Am pătruns apoi înăuntru, domnișoara recepționeră era dispusă să ne ofere informații, dar n-a mai apucat, căci tocmai atunci i-au sosit oaspeți. Ne-am retras și noi cu discreție, să nu inoportunăm.

În concluzie, eu zic că merită, dacă vă aflați prin zonă, să faceți un mic ocol și să vizitați Mălâncravul, satul în care încă mai trăiește cea mai importantă comunitate de sași din România (cam 130 de suflete). Poate chiar să vă stabiliți baza acolo, fie în decorul aristocrat al vechiului Conac Apafi, fie într-una din casele țărănești renovate și puse și ele în circuitul turistic de către fundația de care vorbirăm!

---

VIZUALIZĂRI: 1108 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI