O vatra a regasirii: Vatra-Dornei

TIPĂREȘTE

O vatră a regăsirii: Vatra-Dornei

Dacă mult prea hămesita viaţă se lasă înduplecată de chipul tău cu linii coborâte şi se-ndură de rugaminţile tale rostite-n gând de a te face uitat măcar pentru o zi, când în loc să vină să-ţi ceară socoteală, se duce-n altă parte-a lumii şi mai iscă vreo gâlceavă demnă de abătut atenţia de la prea-zbuciumata-ţi fiinţă, atunci repede-te ca sălbăticiunea capturată ce vede o spartură în plasa cu ochiuri mari, pătrate, şi ca o apa navalnică revarsă-ţi spiritul şi pleacă spre căutare. Şi nu căuta departe, căci depărtarea e mama vitregă a amintirii şi mama bună a uitării.

Acu’, dacă tot am scris pe-aici impresii şi-am stârnit puţin acele simţăminte adânc zăgăzuite-n suflete, mă rog să-mi fie cu iertare dacă iarăşi îndrăznesc să fur din prea-plinul timp lăuntric şi să vă încerc răbdarea cu vorbe aruncate-n vânt, puse rânduit potrivit cu slaba mea pricepere.

Aşa după cum mi-i gândirea, frumos este să faci iconiţelor tale mici bucurii care mai de care. Te simţi cu-adevărat ceea ce eşti. Şi iconiţele tale mici să vezi că se bucură. Şi sunt bune păpuşile alea slabe, blonde, înconjurate de emfatic prestigiu comercial, sunt bune bicicletele cu şapte trepte de viteză care ţin până în următoarea vară şi toate piţibriciungurile astea frumoase care-ţi iau ochii. Călătorii şi excursii prin locuri atractive, cu oraşe grandios şi trudnic aruncate spre cer, zăvorâte-n sticlă şi betoane fasonate cu stil, cu marmură, cu praf... toate încântă ochiul şi ţi-le-aminteşti până ajungi înapoi pentru a le recomanda şi altora. Şi porţi alături iconiţele, le cari după cap, le duci în braţe cu firavele lor picioruşe ostenite după minuscula plimbare, căci fără ele ce rost ar mai avea călătoria spre locuri de încântare.

Adultul face orice pentru iconiţele lui. Orice. Şi de-aici, din aceasta slăbiciune, iconiţele se pot găsi într-o zi într-o mare dilemă: are rost să mai mângâi un pui de mâţă? sau să ţii în palme un iepuraş cât pumnul, plin de puf, cu nişte ochi mari şi rotunzi în care îţi vezi faţa ca-ntr-un glob din pomul de iarnă? Mai are rost? Îţi poţi chiar murdări hăinuţele... sau cine ştie, sfinte Doamne, Budha, Mahomed sau alţi atotputernici tribali, poţi lua purici sau căpuşe! E foarte periculos să te-arunci aşa, fără o analiză prealabilă a factorilor de risc, în meandrele civilizaţiei contemporane. Credeţi că degeaba sunt pe lumea asta atâţia specialişti care avertizează omenirea despre apropiata apocalipsă? Nu conteaza cum o veni, cu cutremur, cu meteoriţi, cu bube sau bacili de ăia ca pişcoturile. Credeţi că degeaba se chinuie organizaţiile mondiale să ne uşureze zilele şi să ne asigure confortul ăsta zilnic? Copii au fost educaţi în spiritul ăsta cel mai bine, căci al lor este viitorul! Eiii, dar omul ăsta ticalos, adultul care poartă pe anul naşterii blamul că s-a nascut în comunism, nu ia-n seamă nimic din recomandările distinselor şi prea-largilor cercuri de specialişti şi s-avântă tembel, cu romantismul său deşănţat, în ghearele nesăţioaselor pericole.

Copiilor le este foarte uşor în aceste timpuri căci nu trebuie să-şi orchestreze întreaga baterie a simţurilor pentru a cunoşte; ei doar dau clic şi pe monitor apar toate acestea, nici n-apuci să-ţi termini bine gândul. Ai nevoie de un deget să baţi în nişte pătrăţele de plastic pentru a-ţi aduce cunoaşterea în faţa ochilor. Şi din ce în ce mai mulţi refuză cu înverşunare contactul cu lumea reală. Practic universul lor e unul nedefinit, chiar ca universul real. Gândirea lor nu are nicio barieră, făptura lor nu are nicio limită, căci aşa cum spune preaprofunda filosofie americană, ce se vrea quintesenţa gândirii pragmatice şi universale a miliardelor şi miliardelor de fiinţe umane care s-au perindat pe aici, pe pământ, ,,doar cerul e deasupra noastra’’.

... Şi vrând să contracarez brutal mersul acesta bine cumpănit şi cultivat al vieţii noastre mistuite de importante mărunţişuri cotidiene, propun cu titlu imperativ o rapidă şi dezlânată escapadă spre o oază a regăsirii unui loc drag copilăriei mele: Vatra-Dornei.

În grabă, ca hoardele tătăreşti ce-şi ţinteau în inima Bucovinei un loc bun de jefuit întru dreapta îndestulare a copilaşilor lor mici cu ochii ca două liniuţe şi a straşnicelor lor neveste mongole, late-n şolduri şi cu părul precum cozile cailor, găsesc de cuviinţă să reped întreaga şi necuprinsa mea cohortă de iconiţe spre-acel loc de vii aduceri-aminte.

... Aveam vreo zece ani când întâia dată părinţii m-au dus la Dorna. Ei veneau aici pentru băile de nămol, cu apă minerală, ionizări, parafină şi mai ştiu eu ce bălăceală făceau ei acolo prin camerele alea dosite, unite prin culoare lungi, împrăştiate prin clădiri cu arhitectură dantelată de pe vremea austro-ungarilor.

Contactul cu gara a fost unul extrem de izbitor; credeam că am ajuns într-o carte cu poveşti germane, fiindcă biserica catolică ce străjuia măreţ intrarea în localitate îmi părea un castel ilustrat de prin cărţile cu basme ale Fraţilor Grimm. Urma apoi clădirea gării cu silueta la fel de zveltă, ţâşnind spre cer, asemenea brazilor, ca şi clădirea biserii catolice.

Era ceva nou căci în orizonturile copilăriei mele de până atunci nu avusesem contact cu clădirile semeţe, rafinate, sobre ale celuilalt cult, eu fiind obişnuit cu bisericile din preajma mea, cu cupolele oarecum curbate, turlele îngemănate vrând să se ridice şi ele cât de cât din burduhănosul corp al lăţitei biserici, ca un popă din ăla gras care fornăind pe nări înfundate de polipi îl preaslăveşte pe Hristos şi îndeamnă la cumpătare...

Şi-mi aduc aminte că pe peronul gării striga un barbat, în mulţime: camere de închiriat! camere de închiriat! De fapt, el nu închiria; avea un cărucior cu roţi şi cu o structură simplă din sârme înodate şi strânse cu patentul, cu care ducea bagajele potenţialilor chiriaşi către proprietarii de camere de închiriat. Aveam să-l revad mulţi ani pe acest domn, tot în postura lui de PR neatestat pentru călătorii care osteniţi de prea lungul şi înghesuitul drum în caleaşca de tablă albastră îi cereau toţi odată lămuriri încotro şi unde trebuie să se îndrepte ei. Îl cunoştea toată lumea. Bietul om... făcea faţă cu energie debordantă.

... Domnul Tiron era un bărbat uscat, cu obrajii supţi şi care avea un ochi alb. Pentru mine, copil fiind ochiul ăla alb nu putea însemna decât o mare sursă de spaimă interioară. M-aşteptam ca din clipă în clipă să mă-nhaţe acest căpcăun din nu ştiu ce poveste de inspiraţie gotică a Fraţilor Grimm, căci ăştia mi-au băgat frica până-n măduva oaselor în copilărie cu poveştile lor cu căpcăuni şi spiriduşi din ăia răi... Aşa-mi imaginam eu că acelui om tare trebuia să-i fi plăcut tocana de copil scheletic aşa ca mine.

Şi de fiecare dată, până târziu în timp, gara din Vatra-Dornei avea să fie pentru mine o poartă prin care dacă reuşeam să trec nemâncat, eram sigur c-o să mai trăiesc vreo doi ani...

Dar după ani, domnul acela, nu a mai fost văzut plimbând bagaje şi dând indicaţii nedumeriţilor...

Dar apa ce taie oraşul în două, peste care un pod cuteza a se întinde sfidător legând un ţărm de altul, îşi plimbă şi astăzi printre pietre nemurirea, cu spume, cu zgomot, cu înverşunare.

... Şi dacă cutezi a trece acel pod şi dacă prăpăditele-ţi picioare mai au în ele dor de a te duce să vezi de unul singur hotarele nemărginirii, atunci cu îngăduinţă caută a te opri întâi şi spune-le să te lase oleacă să te odihneşti pe o bancă pe undeva pe la marginea parcului ce ţine loc de plămân răsfiratei urbe. Şi dacă aerul nu ţi-e destul, mergi tot spre vârf de munte şi nesăţios te îndoapă căci cine l-a făcut acolo din belşug, pentru vietăţi la dat.

Acu’, dacă am ajuns acolo, iconiţa mea, ca toţi copiii plictisiţi de tihna şi preaplinul vieţii ăsteia, era ca mânzul scăpat pe lângă herghelie. Şi ştiind că pentru ceva anume o adusesem aici, la început duios, iar mai apoi agasant mă tot întreba: ,,Da’ veveriţele unde-s? Da’ când apar? Da’ de ce nu e niciuna? ’’ Mda, veveriţele normal ar fi trebuit să ne aştepte-n gară, în locul domnului Tiron, sau să stea aliniate de-a lungul podului şi să ofere mostre de batoane de ciocolată.

Nu-i în intenţia mea de-a vă indica cum să ajungeţi la Vatra-Dornei, google ăla cu globul pământesc e mai mare meşter la asta sau la ce aşezământ de odihnă şi desfătare culinară să trageţi pentru înoptare, că pentru asta sunt oameni pricepuţi, cu specializări scrise pe diplome frumoase şi cu cartonaşe plasticate atârnate la gât pentru citirea rangului lor în astă lume; las în seama lor hoteluri, vile, pensiuni şi restaurante a vi le face cunoscute şi cu fervoare recomandate spre nepreţuita strângere a plăţii pentru aceste informaţii şi deopotrivă pentru satisfacerea celor mai exigente şi rafinate gusturi.

Fanfara ce altădată tulbura liniştea munţilor împrăştiind din mijlocul parcului, dintr-un chioşc de lemn, sunetele solemne ale unor compozitori nemuritori, astăzi e doar o amintire a celor care-au fost acolo. Civilizaţia a adus toate roadele ei şi pe aceste locuri. Păi, aşa, să ne punem în valoare frumuseţile, aşa se cade, nu să lăsăm ţările alea cu tradiţii străvechi să ne fure turiştii. Turistul este cheia existenţei umane; fără el s-ar prabuşi lumea...

... Şi s-a modernizat totul: pârtia de schi, aleile, băncile, trotuarele cu borduri noi, paralelipipedice, cu un cant frumos rotunjit să nu se-mpiedice careva, pavele colorate-n gri şi bordo, aşa da! Turistul vine curios, se plimbă pe asfaltul neted ca masa, târguieşte câteva suveniruri, mai vede nişte hârburi vechi şi straie demodate, nişte mortăciuni pe acolo prin muzee... şi-apoi se-ndreaptă lacom spre raiul desfătării: tochitură moldovenească cu mămăligă, sarmale, borş cu costiţă afumată, de astea de-ţi desfundă nările şi se constituie în pericole pentru lacoma ta fiinţă, cu nesimţire mărind colesterolul pe care tenace l-ai ţinut sub control cu tot felul de echinacei şi omegi din alea bune, 3, nu de oricare!

Apoi dacă aste produse tradiţionale nu ţi-or fi pe plac şi maţele tale le vor refuza cu scârbă, meşteri culinari pricepuţi de la Răsărit şi de la Apus ţi-au trimis aici în calea ta cele mai rafinate rezultate ale bucătăriei lor, dovadă a unui nepreţuit şi imbatabil simţământ comercial: şaorma şi kebab, hotgod, hamburger si pizza, mec-cicănuri de tot felul şi arome care mai de care mai îmbietoare.

... Am vrut să pun copilul de oraş, speriat, agasat şi agresat în fiinţa lui de fiarele care sperie generaţiile ultraprocomputer bântuind străzile şi maidanele în haite pribege, de fapt, aminale domestice izgonite-n sălbaticie cu inconştienţă, cu cruzime, cu dispreţ, faţă-n faţă cu animale realmente salbatice ce nu se lasă atinse de om.

Şi-am vrut să găsesc o cale de a educa ca şi când aş fi făcut-o pentru propria fiinţă, acum de pe un postament considerabil mai înalt, copilul ce temător încearcă a păşi printre copaci într-o deasă şi întunecată padure.

Acolo în acel parc, acolo sălbăticia coboară din neînclinanţi-i molizi, drept cu capul în jos, în spirala, cu pricepere şi curiozitate.

Răsună asurzitor ,,Mariana, Mariana! ’’; bătrâni, copii, oameni care-au lăsat constumul în şifonierul ăla scump de acasă, toţi caută din priviri şi bat ca smintiţii două nuci una de alta. ,,Cioc-cioc, cioc-cioc, Mariana, Mariana! ’’ Toţi aşteaptă, la recomadarea altora ce i-au trimis aici, să sară veveriţele din copaci ca floricele de porumb chinuite crud de arsura de sub fundul lor.

Şi parcă nimic nu mai era ca înainte, nici bănci, nici fanfară, nici veveriţe.

... Am găsit o fată drăguţă, o unguroaică ce vindea brizbrizuri, blănuri molatice, cergi, lemnării meşteşugit crestate şi şlefuite la strung, amestecate cu nepreţuite ornamente şi ţarţamuri aduse tocmai din fundul Orientului pentru umplerea golurilor acestui popor. Iar fata, am văzut în ochii ei că era un suflet curat, deşi precupeaţă de nimic, m-a lămurit unde să căutăm ceea ce doream. Stătea ea aşa zilnic acolo şi învăţase legile naturii, aşa poate ca să treaca mai uşor timpul. Sau dintr-o pornire etern umană...

Şi-am lăsat în urmă gloatele cu corul lor rugător cu tot, să o strige pe Mariana aia care între timp probabil că-şi schimbase numele şi-am urmat tăcerea şi liniştea pădurii. Şi-acolo, la pas încet mergând, am zărit pe o crenguţă şi-apoi pe alta şi-apoi pe alta, în salturi repezi, himera după care voinţa mă trimisese acolo.

Am ciocanit rar nucile, uşor ca să n-o sperii, cu respect, cu solemnitate ca şi când mă pregăteam a vorbi cu Sfânta Vineri, ocrotitoarea mea, prins într-o poveste în care trebuia să duc puiul de lângă mine pe un alt tărâm.

Veveriţa a venit... ; şi-ntr-un final a plecat acolo de unde venise.

,,Sunt asa de emosionată, din toată viasa mea! ’’ şi iconiţa mea era stânjenită ca-n faţa unei comisii de evaluare a elevilor care stă-n cumpănă dacă să-ţi fericească ziua sau să te trimită bocind acasă la mă-ta.

Iar rabia ce bântuie sălbăticiunile n-a sărit pe ea cu ferocitate, ci a stat cuminte acolo, la ea în pădurea mare, pierdută şi uitată printre alte miliarde de vietăţi.

...

Ca să credeţi că vorbele zise sunt pline de adevăr vă arăt ce-nseamnă a cunoaşte bucuria unei mici vietăţi ce constată că nu toată lumea îi vrea blăniţa pentru a mărgini cu ea bundiţele tradiţionale ale bucovinenilor. Măcar aşa, din fotografii, să simţiţi acea prezenţă.

Mute imagini, colorate, mai mult sau mai puţin cadrate după canoanele artei fotografice, sunt mică parte a unei emoţii traită alături de mica iconiţă zguduită poate şi impregnată ireversibil cu impresia unui evenimet real. În rest, rapiditatea computerului, complexitatea informaţiilor şi larga socializare impersonală dau unui copil o iluzie cum că natura este undeva departe, nu a făcut şi nu face parte din noi, ci este o noţiune uşoară de conţinut şi bună doar de subiect pentru o compunere.

...

Şi iar vă zic, de timpul irosit pentru risipirea şi-asa ostenitei vederi asupra acestor rânduri, mă fac vinovat şi iertare e prea puţin a cere de la dumneavoastră.

CO. COS1410

13.05.2012

---

VIZUALIZĂRI: 1255 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI