Excursie pe un tărâm plin de magie (IV)

TIPĂREȘTE

Ultima zi în Highlands am ales să o începem la Chanonry Point, un petic de pământ pe Black Isle care înaintează în Moray Firth, locul de unde avem ocazia să admirăm cei mai mari delfini bottlenose (scriu așa că traducerea nu îmi sună prea bine) din lume care se joacă și pescuiesc în aceste ape. Ei ajung la o lungime de patru metri și, conform cercetărilor efectuate, sunt în număr de aproximativ 200 de membri și singurii delfini care trăiesc în Marea Nordului. Mărimea lor se datorează straturilor de grăsime care le mențin căldura corpului, adaptare la apele reci ale acestei mări.

Posibilitatea de a urmări delfini a reprezentat încă o surpriză plăcută oferită de Scoția în momentul documentării, de vreme ce nu m-am gândit deloc că ar trăi prin zonă aceste foarte inteligente vietăți marine.

Cel mai indicat loc de observare al acestora se află la Fortrose, acolo unde ajungem și noi mai de dimineață. Delfinii pot fi văzuți pe parcursul întregului an, însă șansele sporesc vara, atunci când somonul se întoarce pe râurile Ness și Beauly care se varsă în Moray Firth, perioadă în care aceștia se apropie de țărm.

Semnele prezenței lor sunt date de păsările care planează pentru a ciuguli eventualele resturi de hrană care ar rămâne pe suprafața apei.

Se recomandă să ajungi aici seara întrucât ți se oferă și ocazia unui apus foarte frumos. E de evitat dimineața deoarece răsăritul va incomoda vizibilitatea.

Norocul nostru l-a reprezentat vremea închisă, așa că razele soarelui nu au apărut.

Aveam să aflăm aici că delfinii nu dorm niciodată. O jumătate din creierul lor se odihnește la un moment dat, iar cealaltă jumătate rămâne activă pentru a regla respirația.

Deși ne-am crezut matinali, odată ajunși pe plajă ne-am dat seama că erau alții și mai nerăbdători să asiste la zbenguiala delfinilor. Ochi ațintiți peste valuri, obiective cu lentile de mare putere și așteptare, aceasta e imaginea unei dimineți pe plaja de la Fortrose.

Și îi vedem! Vin de undeva din partea stângă până în dreptul nostru, la o depărtare totuși mare de noi. Și le zărim doar spinările, ne-au prezentat câteva salturi mici apoi s-au retras. Probabil vor reveni peste alte zeci de minute să se prezinte și altor grupuri de turiști.

Cei dornici să îi vadă de mai aproape se pot înscrie în excursii pe mare cu barca și vor ajunge în mijlocul lor, după cum sună oferta organizatorilor.

Dacă la dus am luat-o din parcare pe pietricelele gri ale țărmului, pentru întoarcere alegem o potecă flancată de verdeață și flori colorate care ne duce prin fața bătrânului far ce datează din 1846.

Tot pe acest petec de pământ destul de îngust ce înaintează spre mare au fost amenajate terenuri de golf care oferă potentaților practicanți priveliști superbe.

Nu putem părăsi Fortrose fără a intra și în curtea catedralei construită în jurul anului 1200 într-un stil gotic târziu, fost scaun episcopal al Higland-ului în Scoția medievală și fără a face câțiva pași pe ulițele rusticei localități.

Pe un drum ce ne poartă pe malul apei apoi urcă lin pe dealuri verzi ajungem la Munlochy Clootie Well, o fântână poziționată într-o pădure la care te strecori din parcare printre ramuri pe care sunt agățate haine sau bucăți de pânză, reminiscențe ale unor tradiții vechi de sute de ani, de pe vremea când pelerinii ofereau ofrande pentru vindecarea unor boli prin scăldarea în aceste ochiuri de apă.

Se spune că pentru bolnavii netransportabili se solicita o bucată de pânză sau o haină care să se fi aflat în contact cu trupul acestuia care - transportată de un apropiat și după înconjurarea puțului în plin soare - se uda și apoi întindea la soare pe o creangă. Pe măsură ce cârpa putrezea, trupul se vindeca.

Din păcate, avântul turismului și goana aceasta după tot felul de apartanențe la locuri sau credințe populare a transformat zona, altădată considerată tămăduitoare, într-o priveliște tristă, cu sute de haine sau obiecte de lenjerie din materiale sintetice ce nu vor putrezi nici într-o altă viață ce va urma.

Plecat din parcarea de aici, o iau românește. Adică pe banda dreaptă, pe contrasensul lor. Și merg așa ceva sute de metri deși copilotul îmi transmite semnale de alarmă pentru încadrearea greșită. Țin minte și acum ce bucurie și senzație simțeam conducând pe șoseaua aceea liberă și dreaptă ce traversa pădurea. De era circulată, clar că urmam aliniamentul bun, însă așa, deprinderile întipărite în memorie și-au spus cuvântul.

Iar acea șosea ne duce spre Culloden, acolo unde a avut loc una dintre cele mai crâncene bătălii din istoria scoțienilor, cea pentru restaurarea Stuarților, la 16 iulie 1746, când prințul Charlie Stuart - cunoscut mai târziu ca Charlie cel Frumos - a luptat în fruntea armatei sale împotriva englezilor. Scoțienii numesc acet loc mlaștina Drumossie.

Cu o armată flămândă, nedormită și fără muniție de tun, a fost înfrânt iar pentru cei amatori de lupte străvechi există planuri de dispunere a armatelor, derularea bătăliei sau mici istorioare despre comandanți.

Pietrele de mormânt ale clanurilor sunt bolovani uriași, tociți și năpădiți de licheni, fiecare purtând un singur nume în jurul căruia s-au grupat scoțienii ce-l recunoșteau ca șef, iar nume ale oștenilor căzuți sunt gravate pe pietrele cărărilor ce străbat câmpul de luptă.

Înaintăm și noi pe itinerariul nostru și ajungem la Ruthven Barracks, construite la începutul secolului XIII pentru a controla drumul principal ce ducea spre Inverness.

Actuala cazarmă ridicată în locul celei vechi - de pământ - pe coama unui deal este construită din piatră și lemn și a fost folosită după anul 1715 de iacobiții ca una din cele patru unități de apărare. În anul 1745, cu un an înaintea bătăliei de la Culloden, cazarma a avut un rol important în respingerea atacurilor armatei prințului Charles Stuart în mâinile căreia a căzut, totuși, un an mai târziu când a și fost incendiată, înaintea luptei amintită anterior.

Din informațiile prezentate în interior aveam să aflăm că existau două blocuri de piatră ca locuințe pentru soldații încartiruiți aici, în fiecare câte 60 de soldați, iar în fiecare cameră 10 oșteni repartizați în cinci paturi, câte două persoane în fiecare pat.

Finalizăm cu istoria și ne odihnim puțin în Dunkeld, un sat tare drăguț, în care ne lăsăm mașina și hălăduim pe străzile înguste, printre clădiri autentice britanice.

De menționat și recomandat e centrul satului și, mai ales, catedrala situată în imediata vecinătate a râului Tay. O construcție impresionantă, înconjurată de băncuțe și rododendroni și o pajiște verde ce te îndeamnă să pășești până la malul apei, toate într-o comuniune de tihnă și răgaz, specifică locului. Din acest loc ți se oferă o splendidă panoramă asupra podului de piatră peste Tay.

Următoarea noastră oprire, Perth-ul pare un oraș pustiu. Parcă ar fi Mediașul, remarca Adrianei. Nu ne ia mult până să aflăm motivul: la acea oră se dispută meciul de fotbal Scoția - Anglia, iar pentru scoțieni e cel mai important meci din istoria echipei naționale.

Noi ne vedem de vizita noastră și la un moment dat auzim un urlet colectiv izvorât din toate barurile și apartamentele orașului, iar la două minute altul și mai și. Egalează și apoi preia conducerea Scoția în minutele 87 și 89. Apuc să văd la televizorul unor vânzători de kebab ultimele două minute ale meciului, iar englezii egalează în prelungiri pe niște greșeli elementare ale gazdelor. Sincer, mi-a părut rău întrucât nutream un sentiment de simpatie pentru gazdele noastre pe timpul acestei săptămâni.

Lăsând la o parte că l-am găsit pustiu din cauza meciului, Perth e ridicat după tipare insulare, curat, cu străzi drepte și unghiuri de 90 grade, numai bun de a respira aroma unui orășel provincial scoțian.

Nu ne mai rămâne timp de Stirling cu al lui castel și monument național la care” caută să ajungă toate userițele AFA” , după cum mi-a transmis colegul nostru dorgo!!

Vedem castelul situat pe deal din șoseaua care ne duce spre Glasgow. Pe care avansăm într-o lumină magică coborâtă dintre nori, astfel că petele de umbră se împerecheau cu cele însorite în crâmpeie de lumini puternice și cădeau pe sol desenând coroane aurii pe care Adriana le aseamănă aurei sfinților din bisericele ortodoxe.

Sub aceste auspicii și imagini părăsim Highland-ul, cel mai minunat loc în care am ajuns. Sălbatic și plin de verdeață, magic și foarte primitor, cu oameni calzi și peisaje ce îți taie răsuflarea și îți vor rămâne pe veci întipărite în memorie.

Foarte multe puncte de interes turistic în zonă.

---

VIZUALIZĂRI: 299 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI