Omienouăsuteoptzecișipatru

TIPĂREȘTE

„1984” — De această carte a lui George Orwell mi-a adus aminte vizita din acest oraș. Pentru cine nu a citit cartea vă spun pe scurt, Orwell descrie o societate distopică, o lume imaginară negativă, unde partidul este un fel de Big Brother care citește și controlează în același timp până și gândurile avute de oameni astfel deținând controlul total. Ei bine din acest motiv relatiile dintre oameni sunt afectate major, dar și viața de zi cu zi a omului este perturbrată grav. Nu știu, dar cam asta am simțit, când am vizitat acest oraș, Ghardaia. Mai târziu o să prezint amănunte. Apropo se pare că societatea creată și imaginată de Orwell, nu este chiar așa distopică așa cum credeam, asta din nefericire.

Unul dintre cele mai interesante, dar și intrigante orașe văzute de mine la viața mea a fost orașul Ghardaia din Algeria. Acesta este situat în mijlocul deșertului Sahara la vreo 600 de kilometri depărtare de capitala Alger. Evident că până aici am zburat cu avionul cu o cursă a companiei locale Air Algeria. Am aterizat în jurul prânzului pe aeroportul Zakaria. Acesta este un aeroport de provincie micuț și poartă numele unui poet algerian născut pe aceste meleaguri, pe numele său Zakaria Moufdi.

Am ieșit rapid din aeroport după formalitătile obligatorii și am dat de o parcare goală. Doar autocarul nostru ne aștepta, restul turiștilor din avion se făcuseră nevăzuți. Ciudat că nu roiau prin preajma aeroportului mici comercianți și nici măcar taximetriștii. Dacă nu aveam transferul asigurat nu știu ce am fi făcut. Până în Ghardaia era un drum de vreo 18 kilometri, destul de lung.

Ghardaia este un oraș în centrul Algeriei, în zona văii M'zab. Este reședința provinciei cu același nume. Datorită arhitecturii sale medievale, localitatea face parte din Patrimonul Cultural Mondial UNESCO. Ghardaia face parte dintr-o pentapolis, adică din cinci orașe separate, un oraș în vârf de deal printre alte patru, construit în urmă cu aproape o mie de ani în valea M’Zab. A fost fondată de mozabiți, o sectă ibadi a musulmanilor berberi. Este un oraș cetate un oraș fortificat cu ziduri înalte. În centru se află zona istorică Mʾzabite, cu o moschee în stil piramidă și o piață cu arcade. Casele distinctive albe, roz și roșii, făcute din nisip, lut și gips, se înalță pe terase și arcade. În cartea sa din 1963, La Force des choses, filozoful existențialist francez Simone de Beauvoir a descris-o pe Ghardaïa drept „un tablou cubist frumos construit” . Chiar este un oraș frumos, foarte curat, cu multe zone verzi, în ciuda zonei aride în care este amplasat.

Numele orasului Ghardaia își are originile într-o sfântă pe nume Daia, care a trăit într-o peșteră (ghār) din zonă înainte de a înflori într-un oraș locuit de musulmani ibadi care au venit să scape de persecuția din califatul fatimid din nord. Populația din ziua de azi numără aproape 100.000 de suflete, iar orașul are o suprafață de 75 kmp. A fost fondat în jurul anul 1000.

Cele cinci orașe din acest așa numit pentapolis sunt: Beni Izguen, Melika, Bounoura, El Atteuf, iar în mijloc Ghardaia. Fiecare acest oraș are moscheea lui, toate cuprind un deal și o vale si sunt fortificate ca niște mici cetăți. Deasemenea nu lipsesc piata centrală și școala. Aceste orașe sau sate, mai bine le voi zice cetăți, sunt extrem de vechi. Comunitățile străvechi berberii, moabiții și arabii conviețuiesc de veacuri, câteodată în pace, altădată cu violențe!!!

Noi în periplu nostru prin zonă am apucat să vizităm trei dintre aceste orașe-cetate și anume Ghardaia, Beni Isguen și El Ateuf.

În următoarea zi un ghid tânăr și foarte educat ne-a condus prin orașul El Ateuf. Întâi am vizitat orașul... Aici nu poți intra decât dacă esti acceptat de comunitate. Este o comunitate închisă și ai voie să intri doar alături de un ghid local și ești obligat să respecți regulile lor stricte. De exemplu nu ai voie sub nicio formă să le faci poze. Evident că am făcut, dar pe ascuns și de la depărtare. Dacă încalci regulile poți fi expulzat din oraș. După plata unei taxe de acces simbolice am fost preluați de către un ghid bătrân ales de către înțelepții satului. Acesta deși mergea cu un toiag era foarte agil și jovial. Un tip cam misogin nu prea pe gustul nostru era o mica vedetă locală, tocmai apăruse la televizor într-un reportaj franțuzesc. A început să ne povestească despre istoria locului. Casele din cetate micuțe, iar aleile sunt foarte înguste, iar traficul este propoderent pietonal. Mai mult decât clădirile, pe mine m-au fascinat oamenii. Femeile erau îmbrăcate de sus până jos, erau îmbrăcate în alb și aveau doar un ochi pe unde puteau să vadă. Se fereau cât puteau de mult de noi. Nici nu vreți să stiți cât îmi era de milă de ele.

Noi eram curioși și ne opream din când în când să ascultăm poveștile ghidului. Evident străzile fiind foarte înguste blocam trecerea. Când apărea un localnic trebuia musai să ne dăm la o parte din fața lui, ca să poată trece. Un lucru de bun simț ati putea spune. Da evident, numai că era ceva foarte curios la acești oameni mergeau de parcă erau teleghidati. Parcă nu vedeau dreapta sau stânga. De multe ori puteu să ne ocolească, dar nu, se opreau și așteptau să le facem loc. Exact ca pinguinii, dacă știți despre ce vorbesc.

Eu mai rebel de felul meu am încercat să interacționez măcar cu copiii, scuzati cacofonia. Aceștia erau evident mai curioși să afle despre oameni diferiți, decăt cei pe care-i cunosc. Una peste alta chiar erau mult mai deschiși la nou, decât adulții.

Ne-am plimbat pe străduțele înguste am făcut ceva poze mai mult pe ascuns și am ajuns si în zona cimitirului și am vizitat și un mausoleu. A fost o vizită interesantă, dar care mie personal în ciuda căldurii excesive mi-a dat fiori reci pe șira spinării. În secolul XXI se mai poate trăi așa!!!

Noi eram cazați chiar în Ghardaia (vezi impresii) așa că urmatoarea noastră vizită a fost într-un souk, adică o piață centrală. Souk-ul este o instituție socială foarte importantă, la fel ca școala sau moscheea. Este un loc nu numai pentru cumpăraturi și aprovizionare, ci și pentru întâlniri și pentru socializare. Aici vin și negustori de pe alte meleaguri, așa ca este un bun prilej de a afla lucruri noi.

După ce am trecut cu autocarul nostru mare pe o străduță foarte îngustă, nici nu știu cum a încăput, am dat de o piața mare cu o fântână în centrul ei. De jur împrejurul acesteia se aflau magazine de tot felul, atât cu produse alimentare, cât și cu haine ori bijuterii. A fost o ocazie pentru noi să ne pierdem pe străduțele înguste, să mirosim mirodenii exotice, să gustăm fructe fără E-uri, dar și să cumpăram suveniruri pentru acasă. Ce m-a impresionat în această vastă piață era multitudinea de capete de animale scoase la vânzare pe tarabe!!!

Evident și aici trebuia să negociem la sânge fiecare produs. Prețurile pentru străini ca noi, se dublau instant. Cu toate astea au fost foarte corecți la schimbul valutar, spre deosebire de ghizii noștri. Apropo de ghizi aici în Ghardaia aveam un ghid principal căreia îi spuneam italianul pentru că vorbea bine această limbă, un ghid local tânăr și educat pentru vizita orașelor-cetate închise și câte un alt ghid în fiecare oraș cetate. O puzderie de ghizi!

În ziua a doua zi ghidul ne-a dus chiar în orașul lui în cetatea Moabiților, Beni Izguen. Este o cetate, căci sunt izolați de ceilalți locuitori ai Ghardaiei și de turiști, prin ziduri, dar mai ales prin tradiții foarte puternice. Nici un străin nu poate intra în oraș decât acceptat și acompaniat de un ghid oficial numit de „sfatul înțelepților” . Nimeni nu poate rămâne peste noapte acolo, nu sunt hoteluri sau restaurante și turiștii nu au voie să facă fotografii. A fost un mare privilegiu că am fost acceptați acolo.

Moabiții sunt un popor străvechi care au fugit din Orientul Mijlociu în secolul al VI-lea și s-au refugiat în nordul Saharei. De atunci ei urmează, fără abatere, tradițiile ancestrale. Străzile orașului sunt înguste și în pantă.

Copiii lor nu sunt numai școlarizați, dar și foarte supravegheați printr-un program strâns: de la 8 dimineața la 9, studiul Coranului în arabă și rugăciune, apoi urmează orele de cultură generală în arabă, franceză și engleză până la 4 p. m. De la 5 la 6 seara din nou sunt luați la studiu la moschee. Nivelul școlar cred că este foarte ridicat, căci mulți ajung să facă studii înalte, în Algeria, America sau Europa. Prin tradiție, Moabiții sunt mari comercianți. Pleacă în lumea largă să-și vândă produsele, dar sunt și extrem de atașați de poporul lor și de tradiții.

Femeile din cetatea pe care am vizitat-o sunt îmbrăcate în alb din cap până în picioare. Nu este dezgolit decât un singur ochi!!! Îmi păreau niște umbre grăbite și speriate, parcă erau niste stafii. Și se fereau de poze ca dracul de tămâie. Puteam face poze doar pe ascuns.

Apoi, ghidul nostru ne-a condus pe o terasă la mare înălțime de unde vedeam la depărtări: se vedea satul palmierilor cu reședințele de vară a localnicilor. Nu este foarte clar și nu prea înțelegeam de ce aveau nevoie de reședințe de vară când eu aveam impresia că acolo este vară continu. De pe terasă ne-am urcat în turnul de veghe. Am remarcat că toate orașele sau cetățile aveau turnul lor de veghe – element tot atât de important ca și moscheea, piața, școala… Mă gândeam că turnul este construit pentru protecție, pentru securitate, dar nici vorbă de așa ceva. Turnul este construit pentru a vedea din timp de la depărtare când vine puhoiul de apă. Locuitorii acestor așezări pândesc apa! Vine foarte rar dar pe neașteptate, cu forță, aduce în vâltoarea ei copaci, animale moarte și noroi. De necrezut, dar cât se poate de adevărat. Momentan albia râului era secată și erau chiar și mașini parcate.

Dar cei din regiune și mai ales cei din cetatea Moabiților au un sistem ancestral de păstrare a apei, instalații sofisticate, filtre de tot felul pentru trunchiurile copacilor, pentru corpul animalelor moarte. De exemplu, utilizează restul animalelor ca îngrășământ natural pentru culturi.

Este ingenios nu numai sistemul de captare și păstrare a apei, dar și modul de distribuire. Fiecare casă, familie, primește apă în mod just, de la trezoreria comunității, prin canale. Astfel in ziua de azi Beni Isguen este o localitate ecologică. Fiecare locuitor al acesteia are obligatia de a planta un pom fructifer și de a avea grijă de o grădiniță de flori. Din cauza lipsei acute aresurselor au mare grijă de utilizarea acestora care sunt în mod judicios cu cât mai putine pierderi. Deasemenea și curățenia este la mare preț.

ȘI încă ceva nu există oameni bogati. Dacă ai un surplus din mica ta afacere păstrezi strictul necesar, iar restul îl donezi comunității și astfel sunt ajutati și cei în nevoie. Sună bine pe hârtie, dar practica ne-a arătat că acest sistem socialist este pur si simplu falimentar.

Evident nu te poți muta într-o asemenea comunitate, iar cei care nu respectă regulile sunt expulzați fără milă. Este o societate închisă, cu reguli străvechi, care datorită tinerilor erudiți își deschide timid porțile către lume.

Vă spun cu mâna pe inimă, pentru mine personal a fost cel mai greu de scris acest articol. Am fost foarte tulburat după vizita acolo. Șocant pentru mine a fost faptul că din grupul nostru erau doamne care spuneau că asta e viața lor si cine suntem noi să-i judecăm, să zicem mersi că ne-au deschis ușa să-i vizităm. Știu și eu regula când intri în casă la un prieten trebuie să fii mut si orb, să nu vezi neajunsurile și să nu le povestești mai departe. Dar aici în Ghardaia este mult mai mult. Trebuie povestit pentru a cunoaște viață grea trăită de oamenii de acolo, în special de către femei. Mulți poate suferă de sindromul Stockholm si cred că așa este normală viața, dar noi care cunoaștem beneficiile unei vieti libere și democratice trebuie să le deschidem ochii. Este pur si simplu o obligatie morală. Închei aici acest articol. Dacă scriam cu stiloul pe hârtie ați fi observat la sfârșit și o lacrimă...

---

VIZUALIZĂRI: 375 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI