Național

TIPĂREȘTE

Parcul Național din București este aproape de Arena Națională și se întinde până spre spitalul de copii Victor Gomoiu, mărginit fiind de Bulevardul Basarabia unde sunt câteva restaurante și de partea cu parcul și de partea cealaltă.

În interiorul parcului regăsim complexul sportiv Lia Manoliu, motiv pentru care parcul mai este numit și Lia Manoliu care a fost o sportivă româncă născută la Chișinău, Moldova, ce a primit medalia de aur la atletism în 1968 în Mexico. Ea a fost prima sportivă din lume care a participat la 6 ediții consecutive ale Jocurilor Olimpice.

Parcul a fost amenajat în anul 1953 și, inițial, s-a numit 23 August.

În acest perimetru exista bază de înot, turn de parașutism (care a fost dezafectat), patinoar, terenuri de tenis și unități de tratament pentru sportivi, fiind cel mai mare complex sportiv din țară. Inițial, suprafața totală era de 54 de hectare. Federația Română de Fotbal își avea sediul tot în incinta parcului precum și Casa Fotbalului.

Acum 100 de ani, locul se numea Bariera Vergului. Astăzi, parcul este înconjurat de un cartier de vile luxoase, selecte deși unele au stil minimalist, altele, însă, amintesc de arhitectura brâncovenească și se învecinează cu clădiri mai noi, futuriste, înșirate toate, după porți, în curțile lor, pe străzi umbrite de arbori falnici care acoperă carosabilul și-l umplu de frunze îngălbenite, pe toamnă.

În Parcul Național ajung rar. De obicei intru prin poarta de după spitalul Gomoiu, din Bulevardul Basarabia și apuc să mă plimb pe alee, la vale pentru că relieful coboară spre lac și fac asta că nu sunt terase pe partea asta, restaurantele încep să se înghesuie unele în altele abia spre intrarea dinspre Arena Națională și acolo ajungeam mereu pe terasă și-mi pierdeam motivația pentru plimbare. Pe partea aia mai ratam intrarea în parc și ajungeam pe aleea spre stadion pe care îl ocoleam și ajungeam în spate la Mega Mall, spre Vatra Luminoasă. O dată chiar mi-am făcut ambiție să găsesc intrarea în parc dinspre Vatra Luminoasă și-am umblat mult și bine până am înțeles că parcul este abia după un cvartal de blocuri și intrarea se face abia din strada paralelă cu Vatra Luminoasă, o stradă mai liniștită, fără prea mult trafic și cu două borduri apropiate pe mijlocul străzii cu vegetație abundentă între ele: strada Maior Coravu care iese spre un rond limitrof, în parc.

Parcul Național îmi place foarte mult pentru că este, practic, o împrejmuire a unei mici zone împădurite, cu arbori înalți deși destul de rari, ce-i drept. Printre acești copaci sunt alei asfaltate pe care se tot plimbă bicicliști sau trotiniști, pe aleile în pantă, spre lac. Pe lac este insulă și un pod înalt, metalic, face joncțiunea cu malul dar nu este întreținut și o poartă din bare metalice oprește accesul spre pod și insulă. Cu vedere spre insulă găsim restaurant Riviera, elegant, cu terasă orientată fix spre lac și spre insulă și cu o priveliște luxuriantă pentru că parcul stă de mulți ani netulburat iar vedetația a apucat să crească abundentă, relieful insulei fiind înalt iar apa are o culoare verde fix de aceeași nuanță ca și a plantelor astfel că, pe terasa restaurantului fiind, ai o priveliște de un verde aproximativ omogen. În octombrie, pe sub copaci, era extrem de plăcut, pe aleile parcului. În spatele restaurantului sunt 6 căsuțe pentru diverse dar am găsit una singură deschisă duminică după-amiază și nici aia nu avea prea multă căutare că puținii trecători păreau veniți mai mult la plimbare și relaxare decât la cumpărături și n-aveau chef de ciocolățele sau jucărele și nici eu nu aveam. Înaintând pe alei, pe malul apei, găsim tot felul de podețe, scări albe, balustrade și drumeaguri întortocheate. Mai spre marginea parcului, spre spital, există, de multă vreme, amfiteatrul Mihai Eminescu unde, ocazional, se mai organizează câte o activitate. În fața acestuia sunt jucărele și un trenuleț parcat acolo spre deliciul micuților.

În fața amfiteatrului era obicei să se organizeze, la vremea recoltei, târgul de toamnă. Uneori mergeam pe zi și găseam mulțime de bucate, artiști populari făcând atmosferă, ceaune cu sarmale și munți de grătare, alteori ajungeam pe seară și plimbăreți nu mai erau, pe întuneric, seara vine devreme în octombrie și găseam munți de mâncare în parc și nu avea cine să mănânce. Anul ăsta am trecut pe acolo și am găsit târgul pe trotuar, în afara parcului iar parcul foarte cumințel, în liniștea și relaxarea sa în timp ce, pe trotuarul limitrof era mare zumzăială și înghesuială cu butoaie de must, ceaune imense de tochitură, munți de plăcinte, ghemuri imense de cârnați, murături, chiar și gozleme, clătite, kurtoș kolaks, acadele și rahat și câte și mai câte, în agitația specifică de târg de toamnă. Prețurile sunt mereu imense pe la târg. O scovergă ce-o iau de la chioșc cu 3 lei, aici era 10 lei. În fine, am dat și eu o tură de-a lungul târgului dar, în final, tot spre parc m-am lăsat să mai alimentez și cu oxigen. Amu’, nu zic, târgul era bine organizat și cu multe decoruri de-ți lua ochii dar m-am lăsat pe vale, spre simplitatea copacilor și a verdelui plantelor.

---

VIZUALIZĂRI: 202 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI