Tinovul Mohos şi cufărul cu poveşti

TIPĂREȘTE

Ce este mai "supertare" decăt să poţi vizita o mlaştină mergând prin ea, pe jos, fără barcă, fără hovercraft, sau fără măcar barca specială a lui Chuck Norris din "Walker, Texas Ranger"? Ei, aflaţi că chestia asta este posibilă şi ca "mirarea" să fie maximă, acţiunea se poate petrece în România, nicăieri altundeva decât în zona vulcanului Ciomatu, mlaştina fiind amplasată în craterul unui fost vulcan care a erupt pe când specia umană începea să se diferenţieze de celelalte animale (unii n-au reuşit din păcate - şi chiar trăiesc printre noi) adică acum vreo 30.000 de ani - şi tot de atunci involuaţii ne fac viaţa grea.

Indubitabil, citind titlul articolului se pune pertinenta întrebare ce este acela un "tinov", pentru că Mohos, deşi poate crea şi el dubii ca interpretare, ca să fie lucrurile clare şi să eliminăm orice dubiu este substantiv propriu de origine maghiară şi este numele celui care l-a catalogat/descoperit. Deci ce este un tinov? Coform dicţionarului, de acolo am aflat şi eu, este o mlaştină oligotrofă. Beton! Ce nu vă este clar? Ah, da! M-am prins, tot aia nu-mi era clar nici mie atunci când am citit definiţia. Acuma, ce-o fi aia oligotrof - că sună a ceva care aduce a handicap? Păi tot conform dicţionarului, oligotrof înseamnă un sol sărac în substanţe minerale şi nutritive. Începe să se facă lumină!

Fără nici o urmă de îndoială, mi-am zis, aşa ceva merită vizitat! Şi cum tot suntem în zona respectivă, ne exprimăm dorinţa de a ne potoli curiozitatea celor câtorva tineri cu legitimaţii la gât, care stăteau „grupir” într-o gheretuţă fugind de căldură, făcându-şi vânt cu nişte chitanţiere, şi care ne taxaseră cu câteva ore înainte, fără milă, pentru că am vizitat lacul Sfânta Ana.

Ah, mă scuzaţi, am uitat să poziţionez geografic obiectivul, scriptic evident. Tinovul Mohos este amplasat geografic în Masivul Ciomatu, în apropiere de Băile Tuşnad, foarte aproape de lacul Sfânta Ana, cam la 1,5 kilometri, iar poteca pentru vizitarea tinovului începe de pe drumul principal care duce la Sfânta Ana, din locul unei bifurcaţii unde sunt mai multe gheretuţe, una unde se prepară celebrii colaci spiralaţi, una care adăposteşte un magazin de suveniruri şi una care îi adăposteşte pe "băieţii răi" care-ţi iau taxa de vizitare pentru orice vrei să vizitezi. Tot acolo este şi o parcare precum şi un hotel şi un restaurant, amândouă părăsite. În partea opusă parcării este casa în care locuieşte supervizorul (ca să fim moderni în exprimare) care este de fapt responsabilul şef cu întreţinerea celor două minuni ale naturii, lacul Sfânta Ana şi Tinovul Mohos.

După cum bine aţi observat, din descrierea de până acuma, nu există restaurant unde să poţi servi masa, apa o poţi cumpăra doar de la magazinul de suveniruri iar ce este şi mai tragic este faptul că nu sunt toalete. Există şi o fântână cu cumpănă, pentru adăpatul animalelor, undeva la 200 de metri în câmp deschis înspre direcţia tinovului dar ţinând cont de faptul că zona este rezervaţie naturală protejată, cu acces limitat, este posibil ca mai multe vietăţi, nu tocmai prietene cu omul, să mişune prin iarba înaltă.

Printre gherete, înspre locul de unde începe vizitarea tinovului, sunt amplasate mai multe panouri de informare. Aşa aflăm că tinovul este rezervaţie naturală protejată, în el crescând, fără să le pese de ziua de mâine, foarte multe plante şi insecte care mai de care mai rare şi mai frumoase. De asemenea mai aflăm, ceea ce nu este o surpriză pentru noi, că in tinov bântuie urşii iar dacă se putea ceva şi mai rău citim că mai multe vipere îşi fac veacul pe acolo. Supertare!

Aflăm, tot de pe panouri, că există un program de vizitare - din două în două ore începând cu ora 10.00 şi terminând cu ora 18.00, fiecare vizită efectuându-se organizat, în grupuri însotiţe de un ghid. Parcă aflând asta ne mai vine inima la loc, pentru că un ghid este o persoană care se presupune că ştie ce face şi se presupune ca se ştie descurca în orice situaţie - scuzaţi repetarea "se presupune" dar nu vreau să fiu eu acela care să vă inspire nici măcar cel mai mic sentiment de siguraţă, dacă vizitaţi tinovul.

"De unde luăm biletele şi cînd este următoarea vizită? " întrebăm o domnişoară care avea o legitimaţie atârnată de gât şi flutura un chitanţier într-o mână. "De la mine şi următoarea vizită este la ora 14.00 dar trebuie să fiţi aici cu 15 minute înainte pentru informaţii şi instrucţiuni" ne spune fata. Mă gândesc la cuvântul „instrucţiuni” şi începe să sune bine: măcar cineva ne spune ce şi cum, nu suntem chiar victime sigure - avem şansa să opunem rezistenţă conştientă - "Rambo I am here! "

Ne plimbăm pe lângă hotelul părăsit, foarte atenţi deoarece mirosurile deocheate ne avertizează că pe acolo a trecut „homo sapiens” aflat în situaţie de urgenţă, şi admirăm paragina în care a fost lăsat. O balustradă, de care încerc să mă sprijin şi care se ţine strategic doar într-un şurub camuflat, încearcă să mă păcălească şi să-mi aplice un „tomoe nage” dar îmi găsesc rapid echilibrul. De data asta n-a fost să fie, ha!

Intrăm în magazinul de suveniruri, destul de mic, pentru a mai pierde timp. Nu vedem nimic deosebit care să ne "facă cu ochiul". Aceleaşi chestii pe care le-am văzut peste tot prin staţiunea Băile Tusnad, trădând acelaşi producător sau distribuitor. Mirosul de colac secuiesc ne trage spre ghereta unde un tânăr muncea de zor la colaci. "Măcar dacă sfârşim aici, îmi zic, să fiu cu burta plină! " Verdictul: foarte bun colacul - cu scorţişoară; soţia vrea cu nucă - la fel de bun şi acela.

Se face vremea să ne cumpărăm bilete şi ne apropiem de fata cu chitanţierul. Plătim 5 lei de persoană şi ni se spune să aşteptăm lângă unul din panourile de informare. Mergem aproape de el şi începem să citim despre istoria zonei şi despre formarea tinovului. Apare un autocar cu numere de Ungaria din care coboară un puhoi de lume de parcă ar fi armata lui Attila. "Am pus-o, îmi zic, ghidul va vorbi doar în maghiară iar noi, pe lângă faptul că nu vom înţelege mai nimic, nici nu vom putea să vedem prea bine ce ni se arată".

Dinspre parcare vin câteva familii. „Dă Doamne să fie români” îmi zic. Dacă suntem mai mulţi nu poate să „ne dea cu ignore” şi punem de o rebeliune – doar am plătit la fel toată lumea. „Armata lui Attila” se aşează frumos şi disciplinată la rând să cumpere bilete. „Mamăăăă, mai stăm vreo jumătate de oră, până îşi iau şi ăştia bilete! ” îi zic soţiei. Dar pe când priveam plictisit poporul să vezi minune: de „nowhere” apare un bătrânel, bronzat, cu părul alb ascuns de o şapcă, îmbrăcat în echipament de ranger, pantaloni lungi şi o cămaşă cu mânecă scurtă peste care avea o vestă reflectorizantă. Sub braţ avea un teanc de planşe format A4. Se apropie de noi, ridică braţul drept şi strigă: ”Românii să vină aici”. Răsuflu uşurat, presimţind că va fi bine.

Ne adunăm vreo 20 de persoane, oricum suntem în inferioritate numerică. Bătrânelul se urcă pe o piatră, cu spatele la un panou de informare şi începe să ne vorbească: „Mă numesc... „ şi spune un nume maghiar pe care nu l-am reţinut. „Prenumele meu este Laszlo, adică pe româneşte Vasile dar lumea îmi spune Loţi baci" (în maghiară se scrie Laci dar în continuare prefer să-i scriu numele aşa cum se aude; "baci" înseamnă "nenea"). Ne spune să fim atenţi la prezentare şi la planşe pentru că odată intraţi în tinov vom merge în şir indian şi va fi foarte greu să-i arate fiecăruia toate chestiile de văzut. Mă prind rapid de schemă iar strategia mea va fi „timbrul şi scrisoarea” – aşa voi fi eu şi Loţi baci prin tinov.

Omul începe povestea cu istoria apariţiei tinovului, în acelaşi timp arătând planşele colorate pe care le ţine cu faţa spre el şi ne arată doar planşa cu imaginea despre care vorbeşte. Aflăm că tinovul stă pe primul vulcan care a erupt în această zonă. După ce s-a stins vulcanul în craterul format s-a acumulat apă, născându-se un lac. Deduc din explicaţie că apa din tinov nu are izvor de alimentare şi se completează doar din apa adunată din precipitaţii.

Ulterior a erupt şi vulcanul în craterul căruia se află acuma lacul Sfânta Ana, cam la 1 km depărtare în linie dreaptă, şi a aruncat, din măruntaiele pământului, toate cele (rocă, cenuşă şi ce-o mai fi fost) peste apa din craterul Mohoş, acoperind-o vârtos, definitiv şi cu mare simţ de răspundere – cam 10 metri grosime. După ani şi ani - sute poate chiar mii - stratul s-a întărit iar pe el au crescut tot felul de plante, plăntuţe, copaci şi copăcei, lăsând la iveală, ici colo, câteva ochiuri de apă – de culoare neagră, evident, datorită cenuşei care a devenit turbă. Aici nu mi-a fost clar nici mie - ce a ieşit din vulcan: cenuşă sau turbă? - dar presupun că a fost cenuşă care odată cu trecerea timpului s-a transformat în turbă, care turbă a fost şi exploatată de harnicii oameni care construiau socialismul.

Şi ajunge Loţi baci cu prezentarea la floră şi faună. Planşele de prezentare sunt foarte multe şi estimez că, dacă ni le va prezenta pe toate cu explicaţii, ne prinde grupul de la ora 16.00. Ne spune că în tinov creşte o specie de pin foarte rară, ceilalţi copaci sunt de regulă de talie mică, abundă tufele de coacăze dar să avem grijă că mai sunt nişte plante cu fructe asemănătoare cu coacăzele care provoacă instantaneu şi incontrolabil necesitatea de a merge la toaletă - aşa se spune, de "a merge la toaletă" dar ne-a asigurat că de mâncăm respectivele bobiţe nu mai ajungem nici să ne dăm jos pantalonii - de ascuns după copaci nici nu mai poate fi vorba. Deci tai şi coacăzele de pe listă - ce-i sigur e "biztos".

Aflăm că în tinov trăiesc patru specii de libelule, o specie rară de broască râioasă şi alte trei protejate dar fără boli de piele, urşi, cerbi, şopârle - vreo trei feluri (două am fotografiat şi eu) câteva specii de păsări şi două specii de plante carnivore - mici şi inofensive pentru oameni dar letale pentru insecte. Din când în când mai intră în tinov şi nişte vaci (doar în vizită) care scapă din ciurda care câteodată vine la adăpat la fântâna cu cumpănă.

Oooo..., dar ce har are la povestit Loţi baci. La fiecare planşă prezentată se opreşte din explicaţii şi ne spune o poveste sau o întâmplare hazlie. Mai timid la început dar de la a treia sau a patra poveste lumea râde în hohote şi începe să se strângă spre povestitor pentru a-l auzi mai bine – „hoarda lui Attila” face o gălăgie de nedescris. După câteva planşe derulate mă uit în mulţimea din spatele meu: pe femei le-a „prins” rău de tot, parcă îi sorb fiecare cuvânt iar bărbaţii... chiar au de ce să fie invidioşi.

Se uită Loţi la ceas, se uită la grupul de maghiari care se adună undeva în stânga noastră, pe poteca dinspre tinov şi începe să deruleze mai repede planşele. Poporului nu-i place şi-l opreşte la fiecare planşă pentru mai multe explicaţii. „În tinov sunt vipere”, ne spune la un moment dat şi ne arată o planşă cu un exemplar destul de fioros. Femeile încep să se agite şi să vocifereze. „Vestea bună este că pe o rază de 50 de kilometri nu există nici un vaccin anti-viperin, aşa că staţi pe potecă şi mergeţi doar pe urmele mele”. Vestea bună pentru cine, mă întreb? Aici bănuiesc că cineva i-a tradus greşit lui Loţi expresia "rossz hir" din maghiară şi-mi vine în minte celebra farsă cu salutul în limba maghiară din romanul "Cel mai iubit dintre pământeni". Poporul se amuză - mai ales bărbaţii.

„Invadatorii”, însoţiţi de un ghid au plecat de lângă noi spre tinov şi s-au oprit undeva la intrarea în acesta, la soare. Cineva din armata „dacilor liberi” vociferează: „Puteam măcar să stăm undeva la umbră! Are dreptate! Sunt pic de apă iar soarele arde ca un cuptor – abia aştept să intrăm în tinov, între copaci, la umbră. Loţi baci termină de povestit şi pornim pe poteca de peste câmp, cam 200 de metri, care duce la intrarea în mlaştină.

Nu mergem nici 100 de metri că ne oprim şi iar încep poveştile, cu explicaţii. Lumea se amuză şi parcă uită pe moment de arşita de afară. Nu stăm mult, cam 10 minute după care pornim iarăşi pe potecă. Trecem pe lângă „oastea turistică” ancorată de ghidul lor la soare. Nimeni nu mai întreabă nimic probabil de frică să nu ne oprim în soare şi ajungem, în sfârşit, la umbră, în tinov, între copaci. Şi ne oprim, iarăşi. Aşa mai merge.

„Vom intra în tinov. Să nu vă daţi jos de pe podeţul de lemn doar unde vă spun eu. După podeţ vom merge pe nişte butuci de lemn pe un traseu care este şi acuma poteca urşilor” ne spune Loţi baci. „Excelent, îmi zic, să înceapă spectacolul! ”. Intrăm pe un podeţ din lemn şi ne deplasăm în şir indian. Copacii sunt mici iar pe jos, pe lângă podeţ cresc fel de fel de tufe. Ni se dă voie să coborâm de pe podeţ şi să mâncăm afine – sălbatice şi foarte bune. În ciuda poveştii de la început, nu mă pot abţine. Îmi plac foarte mult afinele dar le mănânc cu grijă, boabă cu boabă iar după fiecare afină înghiţită, confirmată de Loţi baci că e afină, îmi urmăresc atent fiecare reacţie a aparatului gastro-intestinal - mai ales din partea posterioară, de evacuare. Paranoia! Ce-o fi, o fi, îmi zic şi mă pun pe cules şi mâncat fără frică, nu înaite de a-i spune soţiei: "Ţine la-ndemână şerveţelele umede dar şi alea uscate! "

Vedem mai multe panouri mici, prinse fiecare pe un arac de lemn înfipt în pământ, asemenea panourilor solare dar cu un recipient lung mic la baza lor. "Ce sunt astea? " întrebăm. "Sunt capcane, realizate de Institutul... bla, bla, bla, de la Bucureşti, pentru nişte insecte care mănâncă pomişorii" ne spune ghidul. Şi începe să ne explice cum funcţionează "capcana". Îl urmărim fascinaţi dar nu vedem nici o insectă "răufăcătoare" prinsă în nici una din ele. Bună investiţie, mă gândesc. Probabil că pomişorii vizaţi vor dispărea cât de curând. Loţi baci nu se opreşte din povestit. Stau aproape de el să prind aproape toate explicaţiile... şi poveştile.

Ajungem la primul ochi de apă care are o culoare nefiresc de neagră iar în el pluteşte ceva. „Ce-i aia? ” îl întreb. Îmi explică, fără să-i spună denumirea, că acel obiect măsoară cantitatea de precipitaţii (pluviometru) dar a fost furtună şi l-a aruncat vântul acolo. „Îl scot mai târziu şi-l pun la loc” – îmi spune. În micul ochi de apă nu sunt peşti şi nici un fel de vieţuitoare. Ne arată cele două plante carnivore despre care ne-a povestit la început. O atinge, pe una, cu degetul iar plăntuţa reacţionează abia perceptibil. Îl cred, evident - că-i carnivoră.

Poveştile curg continuu, acuma ne spune una cu George Soros prin tinov, iar oamenii vin foarte aproape de el să audă tot şi se înghesuie periculos pe micul podeţ destul de îngust. Explicaţiile curg în valuri, oriunde întoarce capul, despre orice intră în raza lui vizuală ştie să ne spună câteva lucruri. Ne arată fiecare plăntuţă, insectă sau copăcel şi ne spune câte ceva despre fiecare – plus poveştile haioase. Omul ăsta, clar e o enciclopedie. Aud pe cineva din spate: „Cred că aş putea să-l ascult zile în şir”.

La un moment dat, podeţul se termină, imediat după ce trecem de al doilea ochi de apă, la fel de negru ca primul, dar poteca se continuă de data aceasta confecţionată din jumătăţi de butuci, fixaţi în sol de-o parte şi de alta cu patru ţăruşi. Călcăm pe butuci, cu mare atenţie deşi sunt destul de laţi. Îmi aduc aminte de aparatul foto: am uitat de fotografii, poveştile „m-au prins” şi pe mine. Ne oprim pe potecuţă, undeva parcă într-o pădurice de copăcei tineri. „Aici, anul trecut, s-a înecat o vacă” – ne spune Loţi baci. Ne uităm de jur împrejur şi nu vedem nici o picătură de apă. Loţi baci calcă, cu grijă, cu un picior pe iarba de lângă potecă iar piciorul i se scufundă foarte uşor, pe lângă el ţâşnind şuvoaie mici de apă. „Aveţi mare grijă să nu călcaţi pe lângă” ne spune.

Pornim mai departe iar poteca şerpuieşte destul de ciudat printre copaci. "Pe unde mergem acuma este poteca pe unde merg urşii prin tinov. Am pus butucii exact pe potecă. Aşa am vrut, ca să fie mai interesant" ne spune ghidul. Mă uit la el dacă vorbeşte serios pentru că chestia asta cu poteca pare cam "decupată" din poveşti. Nu zic nimica dar dacă începe cu "basme SF" (cea cu Soros mi-a fost de ajuns) sunt hotărât să mă îndepărtez de el. Ne oprim lângă un copac a cărui coajă a fost parcă smulsă şi aruncată pe jos. "Aici, ne spune Loţi baci, ursul şi-a ascuţit ghearele". Mă uit mai atent şi văd, pe trunchiul de copac, mai multe scrijelituri verticale, aproape paralele. Hotărât lucru: cel mai sigur loc în mlaştină este cât mai aproape de Loţi. Parcă nu mă deranjează aşa de tare "basmele SF".

Potecuţa se termină şi odată ieşiţi de pe ea ieşim şi din mlaştină. Intrăm într-o poieniţă cu multe bănci, dispunse circular, pe care ne aşezăm cu toţii pentru o mică pauză. Loţi baci deschide "baierele" poveştilor care curg necontenit. Grupul de turişti maghiari trece printre noi, prin poieniţă, câţiva dintre ei schimbând replici, în maghiară evident, cu ghidul nostru. "Este cineva cu numele de Ana, Anişoara, Anuţa sau ceva asemănător? " ne întrebă Loţi. O femeie ridică mâna şi spuse că o cheamă Ana. "Să ştiţi că toate femeile cu numele de Ana nu plătesc pentru vizitarea tinovului" spuse Loţi baci, după care băgă mâna în buzunar şi scoase o bancnotă de 5 lei pe care o întinse spre femeia cu numele de Ana. Aceasta ezită dar după câteva insistenţe se ridică şi luă bancnota. Urmară câteva momente de linişte în care, noi turiştii, am aşteptat în zadar explicaţia gestului care n-a mai venit.

Ne ridicăm de pe băncuţe şi pornim spre locul de început al micii excursii, pe un drum prăfuit, plin cu pietricele, care ocoleşte tinovul. Am ieşit dintre copaci şi suntem în plin soare. Explicaţiile şi poveştile ne adună pe toţi, ciopor în jurul lui Loţi. Se apleacă şi ia de jos câteva pietricele. Ne spune despre fiecare ce este, cum s-a format şi cum a ajuns acolo. Poporul se apleacă şi îşi umple mâinile cu fel de fel de mici bucăţi de rocă, de diferite culori şi mărimi. Copii îşi umplu buzunarele dar şi mâinile iar când s-au umplut, pasează pietricelele părinţilor, exasperându-i. Estimez că în ritmul acesta de vizitare a tinovului şi de "defrişare" a drumului, acesta - drumul - va dispărea prin buzunarele turiştilor în câţiva ani.

Ajungem la ieşire şi ne luăm rămas bun de la ghid. Unii mai zăbovesc la o poveste - şi noi desigur. Într-un final ne despărţim iar o familie - 3 persoane - îi spune lui Loţi baci că nu au mai reuşit să-şi cumpere bilete deoarece au ajuns târziu şi au fugit să prindă grupul de români, bărbatul întinzându-i 15 lei. Ghidul dă din mână şi nu vrea să ia banii dar bărbatul insistă şi-i spune să ia banii pentru el, că nu-i trebuiesc biletele de intrare, pentru că le-a plăcut foarte mult vizita. Loţi baci bagă mâna în buzunar, scoate un chitanţier, rupe câteva bilete din el şi i le dă bărbatului după care ia banii.

Rămân oarecum încurcat, din punct de vedere financiar, pentru că Loţi i-a dat femeii, cu numele de Ana, 5 lei înapoi (puteau fi mai multe femei cu numele Ana) fără să primească de la ea biletul de acces iar banii care putea să-i bage în buzunar, pentru el ca să-şi compenseze pierderea, i-a refuzat, rupând chitanţe pentru ei - deci omul a ieşit pe minus pe ziua respectivă. Întrebarea mea este: "De ce a făcut asta? "

Pe drum spre Băile Tuşnad unde ne-am stabilit "bârlogul", rulând cu maşina, cu geamul deschis, pe drumul din pădure, respirând adânc aerul rece, încerc câteva răspunsuri la întrebarea care mă frământă, analizând fiecare răspuns mai pe îndelete. A făcut-o din credinţă, din pasiune, din dăruire, din dragoste faţă de slujbă, a educaţiei, a dorinţei de corectitudine sau din pricina caracterului?

Vă doresc concediu liniștit, relaxare plăcută și distracție maximă.

---

VIZUALIZĂRI: 3668 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI