Prietenii mei de pe Transfagarasan

Mutat, la reorganizare, în rubrica "Filozofări de suflet (mai puţin turistice), DE LA LUME ADUNATE" (deja existentă pe sait) - rubrică dintr-o secțiune OFFTOPIC sau DE INTERES TURISTIC RESTRÂNS!

Buna!

Foarte dragut ai scris despre amimale la modul general, in mod special partea cu vulpita mi-a placut, pozele sunt foarte sugestive la fel si comentariile pe care le-ai facut.

Mi-am permis sa incarc si eu 2 poze una cu bisonica mea alta la obiect cai care pasc pe malul lacului Vidraru

Cu bine!

Foarte frumos scris! Si ai mare dreptate, daca te uiti in ochii cainilor de pe marginea drumulurilor... Tristetea din ochisorii lor este crunta! Din pacate in Romania e plin de ei, unde mai pui ca sunt pline soselele de animale calcate, e ingrozitor de trist! din pacate asta este nivelul de civilizatie. Romanul, decat sa sterilizeze si sa ingrijeasca, abandoneaza si ucide! Nu suntem toti asa, dar din cate se poate observa, sunt destui astfel de indivizi. Cruzimea fata de animale este de neiertat! Iar pedepsele pentru astfel de fapte sunt derizorii. Si nici macar nu se aplica, de multe ori faptuitorii scapa cu o amenda administrativa ca, deh, fapta nu prezinta pericolul social al infractiunii! In SUA un individ a primit 28 de ani (!!!) inchisoare pt torturarea si uciderea a 5 caini. La noi ar fi primit, probabil, o amenda sau 1 an cu suspendare... Si totusi astfel de indivizi sunt un pericol grav pt societate... Majoritatea asasinilor au "inceput" cu animale. Deh... Valoarea morala a unui om (si a unei natii) se vede din modul in care se comporta cu animalele si batranii... iar Romania...

@adrianbogdan - Multumesc pentru vizita, dar mai ales pentru pozele postate. Din pacate nu toata lumea considera animalele salbatice, sau domestice, ca avand si ele dreptul la respect, dragoste, grija din partea noastra. Daca ne latra, sau maraie la noi cateodata cainii s-ar putea ca vina sa ne apartina.

Numai bine!

@plummy - Multumesc mult pentru cuvintele frumoase scrise si pentru sentimentele (eu le consider normale) umane fata de vietuitoarele care cresc sub acelasi cer cu noi. Daca un om nu se poarta ca un om se spune despre el ca se poarta ca un animal. In unele situatii aceasta afirmatie jigneste grav animalele. Imi aduc aminte ca in urma cu cativa ani o femeie din Gorj, daca nu ma insel, a nascut un copil pe care l-a aruncat la ghena de gunoi. O vecina intervievata de reporter in legatura cu gestul femeii spunea ca aceasta este o catea, nu femeie. Cred ca este o grava insulta adusa unei catele. Niciodata o catea nu isi va arunca sau neglija puii nou nascuti, ci ii apara cu pretul vietii. Si nu vorbesc din auzite ci prezint cazul unei catele cu trei pui de circa doua luni, care a fost impuscata si care pana a murit nu a dat voie nimanui sa se apropie de puii ei, nici macar noua care ii mai dadeam de mancare si apa sau lapte pentru pui. Pana nu a murit, nu a reusit nimeni sa puna mana pe pui, care au fost dupa aceea ingrijiti de mai multi vecini.

Vorbiti despre cruzimea unor neoameni, dar care se autointituleaza oameni, care ucid si chinuie animale de tot felul. Zilele acestea am vazut la televizor mai multi neoameni care chinuiau animale, respectiv unul care a taiat coada unei catele, iar altul, groaznic! a parlit de viu un porc pe care probabil uitase sa il omoare inainte. Sunt tare curios daca vreunul din acei neoameni mediatizati intens vor fi pedepsiti. Probabil vor primi, daca vor primi, o amenda simbolica si atat. In alte tari pe care le consideram civilizate acesti criminali ar fi fost arestati de mult. La noi, insa...

As putea vorbi multe despre loialitatea cainilor fata de stapanii lor. Nu de putine ori ati vazut la televizor sau pe internet caini care asteptau nemiscati de luni de zile in locul unde stapanii lor murisera in accidente, sau care au facut zeci sau sute de kilometri pentru a reveni acasa la ei. Cand marele poet Tudor Arghezi a scris acele versuri pe care cei mai multi dintre noi la stim, cu omul, cainele si bucate de paine a stiut ce scrie si ne-am convins de adevarul versurilor sale.

Dar de-ajuns cu nostalgiile! Daca putem sa ajutam pe cineva, om sau animal, s-o facem fara nici-un fel de retinere.

P. S. Pentru cei care au avut rabdarea de a citi randurile mele le recomand sa asculte cantecul lui Mihai Constantinescu "Iubiti si cainii vagabonzi!"

Ilustrația muzicală sau video-muzicală indicată a fost atașată articolului (vezi sus, imediat sub titlu).

@webmasterX - Multumesc mult pentru video clip. Poate Mihai Constantinescu va reusi sa mareasca (chiar si cu unul tot ar fi ceva) numarul iubitorilor de animale.

@liviu49 -

Superb ai scris, l-am citit abia acum dar daca se putea, votam de mai multe ori. Frumoasa si vulpita. Despre cainii fara stapan si inteligenta dar si drama lor, pot scrie mult. Am avut posibilitatea sa cresc 6 sau 7, sa-i salvez si, foarte important, sa incep sa inteleg ceva din comportamentul lor. Este uimitoare oferta lor de dragoste cat si inteligenta celor mai multi dintre ei. Ma bucur ca ati scris si ne-ati aratat suflete chinuite, abandonate de rasa zisa "superinteligenta" a planetei!

@elviramvio - Multumesc mult pentru vizita, dar mai ales pentru vorbele care ma fac sa cred ca apartin unui iubitor de necuvantatoare in general, de caini in special. Prefer sa ma obisnuiesc si sa-mi impun folosirea termenului de fiinta necuvantatoare, care mi se pare mai aproape de realitate decat cel de animal. Intalnirea cu " cumatra vulpe" a fost si pentru mine o surpriza neasteptata si ma bucur pentru aceasta bucurie. Norocul meu a fost ca eram cu aparatul de fotografiat in mana (tocmai facusem niste poze cu brazi) si ma intorceam la masina cand am vazut-o urcand din valea care margineste poienita unde eram opriti. Cum ocazia de a ne intalni, nas in nas, cu o vulpe merita o intarziere, am amanat plecarea spre casa si dupa ce ne-am imprietenit (cu ajutorul unui sandwich) am avut privilegiul de a face cateva fotografii, de care ma bucur de cate ori am ocazia. Roscata cu ochii albastri ramane, alaturi de ursul vestit, printre cei mai buni prieteni ai mei de pe Transfagarasan. Dar gata cu nostalgiile!

@liviu49 -

Da, toata familia mea iubeste necuvantatoarele. Am scris cateva articole aici, am si poze cu frumosii si frumoasele mele. Ma bucur sa intalnesc oameni iubitori de animalute si va rog sa continuati sa povestiti pe aici.

O seara buna!

Pt. @Liviu-49. Sunt Mihai 18. V-am întâlnit pe acest sit, nu întâmplător, ci datorită spiritului dv. de a sări în ajutorul cuiva, cînd nu știe ceva (este vorba de dialogul între mine și @Doinița) Am apreciat gestul dv. și am vrut să vă cunosc CV-ul pe acest sit. Așa am citit review-ul de mai sus. Mi-a plăcut foarte mult. De îndată, v-am inclus în rubrica „urmăriți” (nu-mi place cuvântul, mai potrivit ar fi „preferați”)

Vrând, nevrând, ați intrat în Clubul iubitorilor de necuvântătoare, din care fac parte Elviramvio, Luciaoradea, Crismis și poate mulți alții pe care nu-i știu eu acum. Și eu, adică noi (eu cu soția) ne alăutăm vouă). CV-ul meu despre acest subiect îl găsiți la rubrica Filozofări de suflet cu titlul „Să iubim animalele”

Despre devotamentul câinelui față de om, îmi vine în minte un dialog cu un bărbat. Îi cer iertare dacă va citi acum cum îl descriu pentru că folosesc expresii neortodoxe, dar numai astfel reușesc că vi-l descriu. Avea o față schimonosită, când îl priveai, aveai impresia că se strâmbă la tine. Avea gura strâmbă, un ochi parcă mai mic, cicatrice pe față. L-am întrebat dacă cumva a fost victima unui accident rutier. Mi-a răspuns că este cioban, că l-a atacat și tăvălit un urs și dacă nu ar fi fost câinele ciobănesc care să se bată cu ursul și să-l pună pe fugă, nu ași fi mai avut ocazia să stau cu el de vorbă. Mai departe, cuvintele nu-ți mai au rostul.

Și acum, despre acel urs de pe Transfăgărășan. Eu l-am văzut în direct. Era aproximativ prin anii 1974 sau 1976 și cu familia urcam Transfăgărășanul cu mașina (de la Vidrau la Cârțișoara). Până în Bâlea Lac, circulația oprită ad-hoc, un autocar pe dreapta și în șosea cca. 30 persoane, în cerc. Ne-am gândit la un accident rutier. Am coborât să vedem ce s-a întâmplat, dar era frig. Am deschis capota portbagajului și ne-am luat haine, uitând-o ridicată. In interiorul cercului de turiști era un urs și oamenii îi aruncau de mâncare, pe care ursul nu o refuza. Un cioban din apropiere a strigat la ei să aibe grije că totuși este o „fiară” dar cine-l lua în seamă. La un moment dat, ursul a simțit nevoia să-și scutere blana prin mișcări dreapta-stânga și a stropit cu apă pe cei care erau mai aproape. După aceea ursul a plecat și oamenii rapid i-au făcut culuar. Ursul s-a oprit în dreptul portbagajului meu, cu capota ridicată și a tot mirosit ce aveam eu în el, dar nu a luat nimic, nu a stricat nimic și a dispărut în pădure. Acel cioban spunea că că ursul era obișnuit cu oamenii, mai precis cu militarii care au construit Transfăgărășanul

Să ne citim cu bine.

Ce frumos! Cred ca au simtit animalele ca le iubiti si de aceea vi s-au aratat! Mai ales experienta cu vulpea e deosebita. Nu cred ca multi se pot lauda ca au hranit o vulpe si ca au vazut-o asa de aproape pe munte!

@noi doi - Multumesc pentru cuvintele frumoase adresate. Da, recunosc ca sunt un mare iubitor de animale, uneori poate exagerez cu dragostea mea. Sotia ma cearta de multe ori ca strang toti cainii de pe strada dupa mine si ca ma joc cu ei. Dar ea, alaturi de alte vecine, ii hraneste pe toti cateii abandonati sau aruncati la noi pe strada. Dar ma cearta pe mine! Iar eu nu pot fi indiferent la suferinta unor necuvantatoare fara nici un fel de vina. Si mai stiu pe cineva care sufera de aceasi boala ca a mea. O fosta colega de serviciu, impreuna cu mine, a luat in ingrijire o catea calcata de masina si care nu isi mai putea misca deloc partea din spate. Ca sa se poata misca se proptea pe picioarele din fata si isi tara partea din spate. Ni s-a parut ca nu am fi oameni daca nu am incerca sa o salvam, chiar daca i-am prelungit suferinta. Timp de mai bine de sase luni, de cateva ori pe zi mergeam la ea, unde ii gasisem adapost intr-o hala de depozitare abandonata, ii duceam mancare si apa, o spalam, i-am ingrijit ranile, o intorceam dupa o parte pe alta, pentru ca nu se putea intoarce singura. Se invatase cu noi si cand mergeam spre hala unde era, de la circa 50 de metri ne simtea si incepea sa scanceasca de bucurie ca venim la ea. In timp, ranile au inceput sa se vindece si a inceput sa se miste si sa se propteasca pe picioarele din spate. Incet - incet a inceput sa mearga, daca deplasarea asa cum reusea ea, poate fi considerat mers. Intre timp a trebuit sa ia cateaua din acea hala si a dus-o la ea acasa intr-un adapost in mica portine de gradina pe care o avea la bloc. Totodata eu am plecat de la benzinarie si am pierdut legatura si nu mai stiu ce s-a mai intamplat. Dar faptul ca dragostea a doi oameni a putut ajuta un animal ranit grav sa treaca peste suferinta lui mi se pare ceva deosebit si nu pot decat sa-i multumesc colegei pentru devotamentul si dragostea ei.

@liviu49: Chiar nu ai cum sa ramai indiferent la neputinta si suferinta unui suflet, asa ca satisfactia ca a reusit sa se insanatoseasca cu ajutorul tau, cred ca e imensa. Va felicit!