Peştera Puturosul - terapie cu iz de Iad

TIPĂREȘTE

Este adevărat că atunci când am auzit la început despre această peşteră, numele ei nu ne-a dat pe spate ci ne-a făcut cel mult să zâmbim acru iar cei care ne spuneau despre ea n-au reuşit să ne convingă de faptul că ar trebui vizitată. Factorii decisivi, în decizia de a ne îndrepta paşii spre aceasta, au fost câteva informaţii cum că de fapt ea este utilizată în scop terapeutic, gazul din ea ameliorând şi chiar vindecând o grămadă de afecţiuni.

"Gazul?" am întrebat miraţi. "Ce gaz?" am continuat cu întrebările. "Mergeţi şi veţi vedea dar aveţi grijă să nu vă aplecaţi cu capul în gaz! " a continuat cu explicaţiile cel care până la urmă a declanşat în noi trăgaciul curiozităţii, un bătrânel care era ghid la Tinovul Mohos. Este adevărat că în perindările noastre prin ţară, dar şi prin lume, nu am întâlnit nici o peşteră cu gaz, dar un gaz de peşteră utilizat în scopuri terapeutice, de aşa ceva chiar că n-am mai auzit.

Aşa că am pornit la drum. Cazaţi fiind la Băile Tuşnad am plecat cu maşina spre Bixad şi apoi spre Balvanyos pentru că în acea zonă am aflat că este de fapt Muntele Puturosu unde este amplasată peştera şi de unde-i vine şi numele de Puturosul. De la început numele peşterii mi s-a părut ciudat - sintactic vorbind - pentru că de obicei peşterile din România au nume de genul feminin dar una din explicaţii, tot sintactic vorbind, ar fi că peştera ar fi primit mai întâi botezul în limba maghiară (budosbarlang) iar la traducere, ştiind faptul că în limba maghiară substantivele au un singur gen şi din considerente că dacă pute este bărbat şi nu femeie, a rezultat Puturosul şi nu Puturoasa.

Cu toate explicaţiile de mai sus problema numelui peşterii, dacă nu cunoşti un mic detaliu, nu este pe deplin lămurită pentru că primul lucru, la care mă gândesc când aud cuvântul "puturos", este să-l asociez cu substantivul "leneş", dar aflând că în ecuaţie intră şi un gaz am dedus logic că "puturos" se referă la miros. Toate bune şi frumoase, dar, deşi eram convis că am descifrat enigma ce înconjoară numele, urcând pe traseul spre peşteră, lovitură de teatru: pe două indicatoare am găsit două denumiri diferite ale aceluiaşi... obiectiv. Pe primul indicator scria că mergem spre "Peştera sulfatară" - indubitabil cel mai explicit iar pe al doilea indicator scria că am ajuns la "Grota sulfuroasă"! Cel puţin cele două denumiri au în comun sulful, aşa că a fost OK pentru noi iar faptul că e peşteră sau grotă, am abandonat lupta - gaură-n munte frate, ce mai!

Aşa, şi să revenim la traseu. Mergând pe drumul spre Balvanyos ajungem la intersecţia cu drumul care duce la Lacul Sfânta Ana şi la Tinovul Mohos, unde citim pe un indicator rutier că mai avem 8 kilometri până în localitatea Balvanyos. Dar, după numai 4 kilometri de drum şerpuit prin pădure, ajungem la Balvanyos Resort unde vedem un indicator care ne informează că peştera cu pricina este chiar acolo, trebuind doar să urmăm un traseu turistic marcat cu punct roşu sau punct albastru. Grozav!

Urmez indicatoarele, cu maşina evident, către peşteră şi merg până unde este maxim posibil, ceea ce înseamnă că mă opresc lângă un teren de mini-fotbal unde avea loc o partidă de fotbal foarte încinsă, dacă este să mă iau după răcnetele care veneau de pe teren. Lăsăm maşina la soare, în mica parcare a terenului, luăm o sticlă cu apă din maşină şi pornim la drum. Trecem pe lângă o mică statuie care reprezintă un picior de om probabil mărimea 120, respectiv partea de la gleznă în jos - nu vreau să scriu cuvântul care reprezintă acea parte anatomică pentru că are conotaţii sexuale, pentru unii - dar îl vedeţi în foto.

Încă de la început traseul este foarte abrupt în urcare, fiind destul de lat încât poate trece chiar şi o maşină, după aceea îngustându-se şi transformându-se în potecă precum înaintam în pădure. Dacă la început urcuşul ni se părea greu, mai încolo a devenit "ucidativ", panta încăpăţânându-se să rămână foarte înclinată iar poteca, deacuma, a devenit destul de alunecoasă datorită pietrişului de pe ea, doar câteva rădăcini ieşite din pământ întinzându-ne un "picior" de ajutor. Încă din primii zeci de metri am simţit un miros destul de nasol, ceva a ouă clocite, care ne-a făcut să ne uităm pe tălpile pantofilor dacă n-am călcat cumva în ceva "noroc" dar mai târziu am realizat că de fapt mirosul este datorat sulfului care iese din peşteră.

Ne-am bucurat pentru moment, spunând că dacă se simte deja mirosul înseamnă că peştera este undeva pe aproape. Ne-am "dezumflat" rapid când ne-am întâlnit cu un grup care cobora şi când i-am întrebat, gâfâind, cît mai avem până la peşteră, ne-au răspuns râzând: "Ohohooo! ". Oricum nu i-am crezut, în primul rând, pentru că şi eu mai fac glume din astea, cu turişti care gâfâie în urcare pe munte, spunându-le că mai au cam de 4 ori distanţa adevărată cât ar mai avea de urcat şi mă amuz după aceea de mutrele pe care le fac, asta în primul rând, şi în al doilea rând n-am crezut că peştera poate fi atât de "nespălată" încât să pută ca Armata Roşie Sovietică, de la kilometri depărtare.

Cam pe la jumătatea urcuşului ne-au apărut în cale două bănci, motiv excelent pentru a lua o pauză, adică a mai lua încă o pauză, şi de a ne hidrata organismele. Stând pe bancă şi inspirând aerul de munte amestecat cu mirosul de "Iad" mi-au venit în minte cuvintele lui Will Smith din filmul "Independence Day" când târa după el prin deşert un extraterestru învelit într-o paraşută: "... and what the hell is that smell? "

Ne tragem sufletul şi pornim mai departe. Şi urcăm, şi urcăm, câteodată ne ajutăm şi cu mâinile până când, dintr-o dată, terenul se îndreaptă şi ne oferă, din milă bag de seamă, câţiva zeci de metri mai domoli. Aerul devine tot mai puturos iar mirosul de sulf ne avertizează că suntem deja foarte aproape de peşteră. Mi se pare că tot ce se întâmplă este, din punct de vedere ecleziastic, ilogic: ca să simţim miros de sulf ar fi trebuit să coborâm - nu cred ca preoţimea timpurilor să fi făcut aşa o confuzie grosolană în poziţionarea Iadului şi a Raiului.

În sfârşit! După câţiva zeci de metri, undeva sus, deci mai avem de urcat, după nişte copaci vedem peştera, adică peşterile că din poziţia unde suntem vedem două grote. În fine, un ultim hop şi am ajuns, pe un mic platou, la baza unei stânci abrupte iar într-o parte două întrări în munte. Doar una din intrări este amenajată la intrare, cea în dreptul căreia există şi un panou de informare pe care citim istoricul peşterii dar şi cu mare atenţie, instrucţiunile de vizitare a peşterii precum şi recomandările dar şi contraindicaţiile vizitării ei.

După ce terminăm de citit ne dăm seama că este chiar periculos, dacă nu te informezi înainte de a intra în ea, pentru că există riscul de a-ţi pierde cunoştinţa, să leşini iar dacă eşti singur poţi muri, negreşit. Aşa aflăm că: "grota" are 14 metri lungime, a fost amenajată în urmă cu 120 de ani de către Apor Gabor, gazul care iese din măruntaiele pământului se numeşte gaz mofetic (mofetă - emanaţie de dioxid de carbon provenit din activităţi postvulcanice) fiind compus în proporţie de 95 % din dioxid de carbon conţinând şi hidrogen sulfurat, din peşteră ies zilnic 3.000 de metri cubi de gaz rece acest fapt clasificând-o ca fiind cea mai mare din Europa, din acest punct de vedere. Gazul iese din peşteră la nivelul solului iar sulful din gaz precipită pe pereţii laterali ai peşterii, limita superioară a grosimii stratului de gaz fiind vizibilă pe pereţi, care sunt galbeni de la sol până cam la un metru înălţime.

Tot ca atenţionare este indicat să nu ne aplecăm cu capul în stratul de gaz pentru că este foarte concentrat, irespirabil (zero oxigen) şi produce o senzaţie puternică de usturime a ochilor şi a foselor nazale. Copiilor le este strict interzis accesul. De asemenea gazul este foarte coroziv, intrând în reacţie cu tot ce este metalic, argint aur, cupru, etc., de aceea este recomandat a se lăsa la intrarea în peşteră, pe unde apucaţi pentru că nu este nimic amenajat, orice obiect metalic. Atenţie la aparatele foto şi telefoane pentru că expunerea lor la gaz le poate produce defecţiuni ireparabile!

Mai aflăm şi că gazul are efect terapeutic pentru o grămadă de afecţiuni şi pe un panou citim cum trebuie efectuată o şedinţă de tratament pentru a fi eficientă. Seamănă cumva cu o şedinţă la saună - pentru cine ştie cum se face, adică în trei reprize de 10-12 minute cu pauze de 10 minute între ele.

Privim spre peşteră şi vedem că ai acces doar vreo 6 metri după care intrarea în adâncurile ei este închisă cu un grilaj metalic. În cei 6 metri de la intrare sunt instalate două bănci, una pe dreapta şi una pe stânga, lipite de perete, bănci pe care câteva persoane stau cuminţi, în linişte, în diverse poziţii, aşteptând efectul miraculos. Lăsăm afară, pe o piatră, toate chestiile metalice inclusiv telefoanele şi aparatul foto şi pătrundem încet în peştera minune.

Ne aşezăm pe una din bănci şi în afară de mirosul nasol nu simţim nimica. Unele persoane sund desculţe, probabil că au probleme cu gleznele iar unii chiar şi-au suflecat pantalonii până peste genunchi. Stau liniştit şi privesc spre ieşirea din peşteră unde, la nivelul solului se vede gazul cum iese precum se vede căldura cum radiază vara de la nivelul asfaltului. Simt cum încep să mă încălzesc în câteva locuri pe corp şi ciudat chiar şi în zone care sunt deasupra stratului de gaz. Îmi aduc aminte că cineva spunea că organele care ţi se încălzesc primele sunt cele cu care ai probleme sau vei avea probleme cât de curând. Soţia se uită la mine şi mă întreabă: "Unde te-ai încălzit? " Iar eu îi răspund încet, încercând să nu mă audă ceilalţi oameni de pe bancă: "Lasă că-ţi spun când ajungem la hotel".

Sunt curios cum este să respir gazul aşa că aplec încet capul înainte şi inspir încet. Aerul devine înţepător şi încep să-mi lăcrimeze ochii şi n-am trecut încă de limita superioară galbenă. Las capul brusc sub linia galbenă şi simt că nu mai am aer iar ochii şi nările încep să usture de parcă mi-aş fi băgat capul într-un castron cu zeamă de ardei iute. Mă ridic instinctiv în picioare. "Nu aşa! " îmi spune o doamnă care stătea lângă mine. "Faceţi ca mine" îmi spune şi se prinde cu mâna de nas, închide ochii, apleacă în jos capul şi începe să clipească des. Se ridică şi-mi spune: "Aşa vă curăţaţi ochii". Fac exact cum m-a învăţat femeia iar senzaţia este grozavă - chiar simt cum se curăţă ochii.

Habar n-avem cât timp a trecut de când am intrat în peşteră dar aud o alarmă de ceas, de undeva din afară iar una din persoane se ridică şi iese. Mă deştept imediat. La următoarea tură îmi programez telefonul să sune peste 12 minute. Cap să ai că minte-ţi vine! Repetăm experienţa de trei ori, aşa cum scrie pe tăblie, la fiecare intrare pătrunzând în peşteră cu mai puţine obiecte vestimentare faţă de precedenta intrare.

Terminăm şedinţa şi ne aşezăm pe un colţ de piatră să ne tragem sufletul, "supertrataţi" şi mai deştepţi ca la sosire. Ne luăm lucrurile şi pornim la vale, spre maşină. La coborâre, cam pe la jumătatea traseului, ne întâlnim cu un grup de turişti care, în urcare, gâfâiau ca nişte locomotive şi nu mă abţin, atunci când mă întreabă cât mai au de urcat, să fac gluma mea preferată: "Ooo, nu mult, cam o oră dacă mergeţi în pas vioi sau două ore dacă mergeţi lejer! "- şi mă amuz teribil.

În coborâre întâlnim "rămăşiţe" din grupul cu care ne-am intersectat la jumătatea traseului, abandonaţii, grupuri de 2 sau 3 persoane, de regulă mai în vârstă care datorită pantei abrupte au hotărât să renunţe în a merge mai departe. Invariabil toţi ne întreabă: "Ce-i acolo sus? " şi la toţi le răspund, ca să nu-i dezamăgesc: "Aaa, o nimica toată, doar o gaură"!

Vă doresc concediu liniştit, relaxare plăcută şi distracţie maximă.

Lucruri de luat aminte:

- traseul până la peşteră durează cam 20 de minute;

- panta este destul de abruptă nefiind recomandată celor în vârstă şi cu probleme;

- luaţi apă cu voi;

- să aveţi încălţăminte şi haine lejere;

- gazul din peşteră este periculos, copii se pot asfixia.

---

VIZUALIZĂRI: 7442 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI