Turul Romaniei [2] / Borsa - Moisei - Dragomiresti

TIPĂREȘTE

Ziua 2 (continuarea "episodului 1")

Borsa – Moisei – Dragomiresti – Barsana – Sighetu Marmatiei - Sapanta

Dupa cafeluta ce ne-a incalzit trupurile, rememorand drumul ne-am adus aminte ca la un moment dat... pe undeva... am mai si mancat ceva... hehe... mami... sa luam atitudine!

Si am luat... am coborat in restaurant sau ma rog... sala in care se putea servi masa, inconjurati fiind de fete curioase, majoritatea intre 16 si 20 de ani. Noi aratam ca niste speologi iesiti la lumina (nu prea punem noi mare pret pe moda in astfel de ocazii), ei... imbracati trendy-flendy, iesiti seara la o pizza si o bere.

Nu ne-am prea lafait in menu’ul prezentat de gazde (oricum, au fost destul de amabile, nu am ce sa le reprosez, decat un singur fapt... dar despre asta, putin mai tarziu), am luat ceva rapid... o pizza si ceva paste, un pahar de vin rosu (nu mai mult) si inca o cafea. Mancarea a fost ok... destul de rapida, gustoasa, fara alte „ingrediente” miscatoare sau nu, tacamurile curate (nu radeti... pentru mine, asta da 50% din nota), ce mai... ne-a tihnit.

Inainte de a merge la nani, am intrebat gazda cum facem dimineata... noi avand de gand sa o luam din loc destul de devreme... raspunsul ne-a cam lasat masca... ”pai... sa lasati cheia in usa si sa inchideti poarta dupa ce plecati”... cum adica, intreb, sa inchid poarta... nu e nimeni aici dimineata? ... ”nu... trageti poarta si... gata”. Era vorba de poarta prin care intrau masinile in curte...

Am infipt cornul in perna sperand ca Ene va veni in pas alergator... a fost ceva pe aproape... un vant puternic ce a vuit toata noaptea ne-a cam facut sa ne strangem ca niste arici sub plapuma. Ne gandeam cu groaza, neavand curajul sa scoatem nasul pe geam, la ce grozavie o fi afara.

Intr-un tarziu... ne-am trezit. Tarziu, adica pe la 7. Timid ridic un ochi spre geam si buna dispozitie ma cuprinde instantaneu... ”mami!!! afara e soare!! ”. Tasnesc de sub plapuma, ies pe terasa si brusc o iau spre stanga... aerul de o puritate extraordinara imi pune serios la munca senzorii si plamanii. Cerul era de un albastru ireal, soarele, undeva in spatele casei, nu se dadea vazut inca. Zgribulit (era cam racoare... pe bune), intru in camera si dau ordinul de mars... cam brutal ce-i drept, insa necesar... caldura patului atarna greu.

Iesim in sfarsit din casa si dupa ce punem bagajele la locul lor, tragem poarta sa iesim... insa ramanem inmarmuriti... in fata noastra (in spatele casei) se vedea in toata maretia lui... Pietrosul Rodnei. 2303 metri de falosenie stancoasa acoperita cu zapada, rezervatie a biosferei intrata in nomenclatorul UNESCO, 3300 de hectare din care 750 de hectare de zona stiintifica cu regim de protectie absoluta. Localnicii spun ca undeva... acolo sus, in afara de zecile caldari glaciare, iezerele in care colcaie pastravii, exista un lac... fara fund. Ne urcam in masina cu un singur gand: sa gasim un loc unde sa putem bea o cafea. Da... la pizzeria unde am inoptat... nu era nimeni pana la ora 10. Oprim la prima statie de benzina din drum. Cafeaua ne trezeste de-a binelea. Profit de pauza si completez jurnalul de calatorie, sperand sa nu fi uitat mare lucru.

Cap compas – Sighetul Marmatiei.

La nici 25 de km de Borsa, intram in Moisei. Nu concepeam sa trec pe aici fara sa vedem ansamblul monumental, opera sculptorului baimarean Vida Geza. Trei lucruri ma leaga in mod deosebit de omul asta: monumentul de la Moisei, monumentul de Carei si faptul ca a fost posesorul celei mai impresionante colectii particulare de cactusi din Romania. Ce am cu cactusii? Asta tine de alte povesti...

Ajungem in sfarsit... spun in sfarsit deoarece, spre mahnirea mea, nu sunt indicatoare (cel putin nu erau la momentul respectiv) care sa te indrume. Chiar daca monumentul este asezat undeva langa sosea, peste o cale ferata care nu stiu daca mai este folosita, in momentul in care pomii au inverzit, nu se mai vede nimic. O simpla poarta maramureseana, intre doi copaci imensi... atat. Ne apropiem cu pasi usori de scarile ce par sa urce la cer. Ne oprim cateva secunde incercand sa facem cateva poze. Brusc linistea este sparta de vocea unei femei ce trudea cu o lopata in mana. Ne da binete, multumindu-ne ca ne-am ostenit sa ajungem pana acolo. Sutn foarte mandri oamenii locului cu ceea ce au. Se vede in ochii lor, se simte in tremurul vocii lor in momentul in care iti povestesc. Printre altele ne mai spune si despre necazurile avute cu primarul in legatura cu pamantul ce inconjoara monumentul (pamant care ar fi al familiei, dupa cum ne spune)... dar ce ar fi mancarea fara sare si piper...

Urcam in sfarsit si ne asezam pentru cateva clipe de meditatie. Cateva... pentru ca tineretea locala ne invadeaza micul sanctuar cu strigate de ura si alte alea ce nu le mai reproduc. Ne facem ca nu-i vedem si nu-i auzim doar din dorinta de a nu sparge micul „balon de sapun” format in clipele de liniste.

Bine, bine, ma fac eu ca nu vad si nu aud insa cand unul dintre tineri incepe sa scrijeleasca cu brisca intr-una din statuile monumentului... iau foc. L-am fotografiat si am inceput sa-i tin teoria chibritului (in varianta lui) despre ce si cum ar trebui ei sa aiba grija de ceea ce au iar nu sa le distruga... nu comentez atitudinea lui. Plecam putin posomorati de trista intamplare, bolborosind in sinea mea, cu o tigara fumegand nervos in coltul gurii... bolborosind si gata.

In parcare gasim un grup de politisti de frontiera... nu rezist si „dau pe goarna”... daca am facut bine sau rau... judecati voi... viitorul ne va spune... eu asa am simtit ca trebuie sa fac. Nu stiu cat de satisfacut am fost in momentul in care politistul i-a tras un perdaf sanatos pustiului... nu stiu ce a inteles pustiul din chestia asta... cert este ca indiferenta fata de distrugerea culturii noastre, indiferent sub ce forma s-ar prezenta ea, este inacceptabila pentru mine.

La plecare... surpriza... politistul ma intreaba in ce directie mergem... ”Sighet” spun eu. ”Da? Pe unde? ” intreaba insistent... pai... ” de ce nu o luati pe partea asta? ” si imi arata pe harta un alt traseu... mai pe la sud... ”nu veti regreta... ”. Ne sfatuim din ochi si hotararea e gata... dam talpa si benzina si ne asternem la drum. Peste cativa kilometri, intram in Dragomiresti. In centrul localitatii tipic maramuresene, gasim muzeul tarancii romane de pe valea Izei. Era inchis... ce facem? Nu-i pacat sa nu-l vedem? Ne asezam pe bancuta de la poarta, cautand un petec de umbra. O femeie imbracata in haine traditionale maramuresene, ne da buna ziua (gestul asta l-am vazut peste tot in Maramures) si ne intreaba de ce suntem abatuti... pai... e muzeul inchis si noi cine stie cand mai ajungem aici... ” vedeti ca Maria e acasa... spala rufe. Mergeti si spuneti-i ca vreti sa intrati. ” Maria?? Intrebam ca niste copii, sticlindu-ne ochii plini de speranta... ”da... e custodele muzeului... locuieste aici in spate... la a doua poarta”. O gasim pe Maria. O femeie simpla... atat de simpla ca in veci nu as fi crezut ca ceea ce urma putea sa vina din partea ei. Credeti-ma... foarte multi dintre ghizii de pe unde am mai fost, ar avea de invatat de la ea. Nu stiu daca era scolita... cred ca nu... gospodaria nu o lasa. Timp de o ora ne-a lasat cu gura cascata, ascultand-o, sorbindu-i cuvintele rostite cu atata naturalete in graiul maramuresean, povestindu-ne epopeea tarancii. Sunt multe de spus... nu ma voi intinde aici insa nu pot sa nu va spun despre fusul cu turgalau.

Candva, iarna, se organizau sezatori unde fetele erau „aburite” de baieti. La sfirsit, fata il conducea pe pretendent afara din casa... asta daca „ii era drag“, iar daca nu, respectivul iesea din casa singur. Faza asta se repeta de cateva ori, dupa care, baiatul facea fetei cadou un fus cu turgalau. Atunci, fata era cea mai mindra din sezatoare, fiindca obiectul reprezenta trainicia legaturii lor (sa se desparta doar cind o piesa din fus va cadea, urmata de celelalte). Fusul se putea desface doar daca se scotea o anumita piesa din el. Daca fata nu gasea singura piesa, ramineau impreuna.

Stiu... am spus ca... ajungem la Sighet... Ok, dar nu in seara asta. Sper sa nu va suparati. Revin.

O seara excelenta tuturor!

---

VIZUALIZĂRI: 2746 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI