O zonă superbă, marginalizată pe nedrept

TIPĂREȘTE

Dacă în după-amiaza zilei a 2-a am avut parte de o experienţă pe cât de neaşteptată, pe atât de plăcută (şi plină de adrenalină) şi anume traseul dintre barajul Vidra şi Voineasa pe valea Lotrului (într-un exces de zel eu l-am botezat Cheile sau Defileul Lotrului!), pt ziua următoare ne propusesem să realizăm ,,main eventul” acestui sejur şi anume Cheile Latoriţei.

Cheile Latoriţei, cascada ,,Apa Spânzurată”, lacurile Petrimanu şi Galbenu

Nu stabilisem să plecăm la o oră anume, aşa că am coborât la micul dejun tot la 9.30, siesta ne-am făcut-o fiecare cum am putut (eu sorbind o cafea şi privind la tv, copiii la ping-pong iar soţia completând ceva bagaje, că de-aia e democraţie!) iar la 10.30 am plecat pe Valea Latoriţei, trecând pe lângă Uzina Electrică Ciungetu (care face parte din cel mai mare complex hidroenergetic al ţării, după Porţile de Fier), pe un drum asfaltat îngust, destul de bun la început dar, pe măsură ce urcam, se transforma într-unul forestier acceptabil totuşi, doar în vreo două locuri drumul fiind ,,înălţat” datorită unor căderi de pietre mai serioase.

Din Ciungetu până la cabana Tudor (reperul principal de pe cele câteva indicatoare întâlnite pe traseu) sunt vreo 20 km, porţiune de drum accesibilă pt o gamă largă de vehicule, inclusiv pt maşinile cu gardă ceva mai joasă, un drum pe la jumătatea căruia se află aceste superbe chei mai puţin cunoscute marii majorităţi a turiştilor (le-aş aşeza, din acest punct de vedere lângă Cheile Sohodolului, altă zonă nedreptăţită!) şi care ne încântă privirea pe o lungime de cca 5-6 kilometri.

Chiar dacă m-am perindat destul de frecvent prin această zonă (chiar şi înainte de Revoluţie!) şi ştiam de existenţa lor, cel care ,,m-a convins” să le vizităm anul acesta a fost colegul @vega06, printr-un review superb (vezi impresii) datorită căruia nu prea am a vă spune multe lucruri în plus.

Ce pot să vă spun este faptul că, datorită numeroaselor pârâiaşe, mici cascade şi (mai ales!) multitudinii de ţurţuri aflaţi pe stâncile de pe partea stângă a traseului, am ratat porţiunea botezată de @vega06 ,,La Lespezi” (ce ne mai place să botezăm! :))) iar când mi-am adus aminte de aceasta ajunsesem deja la cascada ,,Apa spânzurată”, semnalizată printr-un indicator de tablă şi vizibilă de departe, în ciuda faptului că are debitul destul de firav – am oprit şi aici pt câteva minute dar am schimbat sportul (unii dintre noi!), de la ,,rupt ţurţuri” am trecut la ,,pietre-n baltă”! :))

Puţin mai în amonte am dat de lacul Petrimanu, pa care l-am admirat de pe capătul dinspre drum al barajului (accesul era interzis pe digul de beton), loc de unde am observat la baza acestuia ceva frunze şi crengi de copac adunate de curenţii lacului (altfel unul curat şi de un albastru foarte intens), lucru care dădea un aspect ce contrasta cu ceea ce văzusem până atunci şi anume o zonă curată şi îngrijită.

Am fost derutat de cele două clădiri neterminate şi/sau părăsite de pe partea stângă a drumului, crezând că am ajuns la cabana Tudor - mi-am dat seama de confuzie şi am găsit-a pe aceasta vreo sută de metri mai departe, tot pe partea stângă, dar n-am oprit (neavând niciun motiv pe moment), mergând mai departe pe drumul forestier încă bun până la intersecţia cu cel care virează la stânga spre Curmătura Olteţului, aflată cam la vreun kilometru de cabană.

De aici până la lacul Galbenu, drumul se înrăutăţeşte, o porţiune de vreo sută de metri este cu gheaţă (emoţii mari fără cauciucuri de iarnă!), dar n-am abandonat, ci am mers până în coada celui de-al doilea lac de acumulare (ceva mai micuţ decât Petrimanu), loc unde am parcat maşina şi ne-am împărţit în două tabere: eu cu nepoţii am mers în amonte vreun kilometru pe un drum dificil chiar şi pt o maşină 4x4 (asta până a devenit mai abrupt şi mai îngust, nemaifiind posibilitatea de a înainta decât perpedes), iar soţia şi maşina au rămas pe loc, prima citind o carte, întinsă la soare (temperaturile erau în continuare foarte generoase la început de noiembrie), iar cea de-a doua odihnindu-se ... dar nu la umbră căci erau copacii tăiaţi! :))

Ne-am întors, eu şi copiii, după ceva mai bine de o jumătate de oră în tabăra de bază, am mai zăbovit vreun sfert de oră fără să ne plictisim (unii citeau, alţii dădeau cu beţe-n torentul care se prăvălea de pe munte în lacul Gabenu, hai că ne distrăm! :)), după care ne-am întors până la bifurcaţia cu drumul spre Curmătura Olteţului, admirând pe drum ceva urme (de vestimentaţie) ale montaniarzilor care s-au perindat prin zonă – unul dintre ei cred că a fost Celentano din Las Fierbbinţi, după şapcă! :)

Tentativa ,,Curmătura Olteţului”. Cabana Tudor

Odată ajunşi la această răscruce, instinctiv, virez la dreapta, spre Curmătură (care nu era foarte departe, doar vreo 6 km după cum scria pe indicator), un obiectiv la care vrusesem să ajung nu cu mulţi ani în urmă dar venind dinspre Peştera Polovraci şi Cheile Olteţului, dar atunci am abandonat deoarece eram două familii cu ceva copii în dotare şi fusese prea frumos concediul până atunci ca să-l stric eu! =))

Şi bine am făcut! Dacă în partea Olteniei, pe Valea Olteţului, drumul era destul de lin şi accesibil pt o gamă mare de vehicule (la vremea respectivă), acesta pe care-l parcurgeam acum era din ce în ce mai abrupt, denivelat, cu multe pietre şi urme adânci de şuvoaie generate de ploi, îngust etc astfel că după vreo 3 kilometri am făcut stânga-mprejur, realizând că, nici de data aceasta nu e momentul potrivit pt traversare, mai ales că nu aveam date suficiente şi se apropia ora mesei. Rămâne unul dintre puţinele trasee rutiere din zonă pe care mi l-am propus dar n-am reuşit să-l fac (alături de Oaşa –Valea Frumoasei – Râu Sadului) dar care, aşa cum aveam să mă informez de la cabanierul de la cabana Tudor, era practicabil chiar şi la momentul acela.

Trecuse deja de ora 13.00 când ne-am întors din drum, astfel că am oprit la cabana Tudor cu intenţia mărturisită de a mânca mămăliguţă cu păstrăv (aşa cum citisem în diverse recenzii că s-ar prepara acolo!) dar nu a fost ziua noastră norocoasă – n-am luat în calcul mai multe lucruri şi anume că era noiembrie, în cursul săptămânii (şi marţi pe de-asupra!) iar turiştii foarte rari la acea dată – între lacul Galbenu şi cabană ne întâlnisem cu o singură maşină iar la întoarcere 3 maşini erau staţionate la barajul Petrimanu şi admirau priveliştea, aceleaşi maşini cu care ne intersectasem cu o zi înainte pe la Vidra. În rest linişte, multă linişte, ceea ce nu-i tocmai rău!

Pensiunea Ciobănelu. Un prânz norocos!

După câteva minute în care am admirat micuţul lac cu păstrăvi ai cabanei şi l-am ,,chestionat” pa cabanier în câteva privinţe (măcar să ne informeze dacă n-a vrut să ne dea mâncare! :))), am plecat, fără să mai oprim de data asta, în Ciungetu dar nu la Vila Ursu, unde eram cazaţi (nu anunţasem că vrem să servim prânzul acolo), ci la Pensiunea Ciobănelu, pe care o ,,ochisem” cu o zi înainte şi ne făcuse o impresie bună de-afară.

Era ora 14.30 iar excursia pe Cheile Latoriţei şi drumeţia de pe munte se resimţeau din plin – eram rupţi de foame! Ghinion însă! La pensiunea Ciobănelu era pusă bariera la poartă! Hopa, mă gândeam deja la Murphy, ba că sunt trei ceasuri rele etc dar aveam o responsabilitate de cap de familie care face urât la ... foame :), aşa că am dat bariera la o parte şi am intrat (dat buzna!) înăuntru!

,,Cine cere nu piere, dar nici nume bun nu are! ”, spune o vorbă din bătrâni şi ,,la barza chioră îi face Dumnezeu cuib! ” – nu ştiu care dintre ele a fost mai potrivită în cazul nostru, cert este că am găsit înăuntru proprietara, vreo două fete şi un bărbat care deserveau unitatea (dar păreau de-ai casei!) şi care trebăluiau de zor, fetele în interior iar bărbatul prin exterior.

La întrebarea mea dacă putem servi ceva de mâncare, proprietara, cu o oarecare jenă, îmi spune că nu aveau decât un singur meniu în acea zi, cel pe care-l pregătiseră mai mult pt ei (nu se aşteptau să aibe clienţi în acea zi!), dar pe care ni-l oferă cu dragă inimă dacă ne place: ciorbă de cocoş, curcan la tavă cu piure, salată de varză şi plăcintă cu dovleac, toate eco, din grădina proprie – văzusem de pe şosea că aveau undeva în lateralul pensiunii o microfermă cu tot felul de orătănii, aşa că nu aveam niciun motiv să n-o credem!

Inutil să vă spun că totul a fost foarte gustos, proaspăt, de bună calitate, servirea promptă şi operativă, restaurantul foarte ,,cald” şi sclipind de curăţenie, gazdele apăreau lângă noi doar ca să aducă mâncarea, astfel că fiind singurii turişti ne-am simţit ca acasă; pe lângă 2 ciorbe, 2 porţii curcan, 2 salate şi 3 plăcinte am mai avut şi pâine, ardei iute şi smântână, toate la preţul de 70 lei, cu un raport calitate-preţ excelent!

Siesta ne-am făcut-o prin curte, admirând grădina cu flori şi multă verdeaţă, foişoarele, locul de joacă pt copii, ferma proprie de care kinderii au fost realmente încântaţi, de parcă-ar fi fost la zoo: porci vietnamezi, mangaliţa şi... normali, gâşte, raţe, curci, bibilici, viţei etc; am mai remarcat o afumătoare ultramodernă dar şi câteva camere din cele peste 20 ale pensiunii:

-Duble la 120 lei/noapte

-Apartament la 200 lei/noapte – nu ştiu dacă preţurile sunt cu mic dejun dar camerele arată impecabil, pensiunea este poziţionată excelent pt abordarea tuturor obiectivelor din zonă, la intrarea în Ciungetu, având şoseaua pe o parte şi Latoriţa pe cealaltă, singurele minusuri fiind, în opinia mea parcarea cam mică şi lipsa unui teren de sport (aşa cum aveam la Vila Ursu şi pe care l-am exploatat din plin!). Nota – 9.5

Pe la 15.30 am plecat la gazda noastră unde am avut o după-amiază plină de activităţi sportive pt toate vârstele: fotbal, volei, ping pong... halbere, sticlism, coniac-canoe... julituri...=)) iar la cină am servit bulz, pulpe de pui cu mujdei, clătite, cabernet saugvinion, apă, pepsi.

Valea Rudăresei, platoul (cu panorama superbă!) de pe munte, rezervorul de apă şi releul

Odată ,,bifat” principalul obiectiv al sejurului nostru (Cheile Latoriţei) în ziua precedentă, în dimineaţa zilei a 4-a ne-am permis ,,luxul” de a decala cu un sfert de oră micul dejun (9.45 faţă de 9.30), astfel că am plecat pe la 10.45 pe Valea Rudăresei, pe un drum forestier destul de bun şi cu peisaje frumoase, iar după 5 km părăsim această vale, virând la stânga (în faţă era un drum mai prost, folosit doar de cei de la exploatarea forestieră) spre platoul aflat deasupra localităţii Ciungetu şi pe care se află două unităţi de cazare – Fântâniţa Haiducului şi pensiunea Luminiţa, aflate la o altitudine de 1250 metri.

Am ajuns în parcarea generoasă a ,,Fântâniţei” iar aici am avut parte de una dintre cele mai frumoase panorame din această zonă – pe de o parte M-ţii Latoriţei (pe care ne aflam şi noi) cu valea inferioară a râului cu acelaşi nume, în vecinătate M-ţii Lotrului şi M-ţii Căpăţânii despărţiţi de Valea Lotrului iar în depărtare Masivul Cozia. O privelişte superbă!

Ne-am trezit din reverie după vreun sfert de oră datorită insistenţelor nepoţilor care aveau chef de o nouă ,,aventură”, astfel că am lăsat soţia şi maşina pe platou (am format iarăşi echipele din ziua precedentă, după cum vedeţi!) şi am plecat spre vârful muntelui dar cu o echipă mai numeroasă – pe lângă cei doi nepoţi ni s-au alăturat 3 căţei, doi de la Fântâniţă şi unul de la Luminiţa, pe care copiii i-au botezat (iarăşi botez! =))) scurt, ca pe cei de-acasă: Puşa (lady’s first!), Rony şi Bobiţă, căţei care ne-au însoţit pe tot parcursul celor aprox 2 ore, atât cât a durat drumeţia.

Drumeţie care, la sfatul cabanierului de la Fântâniţă, a avut ca repere rezervorul de apă şi releul din vârful muntelui, dar nu pe drumul şerpuit pe care se poate urca şi cu maşina (până la rezervor e chiar bun, dar de acolo până la releu e accesibil doar cu 4x4), ci de-a dreptul, pe scurtătură, profitând de faptul că până la rezervor vegetaţia este f rară şi de înălţime mică, predomină păşunile, deci vizibilitatea este bună.

Ajunşi la rezervor, am avut o repriză de alpinism pe structura de consolidare a versantului menită să protejeze acest obiectiv, după care a început traseul prin pădure, pe un drum de pământ de această dată, abrupt la început dar care se transforma într-unul din ce în ce mai lin pe măsură ce ne apropiam de vârful muntelui, drum ce parcă nu se mai termina odată dar era mai puţin solicitant decât prima parte, aici contând şi faptul că (început de noiembrie fiind!) era o umbră deasă şi răcoroasă.

Aproape de vârf ni s-au terminat rezervele de apă (fusesem prevăzător dar consumul de energie a fost unul f mare!), moment în care am decis să ne întoarcem, de data aceasta fără pauze şi căscat gura, astfel că la ora 13.30 eram deja la pensiune şi ne pregăteam să servim masa.

Fântâniţa Haiducului – masa de prânz

Dacă la venire, la mesele de pe platoul din faţa pensiunii mai era o familie din Teleorman, cazată cu o seară înainte tot la Vila Ursu ca şi noi, la prânz eram singurii musafiri, iar cabanierul ne-a invitat în bucătărie pt a ne autoservi din oala de ciorbă de burtă pe care o pusese la încălzit şi din care îl servise şi pe muncitorul care tăia lemne în spatele pensiunii – am pus iniţial 4 porţii dar nepoţelului cel mic nu i-a plăcut astfel că a mai încălzit una de pui, iar pe lângă acestea am mai avut pâine, smântână, ardei iute şi 2 beri Heineken la 0.33 l.

Preţul? ,,Cât vreţi dumneavoastră”, a sosit răspunsul cabanierului, răspuns care m-a blocat puţin la început, apoi, dându-mi seama că insist în zadar am lăsat 65 de lei pe masă, primind reproş că-i prea mult totuşi, pt el contând parcă mai mult prezenţa noastră acolo, pentru a avea cu cine să comenteze evenimentele recente, în special demisia guvernului în urma tragediei de la Colectiv – am mai zăbovit astfel vreo 45 de minute, timp în care, pe lângă conversaţii, am admirat panorama superbă, copiii s-au jucat/căţărat în aval de pensiune (însoţiţi de câini, bineînţeles!).

La întoarcere am vizitat micuţa biserică de lemn din Ciungetu, după care obişnuitele activităţi sportive de la Vila Ursu, cina (între timp a apărut şi soţul d-nei Gabi de la Vâlcea, adică ,,Doru meu”, după cum îl alinta dânsa, care ne-a răsfăţat cu un mix grill bine făcut, cu de toate!), după care ne-am îmbrăcat frumos şi ne-am băgat la somn :)– a doua zi plecam, dar nu spre Bucureşti, ci în zona de sud a Olteniei, unde aveam o treabă importantă de rezolvat!

Am separat intenţionat impresiile din acest sejur în două părţi (la drept vorbind ar fi fost foarte obositor un singur articol!), în ,,Preambul” vorbind de zona Voineasa – Vidra – Obârşia Lotrului (de care, personal, am fost parţial dezamăgit – noroc cu Valea Lotrului, căci altfel eram total!), iar în articolul de faţă de zona Ciungetu – Valea Latoriţei, care oferă nişte chei superbe, două lacuri de acumulare foarte frumoase şi un platou montan cu o privelişte fabuloasă, dar care (pe nedrept!) este mult mai puţin vizitată.

Poate părea un paradox, dar nu e aşa, prima beneficiind de aportul (citiţi asfaltarea!) şi mediatizarea Transalpinei (chiar şi a domeniului schiabil), un adevărat magnet pt turiştii de pretutindeni.

Ambele însă păcătuiesc într-un domeniu care pe mine mă deranjează în mod deosebit şi care a fost tratat pe acest site din plin (chiar mai deunăzi, de un cunoscut user, mai nervos decât de obicei, care le-a cam amestecat însă! :(), anume tăierile masive de lemn, fără să pună nimic în loc! Mare păcat!

P. S. Mă scuzaţi dacă v-am plictisit cu articolele mele, mulţumesc celor care m-au citit (chiar dacă m-au apreciat sau nu!) şi doresc tuturor userilor acestui site (şi nu numai!) ,,Sărbători Fericite” şi un 2016 mai bun, oriunde vă veţi afla!"

Maestre, ataşează te rog o melodie foarte dragă mie şi pe care am primit-o în dar (nu ştiu de ce, dar cred că nu sunt singurul! :))) zilele acestea: https://www.youtube.com/watch?v=DHhhcxNzJ3U. Mulţumesc!

---

VIZUALIZĂRI: 3197 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI