Tokyo, controverse, grădini, celebrități

TIPĂREȘTE

A doua zi a sejurului nostru în Tokyo a fost rezervată vizitării mai multor obiective turistice din zona centrală a orașului, zonă aflată la circa 15 minute de mers cu metroul de la hotelul în care eram cazați. După prima zi destul de plină, (vezi review Tokyo, de la tradițional la contemporan…) am plecat de la hotel în jurul orei 8:30 cu metroul până la stația Kudanshita unde se întâlnesc trei linii de metrou pentru a vizita Sanctuarul Yasukuni. Din stație am urmat pe ieșirea indicată și pe indicatoare drumul destul de scurt, circa 150 m, spre primul obiectiv. Nu ai cum să nu-l observi, fiind pus în evidență de o imensă poartă torri.

Yasukuni Shrine, Sanctuarul Imperial Yasukuni, este un altar shintoist construit în anul 1899 de împăratul Meiji fiind dedicat sufletelor celor aproximativ două milioane cinci sute de mii de japonezi morți în numele și pentru Imperiul Japonez în conflictele care au avut loc în perioada Meiji, în timpul celor două războaie chino-japoneze, în războiul ruso-japonez, în incidentul manciurian și în cele două războaie mondiale.

Sunt comemorați aici, sub formă de înregistrări scrise, soldați, personal auxiliar, muncitori care au lucrat pentru armată, studenți mobilizați, dar și civili, femei, bărbați sau copii care și-au dat viața pentru împărat și imperiu. De asemenea sunt comemorați și soldați din Taiwan și Coreea care au luptat sau au servit Japonia în acele perioade.

Începând din anul 1979, când mai mulți criminali de război, printre care și generalul Tojo, premierul Japoniei din perioada 1941-1944, judecat și executat ulterior pentru crime de război, au fost comemorați aici, Sanctuarul a dat naștere multor controverse. Ultima datează din decembrie 2013, când premierul japonez Shinzo Abe a vizitat sanctuarul. Vizita este destul de controversată mai ales că premierul a vizitat și Chinreisha, (în traducere Altarul Suflete Liniștite), altar construit pentru liniștea sufletelor tuturor celor ce au murit în timpul războaielor, aliați sau dușmani, indiferent de naționalitate, în ideea de a răspândi în lume spiritul îndrăgirii tuturor oamenilor și dorința lor de pace. Controversa este generată și de faptul că mass media occidentală a prezentat doar vizita la Yakusuki, nu și pe cea de la Chinreisha.

La intrarea în Sanctuar ne-a întâmpinat Prima Poartă Torri, una din cele mai mari porți din oțel din Japonia. Pe o alee mărginită de brazi și bineînțeles de felinare de piatră am pornit către A Doua Poartă Torri, cea mai mare poartă de bronz din Japonia.

Pe partea dreaptă ne-am oprit mai întâi la Fântâna Memorială, Statuia Mamei Oferind Apă, care m-a impresionat prin ceea ce reprezintă: îndeplinește ultimele cerințe, mama și apă, pe care le aveau cei răniți în lupte. Este o statuie abstractă care impresionează și prin simplitatea ei. Aleea ne-a condus la Statuia generalului Ohomura Masujiro, fondator, în anii 1850, al armatei moderne japoneze, mort la doar 46 de ani în urma unui atentat. Este o statuie de bronz, prima statuie în stil occidental din Japonia, amplasată pe un piedestal înalt de piatră (perioada Meiji a însemnat deschiderea Japoniei către lume, deci adoptarea stilului nou și în vestimentație).

Am continuat plimbarea până la felinarele de lângă A doua Poartă Torri, am făcut câteva poze și am ajuns la Shinmon, Poarta Divină, o poartă mai mică doar de 6 metri, din lemn de chiparos, cu două uși cu câte o crizantemă (sigiliul imperial) pe fiecare și trecând prin A Treia Poartă Torri, tot din chiparos, am ajuns la Haiden, Sala de Cult, sala principală de rugăciune, deschisă credincioșilor să se roage și turiștilor să o viziteze. Am vrut să pozez în interior dar nu am reușit fiind apostrofată zdravăn de un paznic! În zonă am fost printre primii vizitatori.

Am mers spre dreapta altarului spre muzeul Yushukan și am trecut pe lângă statuile animalelor participante la războaie, omagiu adus câinilor, cailor și porumbeilor. Ne-am oprit la Statuia Văduva de Război cu Copii, omagiu adus mamelor care și-au crescut copiii fără tații pierduți în războaie, am citit (dacă putem spune așa) câteva din numele miilor de morți în atacurile sinucigașe, tip kamikaze scrise pe o placă de lângă intrarea în muzeul unde doream să ajung.

Grădina sanctuarului care cuprinde și o livadă de cireși, mândria spiritelor din altar dar și a Agenției de Metrologie Japoneze care își bazează previziunile sale pentru hanami, obiceiul tradițional japonez de a privi și a se bucura de florile de cireși, pe cireșii de aici. Grădina se deschide dimineața la ora 6 și se închide seara între orele 17 și 19 în funcție de anotimp. Nu este taxă de intrare.

Muzeul Yushukan este la fel de controversat ca și sanctuarul în care este amplasat, datorită descrierii revizioniste a istoriei japoneze, în special din perioada militaristă 1931-1945, negând crimele de război și atrocitățile din timpul imperialismului japonez, în primul rând din timpul celui de al doilea război chino-japonez și celui de al doilea război mondial și slăvind militarismul japonez.

Construit în anul 1882 pentru a expune și păstra artefacte ale armatei imperiale japoneze din perioada Meiji, a fost renovat și redeschis ca muzeu în anul 1985. Rolul muzeului este acela de a transmite vizitatorilor dorința de a fi ca cei ce și-au dat viața pentru națiunea lor, indiferent de război.

Evenimentele din decembrie 1937 numite în China “Masacrul din Nanjing” sau “Violul Nanjing-ului”, când se estimează că până la 200.000 de civili și soldați chinezi au fost uciși și mii de femei violate, sunt prezentate pe o pancartă ca “Incidentul din Nanjing” în care nu se spune nimic despre victime. Declanșarea celui de al doilea războiului în Asia s-a făcut ca urmare a embargoului petrolulul impus de America, aceasta fiind singura vinovată, iar ocuparea de către Japonia a teritoriilor din zona Pacificului în care se preconizează că au fost uciși peste 30 de milioane de oameni, chinezi, filipinezi, birmanezi, malaiezieni, vietnamezi și cambodgieni a fost “sacrificiul național pentru eliberararea asiaticilor nefericiți de relele imperialismului alb”. La intrare în muzeu este expusă o locomotivă care a circulat pe calea ferată Thailanda-Myanmar, construită pentru a transporta provizii militare din Bangkok către Rangoon, dar nu se spune nimic despre “Calea ferată a morții”, numele sub care este cunoscută și nici despre cei peste 100.000 de oameni morți în timpul construirii ei. (Vezi review O zi la cascadele Erawan.)

Muzeul se ridică pe două nivele și este împărțit în patru zone. Intrarea se face pe la etaj unde sunt prezentate evenimente legate de Restaurarea Meiji, de războiul ruso-japonez și incidentele chinezești. Sunt expuse, în ordine cronologică, diferite tipuri de săbii, armuri, arme, un steag aurit din dotarea Armatei imperiale japoneze. Aici am văzut pentru prima dată autentice costume de samurai Etajul conține și un mic cinematograf care prezintă diverse documentare legate de altar sau de viața Japoniei moderne. Etajul este deschis pe o porțiune pentru a vedea mai bine o parte din exponatele de la parter.

Ca și la sanctuar eram printre primii și puținii turiști din muzeu. După apostrofările anterioare nu am mai avut curaj să încerc să pozez, dar văzând un japonez care discret poza de zor, mi-am revenit și am început și eu să pozez. Mea culpa! , pentru aici și pentru cele care urmează… …...

La parter este o zonă destinată celui de al doilea război mondial. Sunt expuse aici o Torpilă Umană Kaiten, de fapt kamikaze maritim, un Planor Ohka purtător de rachetă propulsată, un tanc, un bombardier, artilerie de pe cuirasatul Mutsu și multe articole colectate de pe diverse câmpuri de lupte. Altă zonă de la parter este destinată tuturor categoriilor de japonezi participanți la război. Aici sunt expuse articole, scrieri și fotografii aparținând participanților la război, începând cu membrii Corpului special de atac, terminând cu civili, femei sau bărbați.

Muzeul este deschis între orele 09:00 și 17:00, taxa de acces fiind de 800 de yeni. La ieșirea de la parter se trece, ca peste tot, printr-o zonă de suveniruri și o mică librărie de unde am cumpărat un caiet pentru a pune ștampile din locurile pe care le-am vizitat. Caietul s-a umplut de amintiri. Regret și acum când scriu că nu am cumpărat un samurai pentru nepoțelul meu, fiind la începutul excursiei am zis că voi mai avea timp pentru cumpărături, dar samurai ca acela nu am mai găsit… …

Am revenit la aceiași stație de metrou Kudanshita și am mers cu metroul Tozai Line, doar o stație, până la Stația Lidabashi. De aici am mers tot pe indicatoare, circa 300 m, până la intrarea principală a grădinii Koishikawa Korakuen aflată pe o stradă secundară.

Grădina Koishikawa Korakuen întinsă pe circa 7 hectare este una dintre cele mai vechi și mai reușite grădini japoneze din Tokyo. M-a impresionat foarte mult atunci când am vizitat-o, iar acum când povestesc retrăiesc aceleași sentimente. Trecerea din zona de beton, de mari blocuri, de mari străzi într-o zonă de verde, de liniște, de frumusețe este de neuitat!

Grădina a fost construită la începutul perioadei Edo, în anul 1629, la reședința familiei de guvernământ Tokugawa. A fost numită Korakuen după o învățătură chinezească, (Korakuen înseamnând Grădina bucuriei ulterioare), care spune că un conducător trebuie să fie primul care își face griji și ultimul care se bucură, iar Koishikawa este districtul în care se află grădina.

Gradina este atractivă pe tot parcursul anului, dar mai ales toamna și primăvara. Arțarii cu culoarea lor roșiu portocaliu domină grădina toamna, făcând să treacă aproape neobservat galbenul auriu din micul crâng de copaci ginkgo din colțul de sud-est al grădinii. De la jumătatea lunii februarie până la începutul lui aprilie începe simfonia florilor de pruni și continuă cu cea a florilor de cireși. Câmpul de orez din partea din spate a grădinii este interesant pe tot parcursul anului, iar irișii și jardinierele cu wisteria din partea de nord a grădinii sunt cu adevărat unice.

Am intrat în grădină prin Poarta de sud, intrarea principală și am mers la Oficiul de bilete unde am găsit pliante și în limba franceză și, admirând mulțimea de flori de lotus care acopereau Iazul cu Lotuși, ne-am continuat plimbarea ajungând la Cireșii Plângători, care de 60 de ani bucură vizitatorii cu florile lor, dar pe noi nu ne-au bucurat fiind septembrie, nu martie-aprilie.

Următoarea oprire a fost pe Sawa-watari (Trecerea prin mlaștină) de unde am putut privi Lacul Daisensui, lac ce redă peisajul lacului Biwa, cel mai mare lac din Japonia. Este impresionant prin cele două insule, Horai care adăpostește un sanctuar și Chikubu, mai multe stânci ce adăpostesc rațele pe pe lac, dar în special prin micul râu și crângul de momiji (arțari japonezi renumiți prin varietatea lor de forme atractive, prin frunzele și culorile lor spectaculoase) prin care trece înainte de a se vărsa in lac.

Aleea ne-a condus la Bairin (Casa Umelor) o livadă de ume (caise japoneze ornamentale), numită astfel de Mitsukuni Tokugawa, fondatorul grădinii și, apoi, la câmpul de orez. Existența unui câmp de orez într-o grădină japoneză nu este ceva obișnuit, dar Mitsukuni a vrut să prezinte familiei și asprimea vieții de agricultor. Am urcat apoi la ruinele templului Hakke-do reușind niște poze cu vedere asupra grădinii și a câmpului de orez. Am coborât și ne-am oprit la Engestsu-kyo (Podul Lună Plină), un pod de piatră arcuit care se reflectă în apa de sub el, formând împreună un cerc complet, ca o lună plină. Astfel de poduri am văzut și în China, de fapt de acolo a venit inspirația. Se spune că, noaptea, imaginea este uimitoare. Erau japonezi care pictau.

Am revenit pe malul lacului Daisensui și am mers spre Uchiniwa (Grădina Interioară), odinioară izolată de grădină, fiind doar pentru folosința familiei conducătoare, astăzi deschisă tuturor vizitatorilor, ca și mica insulă aflată în iazul din mijlocul grădinii la care se poate ajunge pe două poduri arcuite, destul de mici. Grădina Interioară este deosebită, o liniște în altă liniște mai mare! Dacă nu urmărești harta poți să o ratezi fiind protejată privirii de o veche poartă.

Mergând pe malul sudic al lacului Daisensui am trecut prin Crângul de Momiji pe care îl admirasem de la distanță și peste râul ce îl străbate și am mers pe lângă ruinele Altarului Saigyo-do ridicat de primul Shogun Tokugawa și distrus de bombardamenele americane.

Am revenit în zona dinspre intrare, am mers peste Podul Togetsu-kyo, pe lîngă un restaurant și am urcat la Tsuten kyo, pod de lemn peste un defileu, replică a unui pod din Kyoto. Culoarea vermilion îl arată de departe și este pusă în evidență de cenușiul stâncilor și de variatele culori ale frunzelor de momiji din jur. Există aici ceva ce atrage permanent amatorii de pictură care încearcă să prindă imaginile deosebite din jurul podului.

Am ajuns la Tokujin-do, un mic templu construit de Mitsukuni, după ce a citit Hakui Restuden, o istorie a colecției de povești chinezești Shiki, ca să adăpostească statuile de lemn a doi frați chinezi ale căror vieți l-a împresionat foarte mult. Aceste două monumente au o importantă semnificație istorică deoarece au supraviețuit în formele lor originale, oferind astfel o imagine a începutului perioadei Edo.

Grădina se vizitează zilnic între orele 9:00 și 17:00, taxa de intrare fiind de 300 yeni.

Am revenit la aceiași stație Lidabashi și am mers tot cu Tozai Line două stații, în sens invers, la Stația Takebashi pentru a vizita Palatul Imperial intrând prin Poarta Hirakawa. Este traseul cel mai bine ales pentru vizitare, zona palatului fiind imensă, reușind să-l vedem cât mai bine și mai eficient pe distanțe mai scurte… …

Palatul Imperial din Tokyo este reședința împăraților japonezi, funcționând și ca centru administrativ și ca muzeu. Distrus ultima dată de bombardamentele americane, actualul palat a fost reconstruit în anul 1968 pe locul fostului castel Edo, reședința shogunilor Tokugawa timp de peste 250 de ani și a împăratul Meiji timp de 20 de ani. Ocupă împreună cu grădinile o suprafață de 3,4 kilometri pătrați. În memoria trecutului cuprinde și elemente de design specifice unor perioade din dezvoltarea Japoniei. Palatul este închis publicului, cu excepția Grădinilor de Est, dar, de două ori pe an, pe 2 ianuarie și pe 23 decembrie, ziua de naștere a împăratului, este parțial deschis vizitatorilor.

Palatul este înconjurat de grădini tradiționale japoneze și dispune de multe camere pentru recepții și pentru oaspeți. Nici una dintre clădirile principale nu a rezistat până astăzi, dar șanțuri, ziduri, porți de intrare și mai multe camere de gardă pot fi încă văzute.

Grădinile de Est ale Palatului Imperial, sunt o parte a zonei palatului, ce se întind pe 21 de hectare și sunt deschise publicului. Acoperă cele trei structuri de apărare importante ale Castelului Edo: Honmaru, cercul principal sau primul cerc, Ninomaru și Sannomaru, al doilea, respectiv al treilea cerc de apărare. Nici una dintre clădirile principale nu se mai păstrează astăzi, dar mai există șanțuri, ziduri, porți de intrare și mai multe camere de gardă.

Am intrat în grădini pe Hirakawa-mon, Poarta Hirakawa, principala poarta spre Sannomaru din partea de nord est, poartă compusă din două porți, numită masugata, așezate în unghiuri drepte și unite prin ziduri pentru a crea o incintă pătrată. În timpul luptelor devenea o capcană fără ieșire pentru inamicul ce intra acolo. Scriind acum mi-am adus aminte de porțile cu capcane ale castelului Himeji…...

Am trecut pe lângă Crângul copacilor reprezentativi pentru cele 47 de prefecturi din Japonia, apoi pe lângă Casa de ceai Suwano, și am ajuns la Grădina Ninomaru cu o cascadă în miniatură, cu iazul asemănător cu cel conceput initial de Kobori Enshu, cunoscutul arhitect de grădini și case, maestru al ceremoniei ceaiului din primii ani ai secolului 17, cu nuferi și pești, cu pomi înfloriți pe maluri. Alte minunății de grădini!...

Am urcat Panta Vedere la Mare, se spune ca odinioară de aici se vedea marea, până la Departamentul Imperial de Muzică, și ne-am continuat plimbarea pe lângă Sala de Muzică, o frumoasă clădire octogonală cu pereții exterior decorați cu mozaicuri, până la Fundația Turnului, ceea ce a mai rămas din Turnul Principal al Castelului Edo, ars după numai 20 de ani existență și niciodată reconstruit. Astăzi se caută soluții pentru reconstrucția lui. De aici se văd două insule de verdeață, dintre care una este Oshibafu, Peluza, o pajiște cu iarbă unde are loc festivalul recoltei și alte ceremonii imperiale.

Am coborât din turn și pe o alee, urmărind harta grădinii, am continuat plimbarea printre Crângul cu Bambuși, cu mai multe specii aduse din Japonia și China și Insula Florilor de Cireși, care nu mai aveau flori, până la Ishimuro, în traducere Pivnița de Piatră, o construcție de circa 20 metri pătrați, folosită, probabil, pentru stocarea de provizii pentru locatarii palatului interior lângă care era amplasată și documente pentru shogunat și la Casa de Apărare Fujimi, aflată pe partea de sus a zidurilor mari de piatră, singura care mai există din cele 15 câte au fost inițial.

Am văzut zona de apărare a palatului compusă din Casa Mare de Gardă, Casa cu o Sută de Gărzi, unde erau adăpostite gărzile familiei Tokugawa și Casa Centrală de Gardă, locul de unde paznicii samurai vegheau asupra castelului, cu un zid mare de piatră în fața ei, clădiri cu roluri foarte importante în securitatea Castelului Edo și am ajuns la Sannomaru Shozokan, Muzeul Colecțiilor Imperiale, unde sunt expuse diverse obiecte aparțind familiei imperiale și câteva opere de artă.

Prin Ote-mon, de fapt poarta principală a palatului, aflată în renovare, am părăsit grădina, un loc minunat pentru a petrece câteva ore și a te bucura de o grădină japoneză tradițională. Accesul în grădină se face de la orele 9:00, până la orele 16:30. Se vizitează gratuit.

De la Poarta Ote-mon am traversat podul peste canalul ce înconjoară palatul și ne-am deplasat la Stația Otemachi unde se întâlnesc cinci linii de metrou și am mers doar o stație cu Chiyoda Line până la Stația Nijubashimae pentru a vedea Nijubashi (Podul Dublu numit și Podul în Oglindă). Se poate merge și pe jos distanțele sunt comparative. Peste tot indicatoare… ….

Nijubashi, este denumirea uzuală a două poduri aflate la distanță unul de altul, dar care de departe par apropiate, structuri moderne unul din fier, altul din piatră construite în perioada Meiji peste șanțurile de apărare ale Palatului Imperial, poduri ce au înlocuit vechile poduri arcuite din lemn. Podul Nijubashi este cel mai celebru pod din Tokyo, chiar un simbol al Japoniei, numele lui fiind preluat de stația de metrou, zona din jur devenind Nijubashimae. Accesul în apropierea podurilor nu este permis, dar am reușit o poză cu amândouă podurile. Păcat că vremea a fost încețoșată, înnorată și ușor ploioasă. A compensat minunăția de verde crud al ierbii și verde închis al chiparoșilor japonezi, extraordinari, imenși, tăiați în diferite forme, într-o zonă mare, deschisă. Mergând spre metrou am trecut și pe lângă statuia ecvestră a lui Kusunoki Masashige, lider militar din perioada Kamakura, aflată în Piața din fața Palatului Imperial.

Am ajuns la Stația de metrou Hibiya pentru a reveni la hotel cu Hibiya Line. Se mai puteau vizita Clădirea Dietei, Teatrul Național dar distanțele pe jos erau destul de mari și mersesem destul pentru ziua aceea. A fost o zi plină, cu multe obiective vizitate, dar și cu odihnă și deconectare în grădinile văzute. Stările trăite au fost unice……

---

VIZUALIZĂRI: 3866 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI