ARTICOL ÎNCĂRCAT ÎN: 24.05.2016
--- F ---
GR. VÂRSTĂ: 30-40 ani
DIN: Cluj-Napoca
ÎNSCRIS: 15.02.16
STATUS: SENATOR
TIMP CITIRE: 8 MIN

Dintr-un sat ca oricare altul

Ilustrație video-muzicală
TIPĂREȘTE

Înainte de a fi satul tatălui meu, a fost satul bunicilor mei. Şi înainte, a fost satul părinţilor bunicilor… Unele nuanţe se schimbă, dar lumea rămâne la fel.

E capăt de drum. N-aveţi unde merge de acolo. Aţi putea da de asfalt până aproape de intrarea în sat. De acolo… e drum închis. Cândva erau drumuri de pământ până în satele învecinate. Toţi aveau rude, prieteni, trocuri sau relaţii cu satele vecine. Acum a mai rămas o singură ieşire spre Petreşti, care face legătura cu Turda şi Cluj. Toţi au fugit la oraş şi au lăsat drumurile neumblate. Mai vin unii cu ATV-uri peste dealuri, aşa… pentru divertisment. Şi o dată sau de două ori pe an, le mai trec eu cu familia, pe biciclete. Dar nu-i destul să se facă drum. Nici măcar o cărare…

Obiectiv turistic? Hmm. Nu. Nici asta. E obiectiv de interes afectiv. Cel puţin pentru mine.

Se numeşte Deleni, dar puteţi să-i daţi un alt nume să pară din copilăria voastră. E în judeţul Cluj, dar ar putea fi în oricare altă zonă din ţară în care vă aflaţi. Dacă faci un efort de imaginaţie, povestea poate fi aceeaşi în orice sat din România. E de interes turistic restrâns, dar maxim sentimental… mai ales pentru noi, cei care am avut bunici sau părinţi la ţară şi vrem să ne amintim de paradisul pierdut.

Sunt oameni puţini aici, în satul bunicilor. Şi-au devenit odată cu vremea, mai greoi, mai îngânduraţi şi mai brăzdaţi de riduri decât îmi aminteam eu.

Nimic nu mai e ce-a fost. Mai trece câte o maşina, care ridică praful. Şi tot mai rar… câte un car cu fân.

Bunicii îmi povesteau într-una despre necazurile vieţii, despre importanţa muncii la câmp, despre cum trebuie să te chinui pe lumea asta ca să poţi, purificat, să treci mai departe. Acum, e plin de bătrâni pe aici. Privirea lor s-a schimbat, dar gândirea nu. Oamenii sunt concentraţi spre un singur moment: capătul vieţii şi ce-o să lase în urmă.

Pentru mine, vacanţele la ţară erau motive de bucurie. Însemnau întâlniri cu prietenii, jocuri de copii, ieşiri la scăldat, plimbări în cautarea aventurilor prin munţi şi păduri, şi... din când în când miros de fân cosit şi muncă la câmp. Acum oamenii sunt doar nişte umbre a ceea ce au fost atunci. Îi mai recunosc doar după nume. Bucuria lor e cand le vine un copil de la oraş, când au o masă îndestulată, o recoltă bună sau când au cu cine să schimbe o vorbă. Când te prind, nu-i chip să scapi fără să le asculţi poveştile. Se agaţă de prezenţa ta şi nu îţi mai dau drumul. Le e mare singurătatea. Viaţa e simplă, dar intrigile şi poveştile te surprind prin ineditul lor. Te simţi mai vulnerabil aici, pentru că lumea e pătimaşă, gândeşte simplu, şi într-o singură direcţie.

Şi trebuie să lupţi.

Există o casă veche în afara satului care era locul meu preferat în copilărie. Oamenii îi spuneau "la moară" pentru că cu ani în urmă fusese o moară acolo. E cam la 2 km distanţă de orice... de sat, de lume, de griji... Mi se pare incredibil că locul acela mai exista deşi acum casa stă să se dărâme şi plantele au năpădit curtea. Dar e încă acolo. De fapt e de vânzare de mulţi ani. Dar, cine să vina aici? Au fost unii s-o vadă, că poate ar fi locul potrivit pentr o pensiune, dar au renunţat. Să vii aici, în capăt de lume şi să stai la 2 km mai incolo de sat, înseamnă să vrei să fii chiar izolat. N-au vrut să rişte. Deşi… parcă părea o idee bună.

În vacanţe, când eram la bunici, am evitat să ne apropiem prea tare de casă dar ne atrăgea ca un magnet. Stăteam la distanţă şi ne uitam la ce se întâmplă acolo. Casa era înconjurată de poveşti cu blesteme şi fantome. Nici pe vremea aceea moara nu mai era funcţională. Cam pe când mă năşteam eu, un om a murit într-un accident, strivit de roata morii. Apoi morăriţei i-au murit doi copii. Nu mai ştie nimeni exact cum s-a întâmplat, dar a rămas teamă de locul acela. Mai stătea până acum câţiva ani morariţa, de vreo 90 de ani care se gospodărea singură. Casa are aceeaşi atracţie asupra mea, ca şi atunci... Acum, e părăsita. O fi murit şi morăriţa... Mi-am amintit ce îmi spunea bunica. În viaţă, trebuie să te lupţi până în ultima clipă. Să-ţi fie greu... ca să meriţi trecerea...

Pe drum, oamenii stau la poveşti. E zi de sărbătoare. "Oare ne udă şi azi? " aud o voce. "Eu sper să nu" mă gândesc. Nu zic nimic, trec mai departe şi îmi amintesc ce îmi spunea tata: "Nu-i bună seceta. Toate se-ngălbenesc înainte de vreme. Nimic nu se face fără ploaie. Voi, de la oraş vreţi numai soare, nu vă pasă". Îmi amintesc anul trecut căpşunii din grădină. Erau de mărimea frăguţelor. Din cauza secetei. "Sunt concentrate", m-am gândit atunci amuzată. Dar... oamenii au dreptate. E nevoie de ploaie. Iar dacă nu vine… va fi o grijă în plus pentru ei.

Vechea cooperativă a satului e în paragină. Au construit-o oamenii prin puterile lor. Îmi amintesc cum mergeau oamenii cu ouă la cooperativă pentru a avea dreptul să cumpere un litru de ulei şi câteva kilograme de zahăr. Dacă n-aveau ouă, n-aveau dreptul la cumpăraturi.

Banii nu erau importanţi. Îi ţineau pentru studiile copiilor. În asta se măsura bunăstarea familiei. În câţi copii reuşeai sa trimiţi la oraş să facă o şcoală. E greu de zis ce le-a format gândirea în acea direcţie, într-o perioadă în care în general, la sat oamenii erau închişi în spaţiul lor, cu infime şanse de a-şi depăşi condiţia. Pe atunci familiile aveau copii mulţi, cam de la 5 în sus. Ei bine, în satul bunicilor mei, lucrurile stăteau diferit. Bunica a avut 3 băieţi şi era printre cei cu copii mulţi. Din fiecare familie, măcar un copil trebuia să vină acasă cu o diplomă de studii superioare. Bunicii i-a iesit cu doi. E un rating bun, zic eu…

Mai jos de cooperativa e şcoala. În aceeaşi stare. Nu mai e nevoie de ea. Copii de şcoală nu mai sunt decât puţini. Pot merge pe jos până în satul vecin. Sunt vreo 3 km până în Petreşti. Iarna îi duce tata cu maşina să nu le fie frig. O mână de copii dacă încap grămadă într-o maşină. Poate… să fie vreo 6.

De cumpărături... nu-i nevoie. Oamenii se gospodăresc singuri sau mai primesc câte ceva de la copiii plecaţi la oraş. Un bar mai există în centrul satului unde se întâlnesc oamenii la o poveste. Cu timpul au mai adus şi un zahăr, ulei sau pâine. Pentru urgenţe, la preţuri mult mai mari ca la oraş. Poştaşul vine o dată pe lună. Îşi întinde lucrurile la bar şi-aşteaptă să vină bătrânii să-şi ridice pensia. Vorba, merge din gură în gură, dar nimeni nu-i uitat. „Pe a lu’ Plouatu’ l-ai anunţat? ” „Vine, da mai încet, că are un picior beteag”. Aşa-i acolo. Oamenii nu au doar nume, au porecle păstrate din bătrâni. Unii nici nu mai ştiu de unde le vine porecla sau din a câtea generaţie s-a păstrat. Când eram copii, la întrebarea „de-al cui eşti” răspunsul potrivit era porecla strămoşului. Au ramas pe acolo urmaşii lui „Ciubica” (un moş ce venise din primul război mondial cu o cascheta mai ciudată), ai lui „Băbăliga” (un moş cu un defect de vorbire ce nu putea scoate un m coerent), ai lui Flişca, ai lui Hitler (îşi câştigase porecla că era tare sever cu copiii), ai lui Forfecuţa (umbla mai împleticit). Oamenii erau ironici, sau glumeţi, uneori răutăcioşi, dar legaturile erau strânse. Îmi povestea bunica cum şi-au construit casele singuri, pe cont propriu, mutându-se cu lucrul şi şantierul de la unul la altul. Unele sunt în stare bună şi-acum. Alţii au fost mai puţin norocoşi. Fără un studiu de fezabilitate, au construit la noroc. Sau unde aveau teren. Au mai nimerit cu casele pe nişte izvoare care în fiecare an mai sapă câte un pic din case. Au făcut reparaţii, au scos apa din beci cu găleata, s-au descurcat. Dar odată cu vârsta parcă găleţile-s tot mai grele şi casele tot mai şubrede. Ca oamenii. Dar în viaţă… e bine să-ţi fie greu… să meriţi trecerea…

Mi-ar plăcea să mai văd satul cu ochii din copilărie. Atunci totul părea mare, avea amploare, drumurile erau mai lungi, lucrurile păreau importante. Acum mi se pare ca lumea de aici se zbate între ambiţii, mândrii, orgolii, amintiri şi vorbe. Mulţi dintre ei ar putea să traiască linistiţi, într-o odihnă binemeritată, dar puţini şi fac asta. Aleg… să muncească pământul până în ultima zi şi să aibă grijă să nu iasă cineva din tiparul lor. Pentru că în viaţă... trebuie să lupţi... să-ţi fie greu... Doar în câte o zi ca asta oamenii işi permit un moment de răgaz. În rest nu stau, că-i râde satul.

Mi-ar fi plăcut să am poze de-atunci, de când trăiau bunicii mei. Aţi fi văzut o lume diferită. Căpiţele de fân îmi amintesc că erau mai mari. Şi caii parcă... Şi oamenii. Era o lume în mişcare. Acum, biserica ce-i mai face să se adune, duminica dimineaţa.

E grea viaţa lor. Şi îi laşi acolo... tu la oraş, ei la margine de lume. Le multumeşti în gând că s-au zbătut pentru ca părintele tău să înveţe, să plece în lume, dar nu poţi face mai mult. Aşa e viaţa. E bine sa-ţi fie greu. Să meriţi trecerea...


[fb]
---
Trimis de Maya_C in 24.05.16 09:03:31
Validat / Publicat: 24.05.16 12:30:58

VIZUALIZĂRI: 2698 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURISAU ARTICOL fără ECOURI
SESIZEAZĂ
conținut, limbaj

41 ecouri scrise, până acum, la acest articol
Poze atașate (se deschid în pg nouă)
P01 in departare se vad Cheile Turzii
EVIDENTIAȚI ARTICOLELE CU ADEVĂRAT UTILE!
Dacă impresiile de mai sus v-au impresionat prin utilitate, calitate etc folosiți linkurile de mai jos, prin care puteți acorda articolului un BONUS în Puncte de Mulțumire-Apreciere (PMA) articolului.
Puteți VOTA simbolic articolul - VĂ PLACE?
[1 PMA]
PUNCTAJ CRT: 1000 PMA (std) PLUS 22063 PMA (din 63 voturi)
NOTĂ: Mulțumită numărului de voturi primit, articolului i-a fost alocat automat un SUPERBONUS în valoare de 2000 PMA.
Articol de elită, apreciat de suficienţi votanţi pentru a-i fi alocat, automat, ZUPERBONUSUL (în valoare de 20000 PMA).

ECOURI la acest articol - pg. 1 / 2

41 ecouri scrise, până acum

se afișează ecourile [1 - 30] din total 41
webmasterX [24.05.16 12:30:15] »

Mutat, la reorganizare, în rubrica "Filozofări de suflet (mai puţin turistice), DE LA LUME ADUNATE" (deja existentă pe sait) - rubrică dintr-o secțiune OFFTOPIC sau DE INTERES TURISTIC RESTRÂNS!

Maya_C [24.05.16 12:34:24] »

@webmasterX - e perfect acolo

tata123 🔱 [24.05.16 13:00:39] »

@Maya_C - Un articol emoționant și real; câteva fotografii sunt superbe. Lumea satului românesc nu mai e cea de altădată, s-a schimbat cu trecerea timpului... au rămas doar bătrânii, amintirile copilăriei și fotografiile alb-negru.

Mulți dintre cei ce vor citi rândurile de mai sus se vor regăsi în ele... copilăria petrecută la bunicii de la țară nu se uită așa ușor. Și peste zeci de ani vin clipe când stăm și remenorăm o parte din amintirile copilăriei... chiar ne chinuim să ne aducem aminte câte o persoană ori boacănă ascunsă într-un colt al minții.

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][7 voturi]
micutzu [24.05.16 13:12:20] »

Felicitari pentru acest articol, care a trezit in mine nostalgia anilor copilariei, cand satul meu era parca centrul universului. Exact asa cum ati descris satul dvs drag, pentru ca face parte din genealogia noastra, asa arata si satul meu. Cu batrani imbatraniti inainte de vreme, cu ulite prafuite al caror colb e saltat in sus de cate o pala ratacita de vant, un loc in care poti auzi linistea, un loc in care de la o anumita vreme nu se mai intimla nimic deosebit. Desi foarte putini sesiseaza acest aspect, satul romanesc incepe sa moara si o data cu el traditii, obiceiuri si o parte din sufletul nostru.

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][7 voturi]
alinaro [24.05.16 13:15:45] »

@Maya_C - Doamne, ce frumos, dragă Maya...

Se numeşte Deleni, dar puteţi să-i daţi un alt nume să pară din copilăria voastră. E în judeţul Cluj, dar ar putea fi în oricare altă zonă din ţară în care vă aflaţi. Dacă faci un efort de imaginaţie, povestea poate fi aceeaşi în orice sat din România. E de interes turistic restrâns, dar maxim sentimental… mai ales pentru noi, cei care am avut bunici sau părinţi la ţară şi vrem să ne amintim de paradisul pierdut.

M-ai făcut să caut și paradisul meu, picăturile mele de vară românească: vezi impresii

Nu-i așa că seamănă (măcar un pic)?

M-au emoționat și pozele. M-ai emoționat tu, întreagă.

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][6 voturi]
Maya_C [24.05.16 13:40:47] »

@alinaro - e acelasi sat cu alte coordonate... eu nu-s departe si îl vizitez macar o dată pe lună. dar sentimentul e acelaşi. în nici alt loc timpul nu se scurge tihnit ca acolo. multumesc pentru cuvintele frumoase.

anuca27 [24.05.16 13:40:47] »

@Maya_C - TOUCHING! punct ochit, punct lovit! ne-ai atins la corzile sensibile. Cât despre sate, e rău și să le vezi părăsite, îmbătrânite, dar parcă e mai rău să le vezi cufundate în lene, nepăsare și... nu găsesc un sinonim la kistchoșenie. În Oltenia privești o mulțime de sate în care cei care au rămas nu mai deloc acea ambiție de care scriai, că unul dintre copii trebuie musai să învețe, să muncească, să nu trândăvească. Când eu eram copil și se apropia sărbătoarea satului (nedeia cum se spune aici) ulițele forfoteau, fiecare își făcea curățenie la poartă, zugrăvea pomii, își aștepta musafirii. Acum înjură primarul că nu face nimic, că șanțul se înfundă și îi inundă ploile. Trăiască ajutorul social și pâinea de la magazin! Fiecare cu ofurile lui. TU AI SCRIS SUPERB.

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][10 voturi]
cristina65 [24.05.16 14:04:10] »

Un superbonus daruit cu, sa-i zicem, mare emotie (ca doar n-o sa recunosc public ca aveam lacrimi in ochi si vocea tremuranda, nu ?)

M-am trezit si eu des, in ultimii ani, gandind cu nostalgie la frumoasele vacante la bunici... Din pacate, nu prea mai am pe cine vizita acolo, iar fetita mea nu cred ca va afla vreodata ce inseamna viata la tara, asa cum am trait-o eu...

Felicitari pt un articol de o sensibilitate rara si pt niste poze pe masura!

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][5 voturi]
Floryn81 [24.05.16 14:13:58] »

@Maya_C - Am citit articolul și am constatat cu fiecare rând parcurs că emoțiile mă cuprind și pe mine, de fapt mă năpădesc amintirile unei copilării frumoase, însă tot mai îndepărtate! Și eu am petrecut numeroase veri la bunici alături de mulți nepoți de prin vecini, ținând un întreg sătuc treaz până noaptea târziu, cu râsetele și năzbâtiile noastre.

Ți-am urmat îndemnul: i-am dat satului numele de Ceairu și am privit fotografiile; am ajuns acolo, pe ulițele prăfuite undeva pe valea Râmnicului Sărat, am intrat cu ochii minții în cooperativa de unde bunicul obișnuia să ne mai cumpere nouă nepoților bomboane, am alergat ca un nebun pe islazul plin cu flori de mai...

Toate acestea nu ar fi fost posibile azi fără acest articol, pentru care îți Mulțumesc!

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][7 voturi]
Maya_C [24.05.16 15:01:50] »

@all

Vă spun drept că la nici un alt articol nu m-am bucurat aşa de fiecare comentariu şi vot.

va multumesc că vă place satul lui tata!

krisstinna [24.05.16 15:06:26] »

@Maya_C - Doamne, m-ai prins iar în metrou! Ce mă fac eu cu tine Maya? Știi că te ador! Printre lacrimi, buzele-mi zâmbesc, mâna-mi tremură pe telefon...

Acum o săptămână îi povesteam unui bun prieten despre gustul perfect al copilăriei mele. Am vrut să scriu un articol în urmă cu ceva timp, dar m-am răzgândit pentru că filozofările sunt preferatele mele dar îmi consumă multă energie și-mi inundă corpul cu o tristețe apăsătoare. Tristețea zecilor de ani care-au zburat și mi-au albit tâmplele.

Mulțumesc din suflet, draga mea zână!

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][6 voturi]
Maya_C [24.05.16 15:09:29] »

@Crazy_Mouse - cooperativa părea atunci un loc minunat. îmi amintesc cum mergeam cu bănuţi în mână şi ceream bomboane de un leu. dintr-alea de lapte şi tăvălite prin cacao. doamne ce bune mi se părea că sunt!

Mitica49 [24.05.16 15:45:09] »

@Maya_C - Am probabil vârsta părinților tăi. Am trăit o viață întreagă la oraș, însă îmi aduc aminte cu mare emoție de zilele, nu multe la număr, pe care le petreceam la "tataia la țară", bunicii din partea mamei, cei din partea tatei erau orășeni, undeva într-un sat lângă Buzău. Îmi aduc aminte de curtea imensă, așa mi se părea la vremea aceea, ce avea o grădină plină de pomi și de legume, curte în care trona un porumbar înalt (așa i se spunea construcției în care creșteau porumbeii) din care, câteodată, cu concursul unei surori de-a mamei, mai tinerică și pusă pe șotii, mai furam câte un porumbel pe care-l prepara, nu știu cum, dar tare gustos mai era (sau era așa pentru că era "de furat" ).

Îmi aduc aminte de drumurile pe care le făceam la câmp, unde bunicii și copii lor mai mari munceau, pentru a le duce mâncarea, tot împreună cu mătușa mea, și de unde mă întorceam seara tolănit în căruță sau, toamna, în vârful grămezilor de coceni de porumb ce erau aduși acasă.

Îmi aduc aminte...

O, Doamne dar ce zile minunate am petrecut acolo, iar toate amintirile astea mi le-au stârnit review-ul tău.

Și zic: "mulțam fain! "

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][7 voturi]
Maya_C [24.05.16 16:46:51] »

@Mitica49: cu drag. Imi amintesc si eu de o gaina furata din curtea bunicilor pe care am gatit-o noi, nepotii cum am stiut undeva la marginea padurii. De fapt cum n-am stiut, ca tarziu ne-am dat seama cat e de complicata treaba si ce operatiuni implica... Dar intr-adevar a avut gust mai bun ca celelalte.

webmaster39 [24.05.16 16:54:36] »

Articolul a "primit" o ilustraţie muzicală sau video-muzicală - vezi mai sus, imediat sub titlu.

Daca autorul preferă o altă melodie sau un alt videoclip, este rugat să ne scrie (aici, ca ecou, ori pe PM)

Maya_C [24.05.16 17:16:06] »

@krisstinna - ai noroc ca poti citi in metrou. eu oriunde merg trebuie sa ma uit inainte ca altfel mi se face rau.

e ciudat cum amintirile astea din copilarie au gusturi, mirosuri, culori, si toate ni se par idilice. vai si cate am uitat! eu incerc sa o fac pe Iulia sa constientizeze cat e de important sa isi aminteasca toate experientele si sa le scrie pentru mai tarziu cand poate se mai pierd din detalii. raspunsul pe care-l primesc invariabil... "n-ai vrea mai bine sa iti rezolv niste probleme de mate? "

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][3 voturi]
Maya_C [24.05.16 17:22:45] »

@webmaster39 - multumesc ca i-ai dat culoare si sunet. da... seamana...

krisstinna [24.05.16 17:46:43] »

@Maya_C - Da, ai dreptate, am noroc pentru că pot citi și-n metrou și-n autobuz, parcurg distanțe destul de mari zilnic. E mai greu când plâng pentru că se uită oamenii la mine.

Eu am avut o copilărie cu gust și miros, cu aroma vieții de la țară. Toate vacanțele le-am petrecut la țară, la bunici, exceptând săptămânile pe care le petreceam alături de părinți, la mare și la munte.

Poreclele sătenilor erau foarte haioase. Bunicul era ”agonomu” pentru că, chiar era agronom, se plimba cu șareta pe câmp, printre muncitori. Nu mi-a lipsit nimic, absolut nimic. Aveau ”bătătura” plină cu multe animale, aveau livadă, viță-de-vie, plantau tutun și porumb, și nu numai.

De la bunica am învățat să gătesc, să croiesc și să cos, să croșetez, să sap și să înșir la tutun, iar de la bunicul despre plante și animale, despre munca pământului.

La cooperativă mergeam cu bănuții noștri, câștigați la sfârșitul zilei de la bunici, ca răsplată pentru ajutorul (minor) acordat.

Am cumpărat de la moștenitorii de drept casa bunicilor, sunt mândră că pot păși pe ”bătătura” lor.

Am făcut multe drăcovenii, așa cum făcea Nică, am gustat din toate plăcerile copilăriei.

Cel mai tare mi-e dor de pâinea bunicii, coaptă la jar, în cuptorul din pământ galben făurit cu măiestrie de bunicul.

Mulțumesc încă o dată, draga mea colegă!

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][6 voturi]
crismis [24.05.16 20:40:31] »

@Maya_C: Am incercat sa citesc articolul tau la serviciu, "printre picaturi". Mi-am dat seama ca e "treaba serioasa" si am renuntat, amanandu-l pt mai tarziu, cand ajung acasa, ca sa-l pot savura la adevarata lui valoare si... sa pot lacrima linistita

Chiar e treaba serioasa! M-ai atins si pe mine la punctul sensibil. Am avut si eu "tara" mea, la bunica din partea tatalui (pe bunicul nu l-am cunoscut, a murit la scurta vreme dupa ce s-a intors de pe front), la Chiojdeanca, in judetul Prahova (ce bine seamana satul, asa cum l-ai descris tu, cu cel din amintirile mele!). Acolo ma intalneam cu o gasca intreaga de veri, nici nu mai aveau loc "outsideri"-ri de cat de multi eram! Bunica a avut 5 copii, tata fiind cel mai mic. Toti au avut la randul lor intre 2 si 8 copii (cu ultimii nici n-am mai apucat sa ma joc, caci s-au nascut dupa ce eu crescusem de mult mare).

Iar tata imi povestea, cu mandrie, cat a fost bunica de bucuroasa cand, asa, ca in povestea ta, feciorul cel mic a intrat la facultate, la seral! Nu numai ca isi castiga o paine frumoasa la oras, la Ploiesti, dar urma sa fie si domn cu carte! Si, mai mult decat atat, se insurase si cu o fata frumoasa din Buzau, saraca, ce-i drept, dar desteapta foc, ca si ea intrase la facultate la Bucuresti!

Tata a fost deschizator de drumuri in neamul lui. Dupa el am urmat noi, varul Stelian si cu mine, care i-am lasat pe toti cu gurile cascate ce tupeu am avut: sa dam la niste facultati-tabu pe vremea aceea, Stelica la Drept si eu la Medicina! Dupa noi, au urmat multi altii, desigur, vremurile se schimbasera, numai daca nu vroiai nu faceai facultate...

In Chiojdeanca n-am mai fost de mult, acolo nu mai traiesc decat parintii lui Stelica, ceilalti toti s-au raspandit prin lume... sau prin Ceruri...

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][4 voturi]
mishu [24.05.16 20:42:12] »

Un articol care scoate copilul din noi si care isi aduce aminte de vacantele la tara la bunici, sau daca nu au avut bunici la tara, macar mai la margine de oras cu stradute pietruite pe care cand trecea cate o masina inca 5 minute mai era praf, sau adulti fiind ne uitam cum intr-adevar satele raman pustii.

Bunicii mei au fost in Bucuresti insa una dintre bunici statea pe o strada modesta fara apa in curte ci la o cismea in strada. Strabunica mea statea pe o straduta si mai marginasa (a murit cand eu aveam 14 ani) avand o casuta pe care as fi in stare si azi sa o desenez, cu o prispa de lemn din care se intra in niste camarute mici, cu lumina data de opait, iar intr-una dintre camarute era un razboi la care facea covorase.

In curte la perete avea niste tufe de zmeura din care mancam cele mai bune fructe pe care le-am mancat vreodata si in mijlocul curtii se inalta batran dar semet un par cu fructe varatice dulci si zemoase.

Hai ca m-a luat melancolia, felicitari din tot sufletul pentru articol, votat cu mare placere si emotie.

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][6 voturi]
Zoazore [24.05.16 21:14:46] »

@Maya_C - Ca și @crismis, i-am amânat citirea ”pentru acasă” din aceleași motive lacrimoase.

Daaaa, sunt in Dudescu, jud. Brăila, la părinții mamei și am vreo 6 ani, . ”Domnul” și ”Doamna”, bunicii mei, au fost învățătorii satului. bunul a fost și pe front, și prizonier la ruși... erau foarte respectați în sat.

Aveam și eu gașcă-n sat. Furam câte un ou-două, fugeam la ”comparativă” și cumpăram rolsuri. Mâncam cea mai bună înghețată pe care-am gustat-o vreodată de la o țigancă, preparată într-o balercă de aluminiu, pusă-ntr-o cotigă trasă cu un măgăruș. Aveam un agud mare în mijlocul curții și ne băteam pe dude cu gâștele...

Ooofff, câte-ar fi de zis...

Mulțumesc, Maya!

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][5 voturi]
Floria [24.05.16 22:38:16] »

Draga mea Maya, satul copilăriei mele este în judeţul Vâlcea şi se numeşte Găgeni. Multe generaţii din neamul meu s-au născut şi au trăit acolo... Acolo s-au născut şi au copilărit părinţii mei dar vremurile se schimbaseră după război, venise colectivizarea care a gonit tinerii la oraşe. Bunicul din partea tatei lucra de mulţi ani în Bucureşti şi în 1958 când tata a terminat şcoala gimnazială l-a adus în capitală cu intenţia de a-l face preot. Bunicul s-a dus la prietenul lui din copilărie, patriarhul Iustinian Marina să-i ceară un sfat. L-a înscris pe tata la Şcoala Pedagogică pentru că erau vremuri tulburi şi comuniştii voiau să închidă bisericile. Tata a fost un elev foarte bun, a făcut sport de performanţă dar gândul la satul înconjurat de păduri nu l-a părăsit nicio clipă. Domnul Danciu, învăţătorul tatei l-a aşteptat să-i predea catedra, tata a pornit de la Bucureşti către Vâlcea dar la jumătatea drumului s-a întors în capitală. Si-a continuat studiile universitare şi a rămas în Bucureşti...

Mama a plecat din acelaşi sat şi a absolvit în 1968 facultatea la Timişoara. În acelaşi an s-a măritat cu tata, s-a mutat la Bucureşti şi în anul următor m-am născut eu. Ca ei au făcut mulţi tineri din satele româneşti.

Părinţii tatei şi-au părăsit casuţa din vârful dealului şi au locuit până la sfărşitul vieţii la Bucureşti. Bunica a încuiat uşa casei şi a plecat fără să privească în urmă, cu un geamantan de haine şi cu singurul ei copil de mână. Tata se întorcea acasă în fiecare vacanţă dar stătea la rude iar bunica nu s-a mai întors niciodată în casa ei. Multă vreme n-am înţeles de ce dar după ce am ajuns la vârsta pe care o avea bunica mea când şi-a părăsit casa, am priceput. A plecat ca să-i ofere o şansă copilului ei dar n-ar mai fi putut îndura o altă despărţire. De câte ori îmi amintesc, încep să plâng...

Bunicii din partea mamei au rămas la Găgeni. La ei am petrecut cele mai frumoase vacanţe cu miros de fân cosit, de lemne arse şi pâine coaptă în cuptor de lut.

Tata şi-a propus toată viaţa să se întoarcă la ţară la pensie. Cu toate economiile strânse într-o viaţă a construit o căsuţă cu două camere, bucătărie, baie, mansardă şi prispă mare de pe care să priveşti seara luna. Nu s-a întors... părinţii mei stau doar vara la Găgeni pentru că nu pot sta multă vreme departe de nepot. Cea mai mare bucurie a noastră este că băiatul meu care anul acesta va împlini 21 de ani şi-a petrecut vacanţele la ţară. Şi acum merge cu plăcere... Şi-a cunoscut bine străbunica, avea 11 ani când Mama Lena s-a mutat la Cer şi între ei a fost o mare iubire. Când mergem la biserică, Nicu pune o singură lumânare. Eu ştiu că este pentru străbunica lui...

Am păstrat bătrâna casă a bunicii, o căsuţă oltenească cu prispă înaltă şi beci, construită pe la 1850 aşa cum mai vedem pe la Muzeul Satului şi tot mai rar prin satele Olteniei de sub Munte. Eu şi soţul meu visăm să o renovăm pentru că este parte din sufletul nostru. Prea multe generaţii din familia mea s-au născut, au trăit, au iubit acolo... cât voi trăi n-am să înstrăinez casa copilăriei noastre.

Doamne, câte amintiri ai răscolit... Mulţumesc, Maya!

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][6 voturi]
Dabator [25.05.16 00:05:15] »

Esti fermecătoare. O spun de la impresiile precedente. Din păcate nu prea am timp să scriu ecouri, desi povestea cu prințesa Sissi (sau cum s-o scrie) a fost de excepție.

Aici însă m-ai lovit. Eu nu am astfel de amintiri. Asta pentru că bunicii mei erau în București încă dinainte de al doilea război mondial.

Și veneau vacanțele. Toți prietenii mei și toate prietenele plecau la țară. Eu rămâneam singur in ditamai Parcul Tineretului și eventual Carol (Libertății pe vremea aceea). Plecam și eu in concediu cu părinții 2-3 săptămâni, dar în rest eram stingher. Toamna se întorceau colegii și îmi povesteau despre nu știu ce gârlă sau ce crâng. Mă rodea invidia, ce norocoși sunt cei care au bunici la țară.

Ești foarte talentată, citesc de fiecare dată (când apuc) impresiile tale cu plăcere.

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][5 voturi]
Dan&Ema [25.05.16 08:23:46] »

Sarut mana, Maya

Ai scris un articol exceptional. Un obiectiv sentimental, ce definitie reusita!

La Petrestii de Jos am fost si eu in cateva randuri cazat fiind la Pensiunea Laura despre care am si scris. O data a fost chiar baza pentru un concediu in care am batut obiectivele tursitice din imrejurimi: salina Turda, cheile Turzii, Cheile Turenilor despre care am si povestit. Intr-o zi Ne-am pus in gand ceva mai aparte sa iesim prin Petrestii de Mijolc si cei de Sus in Buru. Pe harta este un drum asa ca am pornit cu masina. Am dat si de doua biserici, din care una noua, pe atunci in constructie, am avansat pe drumul tot mai putin adecvat turismelor ci mai degraba biciclistilor, carutelor, atv-urilor si... Animalelor pana ce chiar nu am mai putut avansa. Asa ca desi nu am luat-o in dreapta spre Deleni ci in stanga cum am relatat am realizat cum e cu drumurile parasite sau semi- parasite ne mai avand calatori.

Superb Deleni-ul si povestea tA!

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][3 voturi]
abancor [25.05.16 09:07:31] »

Cînd un sat se numește Deleni și evocă copilăria, nu mai trebuie să-i dăm nici un alt nume. Doar un „Me-” înainte. Potriveala e prea evidentă.

Mai sus am citit deci „La Deleni”.

Credeam că știu zona, dar satul ăsta „mi-a scăpat”, e destul de ascuns, nu l-am văzut nici de pe națională, nici de pe drumul județean, pe care l-am parcurs de mai multe ori, și care e un obiectiv turistic în sine prin peisajele din jur.

Ce scrie Dabator mai sus, cu prietenii plecați la țară, Parcul Tineretului, invidia etc. e valabil mot a mot și în cazul meu. Puteam să dau direct copy-paste și scriam astfel cel mai rapid mesaj de pe AFA. Îmi aduc aminte povestirile colegilor cînd începea școala despre curtea, șura, podul, magazia, gîrla etc. unde aveau tot soiul de aventuri și astfel „țara” devenea pentru mine un paradis intangibil, un vis, un tărîm fermecat. Știam cum arată satele, dar cum arată o gospodărie și cum se trăiește în jurul ei nu aveam decît să îmi închipui.

Sigur că nu ideea obiceiurilor folclorice mă atrăgea, sau a ce știu eu ce preparate culinare, sau a comunității rurale, ci faptul că la țară aveai la dispoziție un univers mult mai larg decît parcul, pe care să îl explorezi și stăpînești. Și cum eu eram genul care ar fi stat afară din casă și 24/24 dacă s-ar fi putut, iată un rai posibil.

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][5 voturi]
Maya_C [25.05.16 09:31:32] »

@Dabator - multumesc de aprecieri si eu te citesc cu placere, recunosc, chiar am sapat si dupa articole mai vechi.

sigur ca nu toti suntem norocosi cu vacantele la tara, si eu am avut prieteni care stateau in oras si ii compatimeam. acum mi-am facut un obicei. in fiecare vacanta am mers acolo cate o saptamana cu fiica mea pe care am incurajat-o sa-si ia si unu doi prieteni. au venit, dar cu tot cu gadgeturi. lumea e in schimbare. si atunci a fost frumos... si acum e frumos... depinde cum vrem sa privim.

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][2 voturi]
Maya_C [25.05.16 09:36:16] »

@Dan&Ema - stiu ca ai fost pe aproape. de la pensiunea unde ati stat puteai arunca cu o piatra daca esti sportiv bun... nu e de mirare ca toata lumea isi indreapta privirea spre Buru si spre munti. acolo e spectacolul...

Maya_C [25.05.16 09:53:53] »

@abancor - sa stii ca m-am gandit si eu de multe ori la asemanarea dintre numele satelor. nu degeaba La Medeleni a fost cartea copilariei mele...

Se numeste asa doar de vreo 50 de ani. Unii batrani inca nu s-au familiarizat cu noua denumire si il mai numesc si acum Indol dupa numele unui chiabur ungur ce stapanea toate pamanturile acelea.

Pana la urma oamenii s-au obisnuit noul nume, dar ei se numesc tot indoleni...

acum daca stau sa ma gandesc, oare cum ar fi trebuit sa isi spuna ca sunt chiar confuza?

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][2 voturi]
Maya_C [25.05.16 09:57:58] »

@all

uite ce frumosc si firesc reusim sa ne cunoastem. va multumesc tuturor celor care mi-ati povestit o particica din amintirile voastre. sunt la loc bun si o sa le pastrez in siguranta!

abancor [25.05.16 23:56:19] »

Io am meteahna căderii în prozaic. Cu tot lirismul discuției, dacă văd pomenită o informație geografică sau istorică, mă reped să fac cercetări.

Am un atlas rutier al României din 1928. După hărțile de acolo, la momentul ăla Deleni-ul tău era deja Deleni.

Iar wikipedia zice că Indol e un nume slavo-român.

Oricum, în limbajul locului, e posibil ca numele să rămînă Indol încă multe decenii. Cunosc și eu exemple de sate cu nume schimbate (mai recent, ce-i drept, după 44), și la care nimeni, nici generațiile de copii de acum, nu se referă cu numele nou, ci numai cu cel vechi. La țară lucrurile sînt mai durabile, o schimbare pe hîrtie nu înseamnă nimic, numele rămîne ăla care e, nu se schimbă într-un birou: gata, de mîine te cheamă etc.

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][0 vot]
Sfârșit SECȚIUNE Listă ECOURI scrise la articol

ROG REȚINEȚI:
  • Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul review-ului de mai sus
  • Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine butonul de mai jos ADAUGĂ IMPRESII NOI
  • Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație: in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o ÎNTREBARE NOUĂ
    (întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
SCRIE UN ECOU LA ACEST REVIEW
NOTĂ: Puteți folosi ptr formatarea ecoului: [b]...[/b], [i]...[/i], [q]...[/q]
EMOTICOANE ce pot fi folosite SHOW/HIDE
Sfârșit SECȚIUNE SCRIE ECOU

NOTĂ: Rubrica de mai jos vă permite să vă abonați (sau să vă dezabonați) la / de la notificări (înștiințări prin email) atunci când cineva răspunde unui text scris ca ecou mai sus.
Status Abonament Ecouri la acest review - abonament INACTIV [NU primiți înștiințări atunci când se scriu ecouri la acest review]
VREAU înștiințări pe mail când se postează ecouri la acest review
17 utilizatori sunt abonaţi la urmărirea acestui fir de discuţie (primesc instiinţări la adăugarea unui ecou):
adri-nico, adynutza26, alinaro, ANILU, anuca27, calatorul, crismis, cristina65, Dan&Ema, Floria, Maya_C, Michi, mishu, Mitica49, tata123 🔱, Yersinia Pestis, Zoazore
Alte articole din această RUBRICĂFilozofări de suflet (mai puţin turistice):


    SOCIALs
Alătură-te comunității noastre

AGENȚIA DE TURISM AmFostAcolo.Travel:
SC Alacarte SRL | R.C.: J35/417/24.02.09 | RO 25182218 | Licența de turism 218 / 28.11.2018

 
[C] Copyright 2008-2024 AmFostAcolo.ro // Reproducerea integrală sau parţială a conţinutului este interzisă
AmFostAcolo® este marcă înregistrată
  • la final = [utf8mb4]; bMustChange=[]
  • pagină generată în 0.061009883880615 sec
    ecranul dvs: 1 x 1