Ruta NC500 - o călătorie incredibilă prin Highlands-ul scoțian

TIPĂREȘTE

Faimoasa Rută NC500 cu care v-oi fi stresat de cât am pomenit-o în cele câteva articole pe care le-am scris despre vacanța de anul ăsta, este un spectaculos drum de coastă, în îndepărtatele zone Highlands ale Scoției, ținutul Sutherland fiind prezent în cea mai mare parte. Traseul are 500 de mile dus - întors, pe care se spune că poți face mai mult de 500 de lucruri și poți găsi tot atâtea locuri secrete, iar zona are cea mai scăzută densitate a populației din Europa de Vest și este singura care are trei coaste: coasta de nord, coasta de est și coasta de vest.

Ruta se află așadar în partea de nord a Highlands-ului scoțian, care începe de la Inverness, urmează drumul de coastă pe lângă Marea Nordului, ajunge în cel mai nordic punct al Regatului Unit, la John O’Groats și se întoarce la Inverness pe coasta de est, urmărind coastele Oceanului Atlantic. Fiind un traseu circular nu contează în care ordine începe ruta, mențiunea de mai sus fiind valabilă în cazul nostru. La fel de bine puteam porni de la Inverness, pe lângă Oceanul Atlantic, Ullapool, Dunres, Thurso, John O’Groats și înapoi la Inverness, pe coasta de vest.

În articolul introductiv despre Scoția am pus link-ul de la care a pornit ideea vacanței, dar îl pun și aici pentru că mi se pare mai potrivit. Dacă îl deschideți dailymail.co.uk/travel/tr ... rips-world.html veți citi câte ceva despre rută și veți vedea traseul de coastă dar și câteva fotografii absolut spectaculoase.

NC500 a avut la bază un scop turistic, iar proiectul a fost susținut și promovat de prințul Charles. Scoțienii au spus că dacă oamenii din întreaga lume își doresc să ajungă pe Route 66, nici Highlands-ul lor nu este mai prejos, fiind un adevărat paradis turistic, ceea ce poate face din ruta NC500 una la fel de populară, ceea ce deja s-a întâmplat încă din primul an de la lansare, adică 2015. În afară de turism, creșterea ovinelor cred că este principala activitate în zonă pentru că oile au fost elementul permanent întâlnit în drumurile noastre.

Având în vedere pustietatea pe care am întâlnit-o este de înțeles că ritmul vieții este mult mai lent decât ni se întâmplă nouă și mai tradițional, iar viața mondenă/modernă cred că lipsește cu desăvârșire. Ceea ce caracterizează acest circuit sunt peisajele extraordinare și fauna sălbatică.

Peste tot pe unde am ajuns în Scoția în această vacanță am tot auzit vorbindu-se despre clanurile scoțiene, dar aici, pe Ruta NC500, poveștile au fost parcă mai spumoase. Ne-am încurcat oricum în ținuturi, castele și clanuri, de aceea o sa evit să mă refer la acestea, pentru că mai mult ca sigur le voi încurca, dar am reținut ce era important și anume că cele mai multe clanuri se asociază cu locurile de proveniență și că principala dispută între ele a fost administrația teritorială.

De-a lungul rutei am întâlnit munții Ben Hope și Suilven cu stânci înalte și împădurite, localități frumoase și ferme împrăștiate, castele rupte din povești, Dunrobin, Castelul Mey, al Reginei Mamă, ruinele castelului Ardvreck, viață sălbatică, lacuri cât vezi cu ochii, atât mari cât și mai mici, plaje nisipoase care te lasă fără cuvinte, cel puțin așa am rămas noi pe plaja Achmelvich de la Atlantic sau pe plaja Assynt de la lacul cu același nume, peisaje minunate, incredibile, oameni diferiți, povești, o altă cultură, istorie, haggis și scotch, cerbi, capre negre, căprioare, multe curcubee și poduri spectaculoase, aventuri... Dacă ar fi să rezum la câteva cuvinte aș spune că am făcut o călătorie extraordinară.

Ce mai este foarte important de știut este faptul că sunt foarte puține benzinării pe ruta NC500, așa că neapărat trebuie făcut plinul la Inverness sau împrejurimi, apoi la Thurso, ultimul oraș mai de doamne-ajută, după ce pleci din John O’Groats și apoi la Dunnres, Ullapool unde poți închide circuitul către Inverness.

Noi am pornit spre Ruta NC500 plecând de la Glenfiddich din Dufftown, iar până la Inverness unde urma să intrăm pe ruta propriu-zisă nu aveam mai mult de 50 de mile. Planurile pe care ni le făcusem noi cu mersul pe autostradă s-au dus pe apa sâmbetei pentru că Garry, gazda noastra din Dufftown ne-a deturnat total de la drumurile inițiale și ne-a abătut pe drumuri secundare, spectaculoase și ne-a spus că chiar dacă pierdem o oră-două din cauză de ritm, merită cu vârf și îndesat.

Așa că am urmat traseul sugerat de Garry și la vreo 10 mile de la Inverness ne-am abătur din drumul principal vreo 8 mile ca să mergem la Fortrose, capul Chanonry, un estuar unde urcă somonii din Atlantic pe râu în sus să-și depună icrele. Aici este o strâmtoare, o zonă îngustă a estuarului unde delfinii vânează somoni. Sunt cam 200 de exemplare de delfini în toată zona și sunt foarte mari, de aproape 4 m pentru că din cauza apelor foarte reci și-au făcut un strat de grăsime suplimentar. Nu știu dacă ei umblă tot timpul în pereche, dar noi am văzut de 2 ori câte 2 perechi pe care n-am reușit să-i fotografiem pentru că apăreau brusc, nu știai de unde și nu aveai timp să te pregătești mai ales că ei nu stăteau prea mult la suprafață, iar uneori li se vedea doar spinarea. Oricum am urmărit cele 2 perechi până nu i-am mai distins deloc. Acolo la Chanonry Point era o chirăială de nedescris pentru că toți oamenii așteptau să vadă și erau cu ochii în toate direcțiile, iar când cineva vedea ceva începea să se minuneze și să exclame „uite, uite... ” și toată lumea se îndrepta într-acolo. Am înțeles că trebuie să fie liniște deplină ca să vezi delfinii. Ce nu a fost chiar ok a fost vântul puternic care a bătut tare de tot la capul Chanonry. Tot acolo este și un far Chanonry Lighthouse.

Mai departe ne-am abătut vreo 40 de mile, tot la indicația lui Garry și ne-am oprit la Falls of Shin, o cascadă pe râul Shin unde somonii sar în amonte peste o cascadă, ca să meargă mai departe și să-și depună icrele. A fost un spectacol extraordinar, abia am plecat de acolo. În parcarea unde am lăsat mașina este un centru cu o cafenea-restaurant unde se poate bea/mânca și un magazin de unde poți cumpăra diverse suveniruri. De acolo am făcut o plimbare scurtă pe o potecă cu balustradă până la cascadă, deasupra căreia era amenajat un balcon, tot cu balustradă, de unde oamenii priveau salturile somonilor. Se spune că nu ai noroc întotdeauna să îi vezi. Noi i-am văzut preț de jumătate de oră cât am stat acolo, am filmat și am plecat încântați.

Abaterea până la cascada Shin nu a fost tocmai o abatere pentru că nu ne-am întors din drum ci am făcut o buclă pentru cascadă și apoi am mers mai departe către Castelul DunRobin, care a fost al doilea cel mai spectaculos castel pe care l-am văzut în Scoția dintre cele multe, 12-13 cred. Cel mai spectaculos mi s-a părut Castelul Dunnottar, despre care v-am spus când am scris despre Edinburgh și împrejurimi.

Castelul DunRobin are 189 de camere și este cel mai mare din Highlands-ul de nord. Este amplasat pe malul mării, este locuit și are niște grădini extrem, extrem de frumoase. Povestea lui începe în Evul Mediu, dar aspectul pe care îl are acum și grădinile sunt contribuția lui Sir Charles Barry. Aici a plouat un pic, dar asta nu ne-a împiedicat să ne plimbăm prin grădini și să zăbovim destul de mult. Din păcate era închis și în interior nu l-am putut vizita, dar ne-am bucurat de imaginea lui exterioară, spectaculoasă și de grădinile splendide.

Castelul DunRobin a fost ultimul obiectiv, în afara deselor opriri pentru peisaje, la care ne-am oprit înainte să ajungem la Seaview Hotel din John O’Groats, capătul rutei NC500 unde aveam 2 nopți de cazare. De fapt era punctul cel mai nordic al rutei pentru că urma să închidem cercul întorcându-ne la Inverness, de data asta pe lângă coastele Oceanului Atlantic.

Până la John O’Groats am trecut prin zone sălbatice și am văzut multe căprioare moarte pe marginea drumului, din păcate. Accidentele cred că au fost chiar atunci pentru că nu cred că lăsau scoțienii zile în șir cadavrele pe marginea drumului. Ne-am oprit și noi la una ca să ne convingem că nu-i de plastic și nu este vreo avertizare să mergi cu atenție, că s-ar putea să-ți sară în cale. Din nefericire cred că așa se întâmplă, traversează drumurile și sunt lovite de mașini.

Ne-am mai oprit la Thurso care este un oraș mai mare la vreo 20 de mile de John O’Groats și am intrat la The Cooperativa Food ca să ne asigurăm cu mâncare pentru micul dejun, pentru că nu știam cum va fi la John O’Groats după ce văzusem cu stret view că erau doar câteva clădiri în zonă.

Destinația noastră finală a fost deci, cel mai nordic punct al rutei, micuța localitate John O’Groats, unde am avut și cazarea la SeaView Hotel și am ales aici pentru că eram foarte aproape de stația de feribot care urma să ne ducă în Insulele Orkney și despre ele am scris un articol separat.

John O’Groats localitatea care ne-a găzduit 2 nopți, este înconjurată de apă. Pe-o parte Marea Nordului iar pe cealaltă Oceanul Atlantic. Strâmtoarea care unește Marea Nordului de Oceanul Atlantic se numește Pentland Firth și separă Insulele Orkney de Ținutul Cainthness din nordul Scoției.

Scopul nostru în această zonă au fost Insulele Orkney dar odată ajunși aici am aflat din pliantele pe care le-am găsit în camera de hotel și despre alte obiective. Pentru că ferry care ne ducea pe Insulele Orkney pleca la 10,30 dar noi ne sculasem cu noaptea în cap sperând că prindem primul feribot, am profitat de timpul acela de aprox 2 ore și am purces să vedem Duncansby Stacks (stâncile din mare), aflate la aprox 2 mile de hotelul nostru, cel mai N-Estic punct al Scoției, o zonă de faleză stâncoasă cu potecă spre o plajă „the Ness”, de scoici GroatieBuckie și plaja de nisip Sannick, unde se pot vedea foci.

Pe drum ne-am oprit și la o fermă de animale dar n-am mai intrat pentru că nu aveau animalele cu care se lăudau pe un benner la intrare, care ne-au spus că trăiau în habitat-ul lor și nu într-o fermă, iar ei aveau doar 2 porci pe care îi vedeam de la intrare și câteva păsări. Așa că ne-am urmat drumul spre Duncansby și după ce am lăsat mașina în parcare am făcut o plimbare de aprox jumătate de oră până la stânci.

Scoicile GroatieBuckie sunt o specie de scoici din care se fac coliere. Legenda spune că dacă porți o scoică din asta în poșetă niciodată nu vei rămâne fără bani. Noi nu aveam timp să ajungem până jos la plajă pentru că pierdeam feribotul, așa că am privit plaja de sus, de pe stânci, dar am rămas fără talisman. Totuși, cineva acolo sus ne iubește în continuare, pentru că nu ne putem plânge de ceva.

Seara, după ce ne-am întors din excursia în Insulele Orkney, am făcut un popas acolo în portul din John O’Groats, am vizitat hotelul de 5* pe care îl văzusem și pe net când am vrut să rezervăm dar nu ne-am îndurat să dăm atâția bani și ne-am oprit la una din cârciumile deschise la ora aceea și pentru că de-acum știam că nu mai găsim ceva de mâncare, ne-am mulțumit cu o pizza foarte bună și am băut un capuccino și pentru că aveam încă lumină până la orele 22, la 8 seara am luat mașina și ne-am îndreptat către cel mai nordic punct al Regatului Unit, Dunnet Head care se afla la aprox 10 mile de John O’Groats (după Castelul Mey la dreapta 5,5 mile pe un drum care te duce chiar la capătul pământului).

Acolo am găsit un far construit în anul 1831 unde era și parcarea de unde ai o vedere foarte frumoasă către Insula Hoy care aparține de Insulele Orkney, dar și monumentul simbol al capului Dunnet, mărturie că acela este cel mai nordic punct al continetului. Din parcare am urmat o potecă care ne-a dus chiar deasupra stâncilor, de unde aveam o vedere panoramică la 360 de grade. Pe un vârf de colină de unde am avut o vedere clară în cele 4 zări, era și un panou informativ cu tot ce puteai vedea dacă te uitai către fiecare din cele 4 puncte cardinale. De acolo am avut o panoramă extraordinară asupra ținutului.

Am încheiat a doua seară care nu voiam să fie ultima pe ruta mult visată, la barul arhiplin al hotelului nostru, unde nu aveai loc să arunci un ac, unde am băut bere și am trăncănit și noi până târziu, alături de ceilalți turiști.

John O’Groats a fost înființată de o familie de olandezi care se numeau Jan drept pentru care la plecare din John O’Groats, la aprox 2 mile, ne-am oprit la Canisbay Kirk, cea mai nordică biserică continentală unde este piatra de mormânt a lui Jan de Groot, olandezul care a dat numele localității. La această biserică venea să se roage Regina Mamă dar și Prințul Charles, care fusese de curând la castelul familiei, Mey, care se află la câțiva km.

Acolo ne-am oprit și noi după ce am plecat de la biserică pentru că am avut castelul pe listă, fiind chiar în drumul nostru pe Ruta NC500. Am ajuns puțin înainte de ora 10, ora deschiderii și am fost norocoși că imediat a început un tur ghidat. Castelul Mey, al Reginei Mamă, este locuit și nu se vizitează decât organizat. Intrarea a fost 11,50 lire de persoană din care 6,5 doar pentru grădini.

Am fost impresionați de cum a ajuns acest castel în posesia familiei regale și am fost uimiți să aflăm că este singura proprietate a Reginei Mamă, cu toate că virgulă casa regală are mai multe reședințe regale. Prințul Charles fusese înainte cu câteva zile acolo într-o vacanță de 2 săptămâni.

Castelul a aparținul lorzilor locali Sinclair, familie de duci și conți de Caithness timp de 15 generații. Ultimul duce nu mai avea decât o soră care s-a îndrăgostit de un muncitor care lucra la castel. Asta le-a adus nenorocirea pentru că fratele ei nu a fost de acord cu această relație l-a alungat pe muncitor de la castel, iar sora lui s-a aruncat din turn de durere. Contele a zidit fereastra aceea și acest lucru este vizibil și astăzi. Când a murit și el, foarte devreme, la 30 de ani, neavând descendență a lăsat castelul celui mai bun prieten, cu condiția să-și ia numele de Sinclair. Acesta l-a vândut mai târziu unui căpitan de război care după ce a rămas văduv s-a descurcat tot mai greu cu întreținerea castelului.

Regina Mamă care iubea Scoția și dansurile scoțiene pe care le căuta în toate ținuturile, inclusiv Caithness, a văzut castelul o dată, într-una din vizitele ei și l-a plăcut pe loc. Mai târziu a vrut să-l cumpere și a mers la căpitan, care trăind acolo în fundul pământului nu știa cine este ea. I-a spus reginei că îi dă castelul cu 100 de lire, dar că ar fi în stare să dea chiar bani cuiva, numai să îl ia și să îl întrețină pentru că se topea de durere când îl vedea că se ruinează pe zi ce trece. Regina Mamă l-a cumpărat în 1952 (nu se știe dacă chiar cu 100 de lire) și 3 ani l-a renovat. Este singura ei proprietate la care a venit în fiecare an în august și în octombrie până a murit. Chiar la intrare este un hol mic unde și acum sunt expuse cizmele și haina ei de ploaie cu care ieșea să se plimbe pe malul oceanului și o scară impozantă cu acces pe ambele părți. La aniversarea de 100 de ani, pe partea stângă pe care urca de obicei Regina muncitorii au făcut o balustradă de care ea să se ajute numai că ea a văzut și a urcat pe partea cealaltă care nu avea balustradă, zicând asistenței „ce, credeați că nu mai pot să urc niște scări?”.

În cele câteva camere pe care le-am vizitat am văzut în afară de un mobilier impozant, multe amintiri de familie și poze, rochia de la nunta de argint si pantofii cu toc cu care Regina Mamă a dansat până la 2 dimineața (avea 77 de ani) dar și o poză care o înfățișa pe Regina Mamă în vizită la un azil de bătrâni pe care îi îmbărbăta, dar ea era mai bătrână decât toți cei aflați acolo. Prin toată casa sunt poze și cu Diana, Charles, copiii lor, Camila, am trecut prin camerele lor, ale oaspeților, am văzut bucătăria funcțională și astăzi, pe care Prințul Charles tocmai o folosise pentru că îi place să facă unele lucruri singur. În bucătărie sunt multe piese foarte foarte vechi, funcționale, la care familia nu vrea să renunțe. De ex un frigider, sau un cuptor în care Prințul Charles încă își face tartele, casa fiind locuită și în prezent, cum spuneam.

Regina a avut permanent oaspeți la castel, nu a mers niciodată acolo fără să fie însoțită de cineva și niciodată nu a stat singură acolo. Singura problemă erau paturile, care sunt numai single. La palat nu există nici o cameră cu pat dublu și chiar dacă paturile scoțiene (single) sunt mai mari decât cele obișnuite nu pot dormi 2 persoane într-unul, așa că fiecare pereche de invitați avea 2 camere și dormeau separat, soț-soție fiind. A mai fost ceva care ne-a amuzat foarte tare, chiar dacă de fapt este ceva cam sinistru. În camera secretarului Reginei Mamă garderoba de înmormântare era la îndemână, pregătită pe un scaun în caz de deces subit.

Castelul are în afara grădinilor cu flori și pajiști, o grădină de zarzavat și am văzut toate legumele posibile din lumea asta, niște sere mici, o zonă cu fructe de pădure din care se fac și astăzi gemurile și dulcețurile familiei, o fermă cu animale și păsări dar și o pădure deosebită cu ni; te copaci dubios înclinați, care arată direcția din care bate vântul, ne-am dat noi cu părerea.

Am terminat vizita la castel oprindu-ne puțin la magazinul de suveniruri și am mâncat o prăjitură la restaurantul castelului pentru că arătau bestial.

Apoi a mai urmat Thurso, unul din orașele mari pe care le găsești pe această rută și după aceea peisajul s-a schimbat total. Am intrat în sălbăticie și mergeam zeci de km până mai întâlneam ceva. Pe Ruta NC500, pe lângă Oceanul Atlantic, am avut o mie de opriri, la foarte multe lacuri, cascade, plaje cu nisip foarte fin, la poalele munților stâncoși, am văzut o ceată de 9-10 căprioare, păsări, oi și peisaje de vis. Aproape tot drumul a fost o șosea cu o bandă și alveole unde să te retragi dacă te întâlneai cu vreo mașină, dar astea au fost cazuri foarte, foarte rare. Doar peisaj și oi am văzut în zona aceea și ne-am întrebat tot timpul ale cui sunt oile și vacile, dacă oameni și case nu vedeam.

Cel mai spectaculos lac dintre multele pe lângă care am trecut a fost Loch Eriboll, un lac foarte mare pe care l-am ocolit. Din păcate nu există nici un pod sau o posibilitate de a traversa, ci ne-am dus de-a lungul lui până la coada lacului și apoi ne-am întors, aproape în același punct, dar pe partea cealaltă. A fost un ocol de zeci de km dar nu ne-am săturat oprindu-ne pe marginea lui.

Dunnres este un loc liniștit și interesant, unde am fi putut face o mulțime de lucruri și dacă știam ce minunăție înseamnă ruta asta ne mai luam o noapte la Dunnres care mi se pare locul potrivit pentru încă o oprire. Dunnres este cel mai nord-vestic sat din Marea Britanie unde locuiesc puțin peste 300 de oameni, dar cu multe atracții naturale, la 16 km fiind Capul Wrath, apoi plaja Balnakiel, Pestera Smoo dar și altele. Mie mi-a părut rău că nu ne-am oprit decât foarte scurt aici, de aceea vă recomand vouă.

Una dintre ultimile opriri a fost la ruinele castelului Ardvreck, un castel din sec 16, care se află pe un promontoriu, pe malul lacului Assynt din Sutherland. Ruinele se văd din șosea, dar până acolo am făcut o frumoasă plimbare pe malul lacului. Când ne-am întors în șosea se auzea un zgomot de apă și nu părea a fi de la micul râu pe lângă care mergeam. Am traversat șoseaua și am mers puțin în sus până am ajuns la o spectaculoasă cascadă. Dar asta nu este o raritate pe ruta aceasta, cascadele sunt la tot pasul, care mai de care mai spectaculoase.

Drumul de coastă mai urma puțin dar la Ullapool am făcut stânga și am luat-o în diagonală spre Inverness pentru că era foarte târziu și aveam de căutat o cazare.

Am plecat la 9 dimineața de la John O’Groats și am ajuns la ora 21 în Invernes, adică 12 ore am făcut pe aprox 200 de mile din care doar 2,5 le-am stat la castelul Mey, în rest pe drum și pe marginea lui, de foarte, foarte multe ori.

Cum să închei eu articolul ăsta? Aș vrea să spun că Ruta NC500 a fost cel mai frumos lucru care ni s-a întâmplat în cele 15 zile, mai ales că ea a fost motivul pentru care am ales Scoția, dar nu știu ce să zic pentru că ne-a plăcut Scoția peste tot, iar spre Glasgow am mai trecut prin niște chei și prin niște văi de am vorbit singuri... Dar pot să spun că a fost ceva diferit. Un peisaj sălbatic, cum nu am mai întâlnit în excursiile mele, niște plaje cum nu am mai văzut în alte părți, atâtea curcubee câte n-am văzut în toată viața mea, delfini, somoni care sar peste o cascadă în amonte, multe căprioare, păsări... totul ne-a încântat și ne dorim și ne-am propus să ne mai întoarcem vreodată, în viața asta.

---

VIZUALIZĂRI: 3845 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI