Rimetea (Torockó), satul muzeu - Ghid turistic

TIPĂREȘTE

Rimetea este un sat muzeu viu, o destinație cunoscută în turismul internațional (cu vizitatori din întreaga lume), dar mai puțin în cel românesc (!), recunoscut fiind pentru moștenirea istorică (etnografică, spirituală, dar și materială), precum și prin cadrul natural mirific.

Întreaga importanță istorică și în prezent turistică este datorată fierului (minerit, prelucrare, comerț) acum dispărut și legăturilor conexe ale acestuia cu muntele, apa, populația.

Rimetea este un loc unic în lume unde, așa cum a menționat doamna muzegraf de la Muzeul Etnografic, s-a produs în condiții speciale un metisaj între trei culturi: secuiască, germană și ungară.

În prezent, elementul german este asimilat și ceea ce vedem acum este cultura secuiască care păstrează amprenta trecutului. În perioada secolelor XVII-XVIII de apogeu a dezvoltării mineritului și prelucrării fierului, localitatea a fost un oraș-târg bogat, înfloritor, dar care după dispariția fierului a decăzut ajungând un sat oarecare. În zilele noastre Rimetea renaște, dezvoltând moștenirea materială și culturală.

- în 1999 a primit de la Comisia Europeană premiul ”Europa Nostra” pentru conservarea patrimoniului cultural material (primul din România)

- în 2000 a fost desemnată drept ”zonă arhitecturală și urbană protejată” de către Oficul Național al Monumentelor

- în 2012 a fost înaintată propunerea ca să între în Patrimoniul Mondial UNESCO din România (alături de vestitele Delta Dunării, așezările săsești cu biserici fortificate din Transilvania, Mănăstirea Horezu, bisericile pictate din nordul Moldovei, Cetatea Sighișoara, bisericile de lemn din Maramureș și fortărețele dacice din Munții Orăștiei).

Rimetea este și satul în care ”soarele răsare de două ori”. Splendidul munte Piatra Secuiului, domină emblematic partea estică a satului. În lunile mai-septembrie soarele apare pentru scurt timp dintr-o șa a crestei și apoi revine după ce se înalță deasupra muntelui.

Numele satului provine din maghiarul ”remete”, însemnând pustnic, sihastru, călugăr. În Transilvania se întâlnesc mai multe localități cu acest nume sau derivate.

Denumirea corectă a satului (comunei) este cea de Rimetea (așa cum scrie pe Primărie), greșite fiind alte denumiri (Rametea, Râmetea, Rîmetea) care se pot destul de des întâlni chiar în documente cu caracter oficial și care duc la grave confuzii cu ”Râmeți” (mănăstire, chei - situate nu departe).

Până în anii '60 satul Rimetea se numea Trascău. În ungurește, în trecut dar și în prezent, se numește Torockó, iar în germană este cunoscut sub denumirile Eisenmarkt, Eisenburg, Traschen.

Rimetea este situată în județul Alba, în Depresiunea Trascăului, un bazin intramontan străbătut de la nord spre sud de valea Rimetea, afluent al Arieșului.

Satul se găsește la poalele vestice ale unui impozant masiv calcaros cunoscut sub numele de Piatra Secuiului (1128 m), creasta acestuia fiind limita cu județul Cluj.

Partea nordică a Pietrei Secuiului (în stânga, cum se vede din sat), este cunosctă sub numele de Colții Trascăului.

Și la vest de sat apare o altă culme a Munților Trascău, dar mai puțin spectaculoasă decât Piatra Secuiului, numită Muntele Ardașcheia.

Satul este străbătut de drumul județean DJ 107M situat în lungul văii Rimetea și care leagă Aiud (la 25 km, cel mai apropiat oraș, în județul Alba) de Buru (comună pe valea Arieșului, în județul Cluj).

Rimetea, situată în județul Alba, este reședința comunei Rimetea de care aparține și satul Colțești situat la circa 3 km spre sud (amonte).

Datele demografice găsite de noi sunt puțin contradictorii. Într-un comunicat de presă privind recensământul din 2011, Rimetea figurează cu 425 de gospodării locuite de 1.089 persoane din care 995 maghiari (91,4%) și 90 români. Nimeni nu s-a declarat german (!), iar aparținători altor naționalități sunt neglijabili ca număr (sub 3). Conform ghiduluiprimariilor.ro, populația comunei este de 1.219 persoane (inclusiv satul Colțești?), distribuiți în 576 locuințe.

Principalele activități economice ale comunei Rimetea sunt agroturismul şi agricultura (creșterea animalelor și culturi vegetale). Prin turism se încearcă relansarea comunei, dar această activitate nu reușește să ocupe întreaga forță de muncă, așa că populația este în declin demografic.

Zona a fost locuită încă din perioada antică, mărturie fiind fortificația aparținând culturii Latène (sit arheologic la Rimetea) și diverse piese geto-dacice.

Prima mențiune documentară a localității, purtând numele de Toroczcko (Trascău), datează din 1257. În toată perioada medievală și până la reorganizarea administrativă din 1876, zona Rimetea a aparținut de Scaunul Secuiesc al Arieșului (Aranyosszék), parte componentă a Ținutului Secuiesc.

Deci Ținutul Secuiesc, sens larg, nu cuprinde numai zona locuită de secuii din estul Transilvaniei (Harghita, Covasna și jumate din Mureș), ci și zona Arieșului.

Colonizarea cu secui (e vorba de peste 20 de localități situate la vest de Turda, spre Munții Apuseni; Rimetea este cea mai vestică) s-a făcut în anul 1250. Secuii se remarcă în luptele contra cumanilor și tătarilor, regele Laszlo al IV-lea recompensându-i în 1289 cu domeniul Aranyos (Arieș), care anterior aparținuse de cetatea Turda, astfel fiind puse bazele Scaunului Secuiesc al Arieșului.

După desființarea în 1876 a scaunelor secuiești și săsești, arealul Scaunului Arieșului a fost înglobat în Comitatul Turda-Arieș. În prezent, fostul Scaun al Arieșului este împărțit între județele Alba și Cluj (creasta Piatra Secuiului marchează limita dintre aceste două județe).

În perioada medievală, domeniul Depresiunii Trascău (sau cel puțin al actualelor sate Colțești și Rimetea) a aparținut familei nobiliare Thoroczkói care administra și vechea cetate medievală de pe Piatra Secuiului (de fapt de pe Colții Trascăului, vârful nordic al acestuia). Rămășițele acestei cetăți se recunosc și acum (în sec. XIX unele ziduri ar fi fost în picioare), dar important este că această cetate a fost singura din Transilvania care a rezistat atacului tătarilor în timpul marii invazii din 1241, invazie care a afectat și zguduit profund întreaga Transilvanie.

Succesul cetății de pe Piatra Secuiului a motivat construirea în a doua jumătate a secolului XIII de noi cetăți din piatră în întregul Regat al Ungariei.

În ceea ce privește zona ”noastră” familia Thoroczkói, începând cu anul 1291 a construit o nouă cetate la vest de satul Colțești, în vârful unei stânci. Această cetate, cunoscută și sub numele de Cetatea Trascăului, destul de bine păstrată, obiectiv turistic foarte important, domină partea de sus a Depresiunii Trascău.

Fortăreața a fost confiscată de către regele Mateia Corvin în anul 1470, iar în 1514 a fost devastată în timpul răscoalei lui Gh. Doja.

Se pare că în secolele ce aveau să vină, familia Thoroczkói a avut o atitudine duplicitară, o parte cu curtea imperială de la Viena și o parte cu naționaliștii unguri de la Budapesta, rezultatul fiind abandonarea cetății de la Colțești la începutul secolului al XVIII-lea ca urmare a distrugerilor provocate de armata austriacă.

Sub dominarea familiei Thoroczkói, Rimetea devine rapid cunoscută ca urmare a începerii exploatării unor bogate mineralizații de fier aflate la nord-vest de sat. În paralel cu mineritul s-a dezvoltat și prelucrarea minereului pentru obținerea fierului brut și apoi, pe baza acestuia, a numeroase ateliere care produceau tot felul de obiecte din fier.

Pentru exploatarea și prelucrarea fierului au fost aduși meseriași germani (de fapt austrieci) din regiunea Eisenwurzel. Prima menţiune documentară cu privire la existenţa unor ateliere de fierărie datează din anul 1291 şi vorbeşte despre privilegiile regelui Andrei III oferite oaspeţilor din Rimetea, aduşi din Austria de Sus (Eisenwurzel), ce erau meşteri în prelucrarea minereului de fier (ferri fabri, urburarii, carbonarii) şi turnarea fierului (ferri fusores).

Fuziunea dintre cultura locală secuiască și cea oaspete germană va duce în timp la unicitatea etnografică a satului Rimetea. După cum vom constata însă, populația germană fost asimilată și la recensămintele din zilele noastre nu avem locuitori care să se declare germani, deși unii au nume german sau derivat.

Rimetea (Toroczcko) devine rapid un bogat și important centru meșteșugăresc, localitatea evoluând de la statutul de sat la cel de târg (oppidium) în 1493, iar în 1666 la cel de oraș. De la o singură fierărie existentă în secolul XV se ajunge în anul 1716 la 16 cuptoare de topit minereul și la 16 ateliere cu ciocane acționate hidraulic.

Apogeul este atins în secolele XVII și XVIII. Fierul și obiectele de fier fabricate aici erau renumite, fiind de o calitate foarte bună. Erau vândute în marele piețe din Ungaria și Transilvania.

Pe vestita ”Hartă Iosefină a Transilvaniei” (1769-1773), localitatea „Thorotzko” apare cu circa 15 șteampuri de prelucrare a minereurilor de fier (“Eisen Hamer Schmeltz Stamph Mühlen”). Pentru scurt timp, la Rimetea s-au confecționat și monezi de aur. În acea perioadă de glorie, Rimetea era și un centru cultural important în Ardeal. Secolul al XIX-lea marchează declinul localității pe fondul epuizării minereului de fier și a dezvoltării în zonă a altor centre siderurgice importante (Reșița, Hunedoara).

În anul 1870 Rimetea este puternic afectată de un groaznic incediu. Locuitorii însă găsesc puterea să-și reconstruiască gospodăriile, frumoasele și vestitele case pe care le vedem acum în partea centrală a satului, fiind rezultatul reurbanizării din acel timp. Și pentru-că amintirea acelui incendiu este încă vie, în centrul satului, lângă biserica unitariană, este un fel de muzeu al pompierilor cu exponate de epocă.

De asemenea, pe unele porți încă se mai văd plăcuțe reprezentând obiecte de intervenție (scară, găleată, lopată etc.) cu care respectiva gospodărie trebuia să acționeze în caz de incendiu.

Valoarea culturală și istorică deosebită a satului Rimetea nu a fost remarcată de autoritățile române, ci de cele ungare.

Astfel, pentru conservarea patrimoniului arhitectural al satului, încă din anul 1996 Consiliul local al sectorului V din Budapesta a hotărât alocarea unor sume de bani distribuite anual sub forma unor rente tuturor gospodăriilor din Rimetea aflate într-o listă a patrimoniului arhitectonic cu obligația sătenilor de a conserva aceste clădiri la starea lor inițială. Finanțarea s-a desfășurat prin intermediul fundației ”Transylvania Trust” cu sediul în Cluj-Napoca. Vom vedea că această fundație, nu numai că a distribuit rentele anuale, dar chiar a cumpărat și renovat complet case foarte vechi, aflate într-o stare deplorabilă, inclusiv cele mai vechi case din Rimetea (din 1668 și 1745) pe care le-am vizitat și le dedic mai jos prezentări separate.

Trebuie spus că la început unii săteni nu au înțeles acest demers și chiar se rușinau de unele construcții dorind să le demoleze. Programul de conservare însă a prins foarte bine și acum asistăm la o înflorire a vechiului fond arhitectonic.

De la gazda noastră (meșter restaurator) am aflat că dacă la început pe lista de patrimoniu erau peste 200 de case, cu timpul numărul acestor s-a mai redus și datorită modernizărilor neadecvate făcute de proprietari (de exemplu folosirea cimentului și a ferestrelor cu geamuri termopan).

Restaurarea locuințelor s-a făcut cu sprijinul material și științific al fundației amintite, păstrânu-se elementele tradiționale specifice. Putem vedea pe fațadele caselor restaurate mici medalioane cu inscripția ”Premiul Europa Nostra”, distincție conferită de către Comisia Europeană în anul 1999.

Reacția română nu s-a lăsat așteptată prea mult, așa că în anul 2000 Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice desemnează satul Rimetea drept zonă arhitecturală şi urbană protejată.

Istoria merge mai departe, în 2012 fiind înaintată propunerea ca Rimetea să facă parte din Patrimoniul Mondial UNESCO, făcându-se analogie cu satul Hollókő din Ungaria (situat la 92 km nord de Budapesta și inclus încă din 1987 în Patrimoniului Mondial UNESCO), sat cu care se aseamnănă din multe puncte de vedere (websitul UNESCO: whc.unesco.org/en/list/401).

1. În zona satului Colțești (aparținând comunei Rimetea) se găsesc: Cetatea Colţeşti (sau Cetatea Trascăului, sec. XIII-XV), Biserica unitariană Colţeşti, Biserica reformată Colţeşti, Biserica romano-catolică de la Colţeşti (1727)

2. Spre nord (aval) de Rimetea, spre Buru: Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, cabana Perla Trascăului, Mănăstirea Rimetea

3. Zona văii Arieș - Turda: Cheile Borzești (rezervație naturală pe afluent stâng al Arieșului între Buru și Moldovenești) și vestitele Chei ale Turzii

4. Amonte de comuna Rimetea (partea sudică a Depresiunii Trascăului): Cheile Vălișoarei (rezervație naturală străbătută de drumul județean spre Aiud), Cheile Plaiului (rezervație geologică la vest de satul Izvoarele, comuna Livezile), Cheile Siloșului (rezervație geologică la vest de satul Colțești), Vănătările Ponorului (rezervație complexă, ca poljie, împreună cu peștera Huda lui Papară, dar și alte peșteri și avene), Peștera Poarta Zmeilor

1. Situl rural Rimetea

Ceea ce trebuie vizitat în primul rând este însuși satul, muzeu viu în aer liber. Sunt propuse cinci trasee tematice (foto hartă plan sat):

- Traseul Pieței Centrale (o oră)

- Traseul Rimetei (3 ore)

- Patrimoniu din sec. XVIII (cca. 3 ore)

- Traseul Muzeelor (cca. 1,5 ore)

- Traseul patrimoniului religios (cca. 1,5 ore)

Zona centrală a satului este o mare piață sub formă de patrulater, alungită nord-sud. Laturile sunt mărginite de case în stil tradițional, majoritatea de mare importanță. Frontoanele caselor sunt teşite şi cu stucaturi, iar geamurile au obloane de lemn, vopsite în verde. Piața este traversată diagonal (NE-SW) de șoseaua asfaltată. Zona interioară nord-vestică a pieței este ocupată de Vaiorul Mare, școală, biserica unitariană și micul muzeu al pompierilor. Zona sud-estică a pieței este ocupată de biserica ortodoxă și un mic cimitir al eroilor sovietici.

Casele de pe latura vestică formează ”Șirul de Sus”, case mari, reprezentative, (re) construite toate probabil după incendiul din 1870. În afară de pereții albi cu ferestre verzi (și mușcate roșii!) la aceste case se remarcă existența unui demisol mare cu deschidere largă la drum. Demisolul a avut rolul de magazie/depozit pentru fierul brut și pentru piesele confecționate din fier. Aparțineau negustorilor și meseriașilor înstăriți. Era necesară o cameră mare cu acces simplu și direct la drum pentru a facilita încărcarea/descărcarea produselor. Acest tip de construcție se regăsește și pe alte străzi. În prezent, aceste demisoluri fie sunt închise, fie transformate în altceva: bufet, magazin, capelă.

Casele de pe latura sudică formează ”Șirul de Jos”. În zona centrală este o veche clădire cu etaj, refăcută, găzduind Primăria comunei, iar într-o aripă la etaj, Muzeul etnografic

2. Muzeul etnografic Rimetea

Muzeul etnografic, înființat încă din 1952, perioadă în care au fost adunate multe și valoroase exponate, trebuie obligatoriu văzut. Este situat în partea centrală a satului, în clădirea Primăriei, la etaj. Faceți în așa fel încât să nu ajungeți aici lunea, zi când muzeul este închis. Veți fi întâmpinați de o doamnă muzeograf care vă va oferi explicațiile necesare cu deosebită amabilitate (în românește și ungurește), iar dacă sunteți în temă și păreți interesați, discuțiile vor continua... Biletul costă foarte puțin. Se pot cumpăra aici și diverse produse artizanale sau materiale turistice.

Muzeul este valoros pentru-că oferă informații despre o lume dispărută, o lume care nu mai este, un Jurassic Park etnografic. Nu degeaba pe un afiș scrie: ”Obiectele expuse sunt de neînlocuit!!! Te rog să ai grijă de ele... ”.

Muzeul are patru camere.

Prima cameră este dedicată prelucrării primare a fierului, elementul în jurul căruia s-a învârtit istoria localității. Ca piese interesante, vedem expuse bucăți de minereu de fier și bucăți din fierul brut obținut după prelucrarea minereului (”turta de fier”). În vitrine sunt expuse diverse unelte și piese originale din fier produse la Rimetea. Alte piese sunt bile de fier pentru zdrobit minereul, nicovale, lagăr pentru ciocanul ”hamorului”, inele groase cu care se încingeau butucii pe care erau bătute bucățile de fier, samar pentru transportul minereului etc.

În a doua cameră, pe care aș numi-o ”a meșteșugurilor”, sunt exponate și o machetă care amintesc de prelucrarea fierului, dar și alte îndeletinciri. În primul rând este expusă o machetă care reproduce un atelier de prelucrare a fierului. Se observă acționarea hidraulică a foalelor care suflă aerul în cuptoare, precum și a ciocanelor uriașe care lovesc fierul roșu. Inginerie medievală care uimește prin complexitate și performanță. În vitrine sau ca piese independente sunt diverse scule și obiecte de uz gospodăresc din fier, unele foarte complexe (de exemplu niște încuietori), realizate aici. La partea agricolă vedem, printre altele, un plug de lemn cu brăzdar de fier, pietre de moară. Zona textilă este reprezentată de perii pentru scărmănat lâna, roți de tors etc. Vitrina pielărie-încălțăminte conține mai multe piese, de exemplu cizme vechi și destul de ciudate, calapoade, unelte. Zona casnică este reprezentată prin diverse sobe, cahle, teracote, vase pentru gătitul mâncării.

Camera a treia sintetizează un interior tradițional. Sunt expuse piese de mobilier specifice și articole textile unice. Unicitatea provine din faptul că numai aici la Rimetea s-au intrepătruns tradițiile secuiești și germane după un model care nu se regăsește în alte părți. Ornamentele și culorile indică o simbioză a celor două culturi. După cum spunea doamna muzeograf, la Rimetea nu există artă (tradiție) secuiască sau germană pură, ci un mixaj a celor două.

Ultima cameră, a patra, este impresionantă. În ea sunt vitrine cu manechine care redau îmbrăcămintea tradițională a rimetenilor prin exponate originale. Tot ce vedem, nu mai există în viața actuală. O lume dispărută odată cu dispariția fierului. Îmbrăcămintea era foarte diferită în funcție de vârsta locuitorului: copil, adult sau vârstnic. Rimetenii erau oameni (foarte) bogați care și-au permis costumații de lux, dar respectând o tradiție locală. Impresionează costumația de mireasă. Elementul care definește luxul și originalitatea este un anumit tip de broderie realizată după un sistem în prezent abandonat datorită complexității și muncii sisifice care nu poate fi recompensată. Pentru exemplificare, într-o vitrină vedem început o bucată de astfel de broderie realizată cu ajutorul a 40-50 de ciocănele (?), un fel de mosoare cu ață. Sunt multe de povestit despre aceste broderii recunoscute internațional...

3. Muzeul particular Gelley Kiralyne

Muzeul etnografic particular înființat în anul 1966 de către d-na Geley se găsește în casa nr. 180, fiind în prezent administrat de d-na Király Anna. Casa este situată în partea nordică a satului, pe strada Pușcaș, aproape de intersecția cu drumul județean asfaltat.

4. Muzeul particular Ida néni

În casa de la nr. 172 (situată la marginea nordică a satului, spre capătul străzii Pușcaș) a funcționat pe vremuri un atelier de încălțăminte. Aici au fost confecționate și acele cizme cu ramă, purtabile pe ambele picioare, accesoriu important la portul tradițional din Rimetea. Muzeul a fost înființat în 1994 de către Ida néni, fiica vechiului proprietar

[brl]

5. Biserica unitariană Rimetea

Înainte de a prezenta biserica trebuie să remarcăm cultul unitarian care domină copios (undeva la 80%) viața spirituală a sătenilor din Rimetea, lucru neobișnuit.

Biserica unitariană, datând din secolele XVII-XVIII (turnul finalizat în 1670 iar biserica propriu-zisă în 1796) este cea mai înaltă construcție din sat, fiind vizibilă de departe. Este situată în inima satului. A fost construită în stil baroc târziu, cu bolți cu stucaturi rococo. Este înconjurată de un zid de apărare prevăzut cu ambrazuri. În interior se remarcă un frumos baldachin din lemn și orga datând din 1821.

6. Biserica ortodoxă Rimetea

Biserica ortodoxă este situată în partea sudică a pieței centrale a satului. A fost înălțată în anul 1936 și sfințită în anul 1939. Biserica este construită în formă de cruce în stil neobizantin. Deasupra sunt trei turle. Ocrotitorul așezământului (hramul) este Sfântul Ierarh Nicolae. Începând cu anul 2000 s-au efectuat lucrări ample de refacere, de la temelie la pictura bisericească în stil bizantin. Bisrica a fost resfințită în anul 2014.

Între biserică și drum este un mic cimitir militar bine întreținut, cu pietre funerare simple având steaua roșie pe ele. Monumentul central este dedicat eroilor sovietici ”căzuți în luptă pentru eliberarea popoarelor”.

7. Moara de apă

Este situată pe malul drept al Râului Rimetea, la circa 300 m est de centrul satului. A fost construită în anul 1752 de către Toroczkai Klára. Este cea mai veche moară de apă din Munții Apuseni și încă funcțională fiind folosită ocazional de localnici.

8. ”Vaioarele” și sursele de apă

Rimetea este un loc binecuvântat în care alături de munte (piatră, minereuri) sunt multe păduri, pășuni, terenuri agricole, dar și bogate surse de apă. După părerea mea, Munții calcaroși ai Trascăului care înconjoară satul, au favorizat dezvoltarea unui sistem carstic existent și în subsolul satului.

Arealul mare de colectare al precipitațiilor, diferența mare de altitudine dintre zona de colectare (versanți) și zona de descărcare (valea, zona satului) suprapusă peste acest sistem carstic a dus la apariția pe teritoriul satului a numeroase izvoare (carstice?!), unele cu debit însemnat. În ideea că apele au circulat suficient de mult prin calcare, eu speculez ideea că izvoarele debitează ape minerale plate.

Vechii locuitori ai satului au valorificat excelent aceste izvoare amenajându-le multifuncțional: apă potabilă pentru oameni, apă pentru animale, bazine pentru spălat (haine, covoare) și pentru intervenții în caz de incendii. Aceste amenajări se numesc ”vaioare”, denumirea cică provenind din germanul ”Weher”.

Pe internet se găsesc o mulțime de rezultate privind acest cuvânt și toate, după binecunoscuta metodologie copy/paste spun că ”denumirea provine din cuvântul german Weher, care înseamnă lac”. Eu nu cunosc limba germană, dar am încercat o mulțime de dicționare online și nu am găsit nicio traducere adecvată. De exemplu, Google spune ca ”weher” ar însemna ”mai dureros”. ”Lac” s-ar traduce în germană prin ”See”, sau ”Lake” sau ”Lack”.

Revenind însă la apele noastre, ”vaioarele” din Rimetea sunt niște lucruri minunate. În general un ”vaior” este compus dintr-o țeavă prin care apa curge spre bazine lungi. De la gura țevii sătenii iau apă potabilă. Din bazinele lungi beau apa animalele. Apa curge în continuare în unul sau mai multe bazine mari folosite pentru spălat (și pentru apă în caz de incendiu).

Eu am identificat în sat vreo 4-5 ”vaioare”

În partea nordică a pieței centrale se găsește ”Vaiorul Mare”. Acesta este alimentat de cel mai mare izvor din sat care curge artezian cu putere de gândești că s-a spart vreo conductă sub presiune. Da, este izvor natural și nu rețea de apă potabilă. Debitul măsurat de mine cu aproximetrul ar fi de circa 10 l/s. ”Vaiorul Mare” atrage copiii pentru joacă, dar și femeile (chiar și bărbații!) puși pe treabă (spălat covoare).

În partea nordică a satului, pe Strada de Sus și pe strada Buru am găsit alte ”vaioare” mai mici, dar asemănătoare constructiv. În schimb, ”Vaiorul Mic ” de pe strada Surducul de Sus (partea nord-vestică a satului), apare sub forma unui singur bazin mare. Pe gardurile din jur erau covoare la uscat și tocmai când fotografiam a apărut un grup de fetițe care au intrat în apă pentru distracție.

Problema apei este rezolvată în Rimetea și prin fântâni cu roată. Spre deosebire de fântânile de lemn cu care eram eu obișnuit, la Rimetea acestea sunt făcute din piatră sau chiar din fier. În interiorul fântânilor este un compartiment în care se toarnă apa direct din găleată (economisind astfel efortul de a ridica găleata), apa curgând spre exterior printr-o țeavă umplând găleata omului sau jgheabul pentru animale.

9. Școala satului

Școala fondată în 1595 (cu ciclul primar și gimnazial în prezent) este situată lângă biserica unitariană, subliniind legătura dintre școală și răspândirea reformei religioase (cultul unitarian) în Transilvania. Școala a fost reconstruită în 1881 și extinsă în 1945. Dintre elevii eminenți ai acestei școli amintim pe Gheorghe Barițiu (1812-1893), istoric și întemeietor al presei românești în Transilvania. Barițiu a urmat această școală unitariană deși era fiu de preot greco-catolic.

10. Plimbare cu trăsura

În zona centrală a satului veți putea întâlni o trăsura de 4 persoane (eventual +1 lângă vizitiu) trasă de 2 cai frumoși (Greta și Rosy, ambele iepe). Vizitiul este un tip de nota 10, haios, spiritual și foarte amabil, îmbrăcat în haine de piele (de motociclist) și cu o pălărie de cowboy. În timp ce vă plimbați și socializați cu conducătorul hipo aflând tot felul de chestii interesante, trăsura vă plimbă prin locurile importante ale satului. Vizitiul este și ghid priceput, explicându-vă o mulțime de detalii interesante.

M-a impresionat faptul că dl. vizitiu conducea caii cu vocea (numai în ungurește), foarte rar folosind hățurile și deloc biciul. Excursia durează circa 30-45 minute și costă 12 lei/persoană (adică vreo 50 lei pentru 4 persoane).

11. ”Ulița”

”Ulița” este un fel de potecă având circa 160 m lungime și cam 1 m lățime. Este o scurtătură între centrul satului (Șirul de Sus) și Strada Nouă (care duce la cimitir!). Pe cărare încape o singură persoană, iar în caz de întâlnire, cineva trebuie să se dea la o parte. La ambele capete, ulița este situată între ziduri înalte de piatră, dar la mijloc atmosfera e mai relaxată, între grădini.

Pe lângă farmecul ei propriu, ulița este foarte importantă din punct de vedere turistic deoarece leagă centrul turistic al satului (Șirul de Sus) cu cea mai veche casă din Rimetea (și din bazinul Carpatic!), datând din anul 1668 (!) situată pe Strada Nouă.

12. Casa din anul 1668, cea mai veche casă

Această casă are numărul 260 și este situată în partea sud-vestică a satului, spre capătul Străzii Noi care duce la cimitir. Mult mai ușor se ajunge pietonal, pe o scurtătură care pornește din centrul satului (Șirul de Sus) pe ”Ulița” prezentată mai sus.

Pe baza anului 1668 gravat pe ancadramentul de sus al unei ferestre, această construcție este considerată ”CEA MAI VECHE CASĂ RURALĂ DATABILĂ DIN BAZINUL CARPATIN”. Casa este compusă din două camere: una de locuit (la drum) și o bucătărie (în spate). Sub bucătărie se află o pivniță cu boltă cilindrică.

În ultimele zeci de ani casa nu a mai fost locuită, degradându-se considerabil. 70% din structura de lemn era deteriorată.

În anul 1999 moare proprietarul casei, urmașii acestuia hotărând s-o vândă, urmând probabil să fie demolată. Casa este cumpărată și salvată de către Fundația ”Transilvania Trust” cu sprijinul Comitetului maghiar ICOMOS. În vederea reabilitării, casa este minuțios cercetată etnografic și arhitectural. Se dovedeșet că de-a lungul celor 340 de ani de existență, casa a fost reparată și modificată de mai multe ori. Ambele încăperi ar fi avut pardoseala din pământ bătut, cu un cămin cu vatră în camera de locuit și un cuptor în bucătărie. Pe preții din bârne se sprijină un planșeu rigidizat în cameră cu o grindă principală marcată cu anul 1735.

Acoperișul simplu în patru ape cu căprior și traversă a fost învelit inițial cu șindrilă și apoi cu carton asfaltat. ”Șarpanta, cârpeala și ornamentul simplu datează din secolul al XIX-lea”. Unul din meșterii restauratori care a lucrat la refacerea casei mi-a spus că s-a pus problema dacă acoperișul să fie îndreptat sau să fie lăsat cum este, înclinat. S-a hotărât să rămână în poziția de atunci (înclinat).

Structura de rezistență a casei a fost reabilitată în anul 2002 în cadrul programului de reabilitare a patrimoniului construit, cu sprijinul Fondului Cultural din Ungaria și sub îndrumarea experților IHBC (Institute of Historic Building Conservation) și a celor locali. ”Reabilitarea structurii portante a constat în restaurarea și repararea pereților de bârne, a grinzilor planșeului, a fermelor, în montarea învelitorii de șindrilă, respectiv lipirea pereților. În cursul reabilitării, clădirea a fost protejată de un acoperiș provizoriu”. Părțile de lemn degradat au fost doar înlocuite astfel încât casa și-a păstrat aspectul diform dinainte de restaurare.

Restaurarea a fost terminată în perioada 2008-2010 cu sprijinul Fondului Ambassadors acordat de guvernul SUA. Au fost restaurate planșelele, tavanul, ferestrele și ușile. În bucătărie a fost reconstruit un cuptor cu urechi, iar în cameră un șemineu cu cahle nesmălțuite.

13. Casa veche din anul 1749

A doua casă ca vechime din Rimetea, datând din anul 1749, este situată în partea nord-vestică a satului la numărul 237, pe ”strada” (ulița) Nădrag. La acest număr este o singură curte, dar cu două case locuite înainte de 2001 de familii diferite.

Prima casă (Zabos), cea de la drum, datează din secolul XIX. După decesul în 2001 a ultimului proprietar (probabil dl. Zabos), această casă a fost cumpărată și ea de către Fundația ”Transilvania Trust”. În anul 2002 casa Zabos a fost reabilitată și dată în circuitul turistic, fiind administrată turistic de către Pensiunea Nosztalgia.

Casa foarte veche din spate (cea din 1749) este o casă de iobag situată în prelungirea celei din față. Ultimul proprietar al acestei case istorice a fost d-na Anna Simon. Dumneaei deja împlinise 80 de ani când în anul 1997 a fost înlocuită învelitoarea de șindrilă originală din 1749! Era cel mai vechi acoperiș păstrat original al unei case din secolul XVIII! După reabilitarea șarpantei, a fost reparată ”cârpeala” (probabil e vorba de ceea ce s-ar numi ”tencuială”) și văruită în întregime.

Despre d-na Anna Simon se povestește că era fiica unui meșter italian sosit în zonă la lucrările de construcție a căii ferate din Valea Arieșului (Imperiul Austro-Ungar a realizat mai multe și mari lucrări inginerești folosind meșteri italieni). Ea și-a găsit aici soțul, un localnic, rămânând la Rimetea.

Se zice că era o femeie foarte înaltă (1,90 m) care intra cu greu pe ușile scunde ale casei. Apare fotografiată șezând chiar pe prispa casei. D-na Simon moare în anul 2000, clădirea fiind cumpărată de către Fundația ”Transilvania Trust” cu sprijinul Comitetului maghiar ICOMOS. În anul 2003 s-au efectuat cercetări etnografice și relevee detaliate în vederea reabilitării casei.

În perioada 2008-2010 Fundația Transilvania Trust, cu sprijinul Fondului Ambassadors acordat de guvernul SUA, sunt reconstruite două șeminee (câte unul în camerele laterale, cu cahle nesmălțuite, respectiv smălțuite alb-albastru) precum și un cuptor tradițional zonei, un CUPTOR CU URECHI, în camera din mijloc pe unde se și intră în casă. Cuptorul cu urechi a fost strămutat de la Colțești (satul vecin) dintr-o casă aflată în ruină. Demolarea și reconstrucția autentică a acestui tip de cuptor este considerată o operație inovativă. Tot atunci au fost reparate temelia și pereții casei.

Cele două case modeste și anexele lor reflectă condiția materială precară a vechilor locuitori. Fiecare casă (reprezentând câte o familie) avea câte o cameră cu cuptor, o găinărie și un closet în curte (vizibile și acum). Prima casă (Zabos, mai nouă, cea de la drum) avea un șopron și un coteț de porci, iar casa veche din spate o șură mică din cărămidă. Aceste anexe pot fi văzute și acum.

Casa nu este deschisă publicului, dar presupun că o puteți vizita și înăuntru prin amabilitatea familiei care administrează Pensiunea Nosztalgia și Casa Zabos.

14. ”Igazi Csíki Sör” = Adevărata Bere Ciuc

Doar suntem la Rimetea tot în Ținutul Secuiesc și am rămas plăcut surprins să constat că la multe din bufetele/terasele la care m-am oprit ca să mă răcoresc și rehidratez, am găsit berea secuiască făcută la Sânsimion (jud. Harghita), la circa 20 Km sud de Miercurea Ciuc. A nu se confunda cu binecunoscuta Berea Ciuc produsă la Miercurea Ciuc de Heineken.

Denumirea ungurească ”Csíki Sör” (Bere Ciuc) a dus la un mare conflict între cele două firme, la un moment dat firma din Sânsimion având interdicție să vândă bere sub această denumire. Treburile s-au aplanat, iar micul producător de bere din Sânsimion a transformat necazul în avantaj, adăugând pe unele sticle și cuvântul ”Tiltott” = Interzis. Eu nu sunt mare amator de bere și nici nu mă pricep, dar pe căldură o bere rece este binevenită. Toți cunoscătorii apreciază această bere.

Berea de Sânsimion este mai alcoolizată decât berile obișnuite și costă ceva mai mult, dar se pare că merită. În afară de varietățile clasice, blonde, 6° alcool, nepasteurizate, ”Csiki Sor” (Bere Ciuc) și ”Szekely Sor” (Bere Secuiască), am găsit și berea brună ca ursul (”barna sor mint a medve” = bere brună ca ursul) având 7° alcool și, foarte interesant, și berea cu/din miere de albine (”Csiki Mezes”), 9° alcool! , pe care nici în Miercurea Ciuc nu o văzusem.

15. Terase, bufete, socializare, cultură și istorie

În Rimetea nu există localuri de lux, în schimb sunt o mulțime de bufete cu ceva bănci și scaune în față, toate (pe care le-am văzut) fiind în stil rustic. Sunt locuri de întâlnire cu prietenii și cu necunoscuții (localnici sau turiști). Sunt locuri de socializare nemaipomenite, legăturile realizându-se foarte ușor, chiar dacă partenerii de discuții nu știu o boabă din limba ta. Multe din aceste localuri sunt instalate în case vechi, tradiționale, foarte valoroase arhitectonic.

Socializarea se face ușor. Nu trebuie nicio ținută, iar dacă ești obosit și murdar, coborât de pe munte, este foarte OK. La terasa acoperită cu paie de pe Strada de Sus, foarte obosit și însetat fiind la întoarcerea de pe munte, am oprit să ne răcorim cu o bere. Am rămas plăcut surprins să găsesc la masă pe domnul cu cele două fetițe cu care ne-am întâlnit pe vârful Pietrei Secuiului și cu care am schimbat atunci câteva cuvinte într-o engleză-maghiară-gimnastică referitor la orientare. Dumnealui bea o bere, fetițele un suc și când ne-a văzut ne-a salutat cu un ”Bună-ziua! ” într-o românească stricată, dar plină de amabilitate...

Unul din aceste bufete cu bănci în față, instalat în camera de la demisol, are și mari valențe culturale. Casa în care se află bufetul la găzduit în anul 1876 pe cunoscutul scriitor maghiar Jókai Mór. Se pare că și Jókai Mór fost extrem de impresionat de Rimetea (Torockó), localitatea devenind locația romanului său intitulat „Egy az Isten” (”Unul este Dumnezeu”).

Romancierul a scris și despre fenomenul răsăririi soarelui de două ori, prezentat mai sus. În sala bufetului, la demisol, există câteva piese istorice precum și fotografii (imagini) și alte obiecte care amintesc de trecerea scriitorului pe aici.

Arătându-ne interesați de tot ce vedem, barmanul a început să ne povestească cu drag și foarte documentat, trecând de la momentul vizitei lui Jókai Mór (recunoscut și foarte admirat deja chiar în acele timpuri) la probleme importante de istorie cu ecouri în zilele noastre. Bufetul dumnealui se numește ”Foras (Izvor) ” și găsește pe latura sudică a pieței centrale la casa nr. 20.

16. Artizanat și produse locale

În zona centrală a satului, de o parte și de alta a Străzii de Jos, sunt două magazine cu produse artizanale variate, părând a fi autentice secuiești, dar nu neapărat locale (de exemplu ceramică de Corund).

Puțin la nord de aceastea, într-o casă tradițională se vând diverse produse ce poartă amprenta strict locală, de la tablouri, la săpunuri și la ciocolată de Torocko ambalată ca de fabrică (de exemplu ciocolată cu lavandă, 18 lei/tableta).

De asemenea, o căsuță minusculă de lemn (și tarabele din față) din părculețul din centrul satului este locul unde se vând borcane cu diverse dulcețuri și gemuri făcute în casă.

17. Muzeul pompierilor

În centrul satului, este lipită de zidul de apărare al bisericii unitariene o clădire de lemn, alungită, prin ale cărei geamuri mari și prăfuite se văd cu greu în interior diverse instalații de intervenție de epocă. ”Muzeul” nu are program și nici nu l-am văzut deschis.

18. Rămășițele vechii exploatări de fier

La circa 1-2 Km nord-vest de sat se pot recunoaște urmele unor vechi galerii, deocamdată nearanjate pentru vizitare.

19. Cimitirul satului

Situat la sud-vest de sat, cimitirul conține morminte de familie săpate în piatră, unice în România. Aceste morminte au fost folosite din generație în generație. Declinul demografic actual nu impune săparea unor noi morminte în piatră, răposații fiind îngropați în mormintele strămoșilor.

În Rimetea nu există hoteluri. Toți turiștii, și vă asigur că sunt foarte mulți și veniți din toate colțurile lumii (se apreciază însă că marea majoritate, cam 80%, ar veni din Ungaria) se cazează în una din numeroasele pensiuni tradiționale din Rimetea. Cred că ar fi vreo 30 de astfel de pensiuni, mai mari și mai mici.

Nemaipomenita mea experiență, cazat fiind într-o casă istorică din secolul XIX, o puteți citi aici: vezi impresii

În Rimetea nu prea există restaurante propriu-zise. Turiștii mănâncă la pensiunile unde sunt cazați. Și mănâncă bine, după cum v-am prezentat în impresiile mele de cazare, Casa Zabos (Pensiunea Nosztalgia): vezi impresii

Totuși există și un fel de restaurant numit ”Szarvas” (Cerbul) situat într-o casă pitorească tradițională de pe Șirul de Sus, lângă intersecția cu drumul județean asfaltat. De pe internet aflăm că sunt servite mâncăruri tradiționale ardelenești și ungurești, pentru 25 de clienți.

De asemenea, în micul parc din centrul satului este o rulotă fast-food care pregătește mici, langoși etc.

Fărșangul este principala sărbătoare tradițională la Rimetea care atrage o mulțime de turiști. Fărșangul marchează intrarea în Postul Paștelui, fiind ceea ce ortodocșii numesc Lăsata Secului, o sărbătoare cu dată mobilă. Este ultima zi de petrecere și mâncare de frupt. Fărșangul este o petrecere zgomotoasă și înseamnă distracție, muzică, dans, mâncare, multă băutură și, neapărat, un pic (mai mult) de ”nebunie”. Pe de altă parte, Fărșangul înseamnă renașterea (naturii, vieții) prin îngroparea iernii. Fărșangul se corelează cu alte festivaluri ale lumii catolice, de exemplu cu cele de la Rio de Janeiro sau de la Veneția.

Zilele satului Colteşti: în aprilie

Zilele satului Rimetea: în septembrie

În afară de acestea la Rimetea se desfășoară mai multe festivaluri / activități / concursuri de cicloturism, parapantă, artă etc.

Satul Rimetea este înconjurat de creste impunătoare aparținând Munților Trascău și anume Piatra Secuiului la est și Muntele Ardașcheia la vest. Partea nordică a Pietrei Secuiului este cunoscută sub numele de Colții Trascăului. Ambele masive sunt străbătute de trasee turistice marcate, dar excelează ca număr de turiști Piatra Secuiului, cu plecare din sat.

Piatra Secuiului se ”face” de obicei în circuit, așa cum l-am făcut și noi. Traseul este destul de dificil din cauza pantelor mari (diferență de nivel de circa 600 m), a grohotișului, a pământului alunecos.

Se pleacă din centrul satului pe singura stradă care duce spre est, se trece peste râul Rimetea (lângă care este moara de apă) și în scurt timp se iese din sat pe teren deschis. Traseul este foarte bine marcat cu cruce albastră vopsită pe pietre, copaci și chiar pe stâlpi metalici.

Luând altitudine, vedem spre sud-vest satul Colțești și Cetatea Colțești (Trascău) cocoțată pe un vârf la vest de sat. De la baza versantului muntelui, panta se accentuează puternic și urcăm printr-un fel de canion pe cărarea abruptă. În curând călcăm numai pe stânci sau pe grohotiș depășind mai multe porțiuni dificile. Sub noi și în zare se deschid peisaje mirifice. Cam la 2/3 de creastă ajungem la un izvor (unde se poate completa rezerva de apă).

Partea finală a urcușului este mai domoală și se desfășoară pe pământ printre tufișuri, boscheți și rari copaci. Aici, pe pietre, vedem primele semne ale concursului de zugrăvit tricolorul, unguresc sau românesc, după caz. În curând ajungem în marea șa de creastă și putem să ne relaxăm admirând priveliștea, inimile de câțiva metri diametru conturate pe iarbă cu pietre albe și având în interior înscrisuri tot din pietre de genul R+L=Love. Această șa este vizibilă din sat și reprezintă un centru social unde lumea de diverse nații se împrietenește foarte repede și ușor, folosind fie limba engleză, fie limba gimnastică.

După ce ne-am odihnit câteva clipe, ne ducem spre sud, spre creastă, ajungând la marginea prăpastiei. Sub noi se deschid hăuri amețitoare și impozante panorame spre depresiune. Puțin mai încolo este vârful Piatra Secuiului (1128 m) marcat de o bornă mare de beton. Aici se desfășoară zilnic concursul de vopsit tricolorul, maghiar sau românesc, după caz (cum spuneam). Când am ajuns noi, concursul era în plină desfășurare.

Revenim la șaua principală și de aici în direcție opusă (spre nord) ajungem după câțiva pași lângă cealaltă bornă care face și ea subiectul concursului de vopsit drapelul tricolor (după caz, cum spuneam). Lângă bornă este o cruce de lemn luminată de o instalație (LED?) alimentată de un panou solar. Din sat, eu nu am remarcat vreo lumină în vârful muntelui, dar poate că nu am fost atent. În zona bornelor se fac fotografii, în general cu steagul unguresc sau cu cel secuiesc.

Continuăm pe curba de nivel spre nord, pe teren deschis, spre vârful Colții Trascăului (sectorul nordic al masivului Piatra Secuiului) pentru a ne întâlni cu poteca marcată bandă roșie ce ne duce înapoi în sat. Cărarea marcată nu ajunge chiar până în vârf, dar aici în vârf se află rămășițele unei vechi cetăți medievale. În această zonă ne-am întâlnit cu două grupuri de cai care, aparent, păreau liberi și mișunau după capul lor. De asemenea, am mai văzut o turmă mare de capre, aparent neînsoțită de câini mari de pază.

Coborârea pe cărarea bandă roșie poate fi dramatică. Se desfășoară prin pădure pe teren destul de alunecos, sărind din copac în copac. Este normal să exersezi atât mușchii de urcare, cât și cei de coborâre. În partea de sus, cărarea este amenajată în curbe strânse și cu trepte de pământ sprijinite de scânduri.

Apropiindu-ne de sat (Rimetea) ieșim din pădure și intrăm pe pășuni trecând pe lângă o turmă de oi ce stau îngrămădite la umbra unui copac mai mare (se feresc astfel de soarele puternic). Alături doarme un cioban, iar singurul paznic este un cățeluș simpatic.

Circuitul Piatra Secuiului se poate face și în sens invers, dar varianta folosită de noi avantajul este că urcarea se face (dimineața) la umbra stâncilor, iar coborârea (la amiază) prin pădure. Aveți nevoie de ghete cu talpă profilată și aderentă, mai ales dacă vremea e mai umedă. Și nu uitați spray-urile cu vopsea (după caz...).

A. Trasee turistice marcate, prin masivul estic (Piatra Secuiului):

- Cruce albastră: centrul satului Rimetea - Piatra Secuiului - Colțești

- Bandă roșie: centrul satului - pe drumul asfaltat spre nord până spre ieșirea din sat - Colții Trascăului - continuare spre est spre Cheile Turzii

- Triunghi roșu (marcaj aproape inexistent): pornește din sat - trece pe sub creasta Piatra Secuiului - Grota Studenților - Colțești

B. Trasee turistice marcate, prin masivul vestic (Muntele Ardașcheia):

- triunghi galben: traseu scurt, educațional, din centrul satului spre nord-vest, spre vechile mine de fier

- bandă roșie: din centrul satului spre sud-vest - Platoul Bedeleu - în continuare spre Cabana Râmeți și Cheile Râmețului

- cruce galbenă: din centrul satului se pornește spre nord-vest - creasta Ardașcheia (1255 m) - în continuare spre Lunca Arieșului pe la sud de vf. Ugerul (1285 m)

- Escaladă: se pot folosi pereții stâncoși abrupți ai Pietrei Secuiului (la est) și ale Masivului Ardașcheia (la vest)

- Parapanta: zona Colții Trascăului (partea nordică a Pietrei Secuiului) sunt ideali pentru zbor, aruncare în gol de la circa 1.050 m înălțime, existând un fel de pistă de decolare naturală. De la poalele Stâncii Secuiului se poate decola în varianta zborului ascendent

- Rafting: pe Râul Arieș, situat la numai 7 Km aval de Rimetea, se poate practica acest sport. Pe latura nordică a pieței centrale, în zona Vaior-ului Mare, este un panou turistic cu acest subiect și care face trimitere la una din casele (bar) din apropiere, de pe Strada de Sus. În curtea acestei case am vazut mai multe ambarcațiuni specifice raftingului.

- Ciclism: la casa (barul) amintit mai sus de pe Strada de Sus se pot închiria biciclete, în curte existând un întreg stelaj.

---

VIZUALIZĂRI: 6635 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI