Slănic Prahova la sfârsit de iunie

TIPĂREȘTE

Chiar pe AFA întrebam ce lac sau ștrand îmi recomandați la Slănic Prahova, pentru a-mi pregăti cât mai bine concediul (amfostacolo.ro/sol-cmr.php?iid=12483). Mulțumesc celor care mi-au răspuns.

Două zile de iunie petrecute în această localitate mi-au înagăduit să-mi fac o părere proprie despre Slănic și băile sale tămăduitoare, părere pe care v-o împărtășesc.

Am ajuns cu o prietenă cu mașina, dinspre Ploiești. Pe drum ne-am oprit ca să admirăm un cuib de barză.

Slănic Prahova se află pe Valea pârâului Slănic Vârbilău, afluent al Teleajenului, afluent al Prahovei, afluent al Ialomiței, afluent al Dunării. Chiar după ploile din ziua precedentă, debitul pârâului cu maluri betonate nu era prea impresionant.

Ne-am cazat la hotelul Roberto, situat vizavi de gară, unde rezervasem 2 camere cu mult timp în urmă. Un alt review descrie experiență noastră la Roberto - vezi impresii.

Unul din scopurile vacanței la Slănic era de tip medical, bazat pe speranța de a scăpa de dureri reumatice. Bineînțeles voiam de asemenea să ne odihnim și să vizităm atracțiile locului, în special salina, unde mai fusesem de mult și pe care doream s-o arăt și copiilor.

Slănicul de sfârșit de iunie mi s-a părut liniștit, dar totuși dotat cu comerțul său activ (supermarket, magazine cu de toate, chioșc de ziare, cofetărie) și vizitat de ceva turiști, nu mulți. Poate că unii vin numai pentru salină, fiindcă nu i-am revăzut în alte locuri. Mi-a plăcut dalajul portocaliu lângă hotel și spre Baia Verde, care mi-a amintit de stațiunile de pe Litoral. Îmi venea să cânt « Follow the Yellow Brick Road » (cântecul din Vrăjitorul din Oz), sau“Goodbye yellow brick road” al lui Elton John.

Calea ferată continuă după gară, dar pare abandonată, năpădită de buruieni și de melci. Ne-am plimbat pe ea, încercând să nu strivim căsuțele gasteropopozilor și am traversat podul feroviar peste pârâu, dar la pas. Liniște, pace, mici descoperiri, vacanță!

Am început a doua zi cu o vizită la salina Unirea. Așa cum auzisem, liftul pe care îl cunoșteam din copilărie a fost înlocuit cu microbuze care te iau de la casa de bilete, te duc la o intrare mai departe după un întreg ocol și se strecoară în mină printr-un tunel destul de îngust. În microbuz se vorbea română dar și engleză.

Ușoara senzație de opresare din microbuz a dispărut instantaneu de îndată ce am intrat în imensa salină. Plimbarea pe jos a durat câteva ore. Există mai multe lucruri interesante, pe care le enumăr: trepte suspendate care nu duc nicăieri, statui din sare, perete unde se ghicește urma fostului lift, utilaje de minerit, poze cu ocnași, lac și stalactite din sare, capelă, minigolf, tobogane pneumatice, mese de ping-pong, karting… De la o tarabă în subteran am cumpărat râșnițe de sare Salrom (Societatea Națională a Sării, care exploatează salina) pentru noi și pentru prieteni și colegi, care s-au dovedit de bună calitate.

Am fi putut petrece o zi întreaga la 208 m adâncime, dar voiam neapărat să profităm de vremea bună de afară pentru ca să ne îmbăiem. Când microbuzul a ieșit la lumina zilei, am apreciat cerul albastru, soarele, vegetația Slanicului, formată din foioase dar și conifere. Ne-am oprit la tarabele de lângă casa de bilete, unde am mai cumpărat niște magneți și droburi de sare, de oferit.

În seara precedentă, am făcut o plimbare până la Baia Baciului și am constatat că era închisă. S-ar părea că se făceau încă lucrări și urma să se deschidă în iulie. Prin urmare, am urmat aleea portocalie spre Baia Verde, aflată pe malul opus față de hotelul nostru, Roberto.

Intrarea la Baia Verde nu este foarte scumpă (adulți 30 lei și tarif redus 15 lei) și dă acces la trei lacuri naturale sărate, în care se intră pe scări de lemn amenajate. Lacurile se află la altitudini diferite și diferă atât prin salinitate cât și prin culoare. Atunci, la sfârsit de iunie, clientela era puțină (persoane mai în vârstă, copii și tineri din regiune care pe acolo își fac veacul, câteva familii cu copii), așa că am putut să stăm pe ce șezlonguri voiam.

Pe lacuri se află niște plute le lemn, mobile, pe care poți să te urci ca să faci plajă. Este util să ai niște șlapi pentru ca să ajungi de la un lac la celălalt sau la dușuri și cabine (două cabine cam sumare, dar care au meritul de a exista). Eu una am regretat că nu aveam șlapi. Este și un restaurant sau bar, dacă nu chiar două, dar nu le-am încercat.

Mai pe seară, înainte de masă, am mers cu mașina la un obiectiv turistic din zonă: Muntele Verde, de fapt un deal cu o râpă de culoare verzuie, pe care copiii l-au escaladat. Mi-ar fi plăcut dacă nu am fi fost încercuiți de o haită de câini sălbăticiți și hămesiți. Experiența a fost neplăcută, deoarece teama de câini a lăsat repede locul milei, vazându-i cât sunt de slabi.

În ultima zi am vrut să ne îmbăiem și la Baia Roșie, pentru a compara și a ne consolida efectele benefice ale sării asupra organismului.

Complexul Baia Roșie se află la ieșirea din Slănic spre Ploiești, pe strada principala. Am achitat 60 de lei de adult și 30 de copil sau student, deci dublul față de Baia Verde. Ștrandul arată bine, precum și restaurantul și hotelul, împărtit în mai multe clădiri, cu o grădină bine îngrijită, care mi-a amintit de cea a hotelului Tismana din stațiunea Jupiter. Poți face baie în două piscine cu apă dulce, tip Infinity, una pentru adulți și alta pentru copii, în care apa era recișoară, sau în bazinul care a dat numele Compexului. Baia Roșie are într-adevăr o culoare roșiatică, datorită unor microorganisme prezente în apă, numite Artemia salina, lungi de vreo 10 mm, de culoare roșie, perfect vizibile cu ochiul liber. Înainte să mă aventurez în acest bazin natural, însă amenajat cu scânduri de jur împrejur, am întrebat o doamna dacă vietățile pișcă și ea m-a liniștit în această privință. Apa este sărată (dar mai puțin decât lacurile din Baia Verde), iar Artemia salina formează prin descompunere, împreună cu alți factori, celebrul nămol sapropelic, cu care ne-am uns și pe care l-am lăsat să se usuce pe noi la soare.

Baia a fost agreabilă. Temperatura apei aici ca și la Baia Verde, era suportabilă, mai degrabă rece decât caldă, însă corpul se obișnuia repede. Și aici pluteai fără efort. Într-un capăt al bazinului apa este mică, dar după vreo 3 metri se adâncește. Ceea ce nu mi-a plăcut au fost pietricelele de pe fundul apei, scărițele de metal prin care se coboară în bazin, neadaptate unor reumatici trecuți de prima tinerețe, si faptul că podeaua de lemn din jurul bazinului încinsă la soare îți frige tălpile. A trebuit să alerg spre zona cu dale, unde se poate călca fără să urli de durere. Și aici erau șezlonguri în număr mare, cu umbreluțe. Dușurile și cabinele de schimb sunt de calitate.

Am mâncat acolo și am fost mulțumiți de ciorbe, hamburgeri și sucuri fresh, ca și de serviciu.

Nu voi detalia experiență noastră cu restaurantele din Slănic, dar pot spune că ai de unde să alegi. Am mâncat la hotelul nostru, Roberto, dar și la Terasa Haiducilor care depinde de restaurantul Teju și la cofetărie, unde am avut neplăcuta impresie că nu suntem bineveniți ci deranjăm, deși nu voiam altceva decât să servim prăjituri și ceva de băut pe loc.

Regret că nu am avut timp să vizităm muzeul Sării, nici să facem drumeții la niște izvoare și fântâni din împrejurimi. În schimb ne-am plimbat prin micul parc al stațiunii, Maior Niță Nedelcovici, care atrage copiii și nu numai, cu balansoare și un tobogan.

Am admirat statuile și monumentele din oraș: cel dedicat eroilor din primul război mondial, în fața gării, cel al eroilor din al doilea război mondial, în mijlocul parcului și bustul spătarului Mihai Cantacuzino (1650-1715), care a cumpărat moșia Slănic spre a extrage sarea.

Mă declar încântată de mini-vacanța la Slănic Prahova. Ne-am atins obiectivele și parcă mă simt mai bine datorită efectelor sării din aer, din apă și din mâncare.

---

VIZUALIZĂRI: 1682 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI