Mănăstirea Plăviceni - o nestemată a ortodoxiei româneşti, cu o puternică încărcătură istorică

TIPĂREȘTE

Câtă dreptate are @tata123, când spune, în [pen]ultimul său review, de altfel unul excelent, că numai călătorind pe şoselele României, prin unghere de ţară, străbătând păduri sau căi mai puţin umblate de turişti, putem găsi locuri superbe. Numai atunci ne dăm seama de frumuseţea acestor locuri, şi mai ales de valoarea lor.

Cu ceva timp în urmă, citisem câte ceva despre Mănăstirea Plăviceni, din comuna Plopii-Slăviteşti, un loc atât de strâns legat de numele marelui domnitor Mihai Viteazul, culmea, situată doar la 37 de kilometri de casa mea! Pun mâna pe telefon şi sun un coleg de serviciu, care cunoaşte foarte bine zona în care se află mănăstirea, propunându-i ca într-o bună zi să vizităm acest sfânt lăcaş. Colegul meu nu numai că a fost de acord, dar s-a oferit să dea şi câteva telefoane, dacă-l putem găsi acolo pe stareţul mănăstirii, programul de vizitare, şi alte amănunte de acest gen.

Arzând de nerăbdare, ne-am întălnit cu acesta şi cu soţia sa, într-o frumoasă zi de sâmbătă, era cald, o zi anormală de iarnă ar spune unii, termometrul arăta 11 grade! Din centrul localităţii Plopii-Slăviteşti am plecat către mănăstire, există un indicator la circa 200 m de primărie, urmând să mergem cam 10-11 kilometri până acolo. Imediat după ce am ieşit din sat, am intrat în pădurea Plopii-Slăviteşti, pe un drum desfundat, anevoios, cu hârtoape, formate în urma ploilor din zilele trecute.

De menţionat că pădurea, pe care există şi un fond de vânătoare, aparţine unor apropiaţi ai liderului politic absolut al judeţului Teleorman, domnul acela cu păr grizonat şi mustaţă, cu zâmbetu-i şarmant, cel mai iubit dintre pământeni :), cred că vă daţi seama repede de cine e vorba, pe o porţiune din aceasta fiind montat gard din sârmă electrificat, având din loc în loc plăcuţe de atenţionare. Cu oareşce dificultate reuşim să parcurgem distanţa mai sus menţionată, ieşind din pădurea fermecată :).

Pe stareţul mănăstirii, Teoctist Moldovanu, nu l-am găsit acolo, era plecat să rezolve unele probleme administrative, dar colegul meu l-a sunat iar acesta a apărut după circa 30 de minute, timp în care am avut posibilitatea să fac câteva fotografii întregului ansamblu monahal, aflat în stare de degradare, situat în sud-estul comunei Plopii Slăviteşti, pe raza satului Dudu, în lunca râului Olt, la numai câteva sute de metri de acesta, la hotarul cu judeţul Olt.

Ce am găsit noi aici? Din ansamblul mănăstiresc au mai rămas turnul-clopotniţă, parţial dărâmat, biserica, aflată într-o avansată stare de degradare, având hramul ,,Arhanghelul Mihail", de altfel singurul lăcaş de cult din ţară care are doar hramul unuia din cei doi arhangheli, şi ruinele zidului de incintă. În stânga bisericii, la câţiva metri, se află marcat locul unde în anul 2010 a fost descoperit un schelet incomplet, fără cap, clavicule şi coaste, despre care unele surse afirmă că ar fi al domnitorului Mihai Viteazul, dar despre aceste aspecte vom discuta puţin mai târziu.

Legenda spune că în aceste locuri, în vremuri de restrişte, Doamna Stanca, soţia domnitorului Mihai Viteazul, fiind urmărită de turci, s-a urcat într-un alun, ascunzându-se astfel de năvălitori, drept mulţumire faţă de Dumnezeu ridicând o bisericuţă din lemn, din acest motiv mănăstirii spunându-i-se şi Alunişul. Alunul a fost tăiat, iar trunchiul acestuia a servit drept masă în altar.

Pe locul acestei bisericuţe a fost ridicată o altă biserică, din piatră, între anii 1637-1648, de către marele vornic Dragomir Dobromirescul, fiul lui Dobromir, marele ban al Craiovei, lucru atestat de către pisania ce poate fi văzută la intrarea în biserică. La moartea ctitorului său, în 1652, ca urmare a faptului că nu a avut urmaşi, mănăstirea este înzestrată cu toate averile acestuia, 448 ha de pădure şi 230 ha teren arabil.

Lucrări de refacere a ansamblului au avut loc la sfârşitul sec. XVII, când au fost adăugate chiliile şi anexa situate pe zidul de sud al incintei. În urma cutremurului din 1802, complexul este grav afectat, unele lucrări de refacere având loc între anii 1815-1820, an când complexul este desfiinţat ca mănăstire şi apare în documente ca biserică de mir metoh al bisericii Kretzulescu din Bucureşti. La sfârşitul secolului XVII şi începutul secolului XVIII, în documente este menţionat ca egumen la această mănăstire Eremia Cacavela, unul din mentorii domnitorului Dimitrie Cantemir.

În anul 1926, vizitând zona, istoricul I. C. Filitti menţiona că a găsit ,,în stare de ruină zidurile înconjurătoare al mănăstirii de altădată, şi biserica, frumos exemplar de biserică mare din vremea lui Matei-Vodă, rămasă fără geamuri, complet golită de mobilier, dar plină de moloz în urma recentei prăbuşiri a turlei principale şi gata a primi ploaia şi zăpada. O privelişte jalnică." Fapt atestat în perioada următoare, când datorită stării avansate de degradare, biserica a fost folosită de localnici ca adăpost pentru animale, în interior, pe pereţi, putându-se observa cu uşurinţă ,,semnele" civilizaţiei moderne, cu scrijelituri gen ,,Gicu + Jeni = LOVE ".

După anul 1995, au fost efectuate unele lucrări de refacere, fiind reparat parţial acoperişul, iar în prezent aici se pot ţine slujbe.

În anul 2010, câţiva muncitori care făceau curăţenie în curtea mănăstirii, au dat foc unor gunoaie chiar lângă zidul bisericii. Observând că pământul unde fusese făcut focul s-a surpat, părintele stareţ Teoctist Moldovanu le-a spus muncitorilor să stingă focul şi să dea pământul la o parte, ieşind la iveală nişte cărămizi ce împrejmuiau un zid care ascundea nişte oseminte, un schelet uman, fără cap, membrele superioare, claviculă şi coaste, care potrivit documentelor din epoca lui Mihai Viteazul, ar corespunde cu modul cum a fost ucis domnitorul, la 9 august 1601, şi cum a fost mutilat trupul acestuia.

În cronica sa, Istvan Szamoskovy, cronicar maghiar contemporan cu Mihai Viteazul, face următoarea relatare:

,,Unul din căpitani, cu numele de Bori (Iacobus Beaurius) dacă a intrat în cort împreună cu încâ câţiva a pus mâna pe Mihai zicând: eşti prins! Mihai i-a zis: Ba! şi cu aceasta a pus mâna pe sabie s-o scoată. Un valon ţintind cu puşca a slobozit-o şi l-a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia, căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i-a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treilea valon l-a împuşcat în spate, şi astfel prăbuşindu-se i-au tăiat capul cu propria sabie. Şi jefuindu-l şi împărţindu-i toată prada ce o avea în cort şi vitele de afară, i-au tăiat capul în cort şi a zăcut trei zile gol, la marginea drumului. Capul, cu barbă cu tot, l-au pus pe hoitul unui cal, care murise acolo, tot atunci şi astfel a stat capul acolo mult timp. Tăiat-au nemţii bucăţi mari de piele din trupul voievodului despuindu-i spatele şi coastele, umerii, şi le-au oprit ca amintire. În cele din urmă, aşa scârbos cum era, l-au înmormântat nişte sârbi într-o groapă mică, să nu-l mânce câinii. "

Unele surse istorice menţionează faptul că la jumătatea secolului XVII osemintele lui Mihai Viteazul au ajuns în Valahia Transalpină, fiind îngropate la o mănăstire din apropierea râului Olt.

Pentru a elucida acest aspect, părintele stareţ Teoctist Moldovanu a solicitat efectuarea unui test ADN, fiind folosit materialul luat de la osemintele descoperite şi de la osemintele mamei domnitorului, Teodora Cantacuzino, înmormântată la Mănăstirea Cozia. Raportul medico-legal a arătat faptul că osemintele descoperite corespund ca dimensiuni cu cele ale lui Mihai Viteazul, în următoarea perioadă aşteptându-se o confirmare oficială din partea instituţiilor abilitate, dacă osemintele descoperite sunt sau nu sunt ale domnitorului Mihai Viteazul.

Dacă se va face o confirmare oficială, vom avea un nou caz Prislop? Doar ştim cu toţii ce s-a întâmplat acolo, Mănăstirea Prislop a fost luată cu asalt de credincioşi după ce au fost mediatizate din plin viaţa şi realizările Părintelui Arsenie Boca. Cert este faptul că şi aici, la Plăviceni, vin mulţi oameni, din toată ţara, pentru a vizita mănăstirea.

Pe parcursul şederii noastre la mănăstire, părintele stareţ ne-a arătat şi biserica nouă, ridicată cu mari eforturi la circa 200 metri lângă vechea mănăstire, o biserică foarte frumoasă, cu picturi superbe, având acelaşi hram, urmând ca aici să se ţină slujbe, cu speranţa că într-o bună zi vechea biserică a mănăstirii va fi refăcută. Cum spunea şi părintele, speranţa moare ultima, lucrurile tărăgănează, banii pentru renovare nu vin, parcă nu se doreşte reabilitarea, sunt şanse destul de mici ca în viitorul apropiat să se facă ceva pentru salvarea acestui ansamblu monahal.

Am vizitat un loc încărcat de istorie, fiind fascinaţi de cele văzute şi auzite, de frumuseţea locurilor, de explicaţiile oferite cu zâmbetul pe buze de către stareţul mănăstirii, plecând de-acolo cu speranţa că în viitor lucrurile vor intra pe făgaşul normal, iar Mănăstirea Plăviceni va redeveni ceea ce a fost odată. Vă invit să veniţi aici, nu veţi regreta!

Sărbători Fericite tuturor!

Webmaster, cu mulţumiri, rog ataşaţi https://www.youtube.com/watch?v=RzpY32dmLYY.

---

VIZUALIZĂRI: 3569 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI