Hunedoara cu plăcinte, tot înainte!

TIPĂREȘTE

3 zile de relache, sâmbătă, duminică și luni, unde puteam să le petrecem anul acesta? Oriunde, la mare, la munte sau la țară la bunica. Bunica propriilor mei copii, că a mea e undeva departe...

Dorința aprinsă a bunicii de acum, de multă vreme sta strânsă într-un colț al inimii și al amintirilor așezate, precum cărțile, în raftul tinereții din urmă cu 50 de ani, când stagiară fiind, își începea cariera de asistentă într-un sat din Hunedoara, la poale de pădure, într-un centru de copii cu dizabilități. Satul se numea Păclișa din comuna Totești. Poveștile depănate de bunica, ori decâte ori mergem la țară, când cu haz, când cu amar, despre locurile unde a luat viața-n piept ca adult, sunt vii, iar dorința ei era să revadă locurile aiastea.

Decizia noastră, a soției și a mea, a fost scurtă și la obiect. O vom lua pe bunica de la țară, alături de copii și vom merge într-o vacanță în Ardeal, care în mod obligatoriu, să includă și Păclișa. Orientarea principală fiind Păclișa, am construit ideile de cazare și obiective turistice, având ca centru de comandă, municipiul Hunedoara. Cazarea am antamat-o după o analiză pe saiturile de specialitate. Din păcate pe saitul nostru afa, nu am găsit nimic despre Curtea Veche, pensiunea tip han, unde am fost cazați timp de 2 nopți, poate și datorită faptului că e nou lansată, având inaugurarea anul trecut. Dar nu voi scrie despre cazare în această postare, ci despre Hunedoara și împrejurimi.

Veniserăm cu lecțiile făcute, ba de pe acest sait (am să amintesc cu trimiteri la cei care ne-au inspirat alegerile obiectivelor pe care le-am atins aproape în totalitate). Din fortăreața-han Curtea Veche, urma să plecăm în cucerirea Castelului Huniazilor, apoi la Păclișa, Rezervația de zimbrii de la Hațeg, Mănăstirea Prislop, Deva cu Cetatea cocoțată, I Giardini di Zoe și bineînțeles Hunedoara cu trenulețele în miniatură (bucuria copilului ascuns în adult).

Ziua 1 – Castelul Huniazilor; Păclișa; Rezervația de zimbrii de la Hațeg și Muzeul trenulețelor.

Ca orice visător alimentat cu povești medievale, citite în copilărie ba prin poduri prăfuite, ba prin căpițe de fân, sustrăgându-mă chitic de la grijile gospodărești, am venit la castelul Corvinilor cu dorința copilărească de a vedea, pipăi, simți și gusta din aerul epocii medievale. Am pășit pe dalele de piatră cubică, pe sub porticul de piatră în curtea Castelului, flancați pe dreapta, la urcare, de linia tarabelor cu suveniruri, mâncare și gustări. Curtea largă, predominată de spațiul înierbat, oferă contrastul potrivit penelului numeroșilor pictori care și-au expus lucrările într-una dintre sălile Castelului.

Nu am să descriu ce alții au făcut-o cu talent, despre atestarea cetăţii (1443), confirmări de privilegii, linii de moştenire ale cetăţii, etc., despre domnitorii și voievozii care au” săpat” la propriu, când cu spada, când cu diplomația, istoria neamului românesc pe aceste locuri, sau despre repere arhitectonice savante. Pentru detalii interesante inserez linkul următor care lămurește, zic eu, pe deplin, astfel încât să nu plictisească: Discover Romania: Castelul Corvinilor - prag şi poartă dincolo de timp (@Arhiva TVR) - YouTube. Am să mă rezum la impresiile personale ale vizitei la castel.

Prozaic, vizita se deschide cu accesul plătit, gen metrou pe bază de cartele de acces cu o singură călătorie (pentru noi). 5 bilete (2 adulți, un pensionar și 2 copii) ne-au scăpat la iuțeală din portofel de 100 de lei (vezi poza cu tarifele). Cu biletele în gheruțe, ne-am strecurat prin turnichete, pe sub ochii vigilenți ai angajaților de la firma de supraveghere. Am luat podișca pardosită sub talpă, urcând spre ușa masivă de la capătul podului. Înăuntru era ciopor de oameni, toți așezați în curtea interioară, de jur împrejurul amfitrionilor care jucau o scenetă medievală, costumați colorat cu ținute din epocă.

Am adăstat răbdător, urmărind jocul personajelor, dar după câteva minute, am fost smuls de impaciența copiilor, care m-au tras de mână în spate, spre hruba din vecinătatea porții de intrare, coborând pe trepte înguste spre locul unde altădată, călăii torturau inchizitorial pe cei care derapau de la normă și crez, cu instrumente rudimentare, bazate pe țepușe, tăișuri, greutăți și centuri de foc, necunoscători în practicile inchizitoriale contemporane (credite bancare gen-laț, pensii și alocații ce conservă întunericul, boala și mizeria, prețuri” alpinistice” practicate în economie ce conduc” condamnații” zilelor noastre spre eșafoade certe – astea instrumente de tortură).

Atras în hrubă torturilor, am” admirat” cu groază ancestrală instrumentarul de operație. Copiii făceau poze și glumeau sinistru. Am ieșit în fugă pe scări, brusc dornic de sceneta medievală. Aceasta își dădea obștescul sfârșit, într-un tur al procesiunii, în aplauzele audienței. Recunosc că mare lucru nu am prins, doar am văzut hrisovul rulat de omul cu plete albe, semn că reprezentația se terminase.

Am luat apoi la pas, într-un tur prestabilit, sală cu sală, oprindu-mă pentru poze, dar și să trag cu urechea la frazele unui ghid ce ținea mici expozee unei audiențe restrânse, având ca piesă grea, pe amfitrioana emisiunii tvr-istice” Femei de 10, bărbați de 10” . Am depășit expozeul, pătrunzând în diverse săli ale palatului, răcoroase.

În sala domnițelor, un menestrel contemporan, asigura fondul muzical prin intermediul unei chitare reci. Avea expuse la vânzare câteva cd-uri cu producții proprii. Vânzoleala era maximă, grupuri de copii organizați în excursii cu autocarele, erau în plină efervescență. Am admirat stucaturi în piatră, lemnul lucrat la ușile dintre săli, feroneria care copia originalul, mobilierul vechi, sobele de teracotă viu colorată și decorată cu blazoane ale familiilor apuse de veacuri, dar și piatra lucrată și așezată de meșterii vremurilor. Rămân de neuitat (atâta timp cât circumvoluțiunile lucrează) fântâna săpată de cei trei prizonieri turci, cu inscripția de legendă” apă ai, inimă nu” , expoziția de artă a lui Ștefan Balog cu figurinele ce nasc fiori, simeza cu tablouri, expoziția de etnografie (după mine cam nepotrivită într-un castel medieval, probabil vreo secție refugiată din calea neantizării).

Recunosc că toată agitația din castel m-a obosit puțin, am urcat în turn la aerul proaspăt, lăsând mirosul de mucegai de piatră și lemn să iasă din pori. Panorama este impresionantă. Urcați și vă veți convinge.

După ce am coborât, am ieșit din castel, dar prâslea voia un supliment la” torturi” . Alături de podișcă, marketingul” terorii” își zămislise un prunc nou, botezându-l adecvat” Ev mediu – tortură și execuție” – un muzeaș, unde pentru 15 lei (adulta 10, copchilu 5), te puteai delecta cu elemente mai rafinate ale torturii medievale. Am intrat doar eu cu prâslea, fetele (soția, fie-mea și soacra) refuzând cu obstinație stomatologică, vizita.

Am ieșit din teroare cu o foame de lup. Mai jos tarabele cu alimente așteptau cuminți” deținuții” scăpați din furcile caudine ale torturii. Am speriat taraba cu plăcinte pădurenești (cu brânză și mărar) contra sumei modice de 10 lei plăcinta. Spun modică, pentru că la cât a fost de bună, eram în stare să plusez. Brusc, din reflex condiționat papilo-gustativ, m-am metamorfozat în copilul cu nădragii rupți în fața mătușii Anișoara, creatoare de plăcintă cu brânză și mărar, precum Anton Ego după ce a gustat din ratatouille, gătit de talentatul Remy. E drept că cea care mi-a vândut plăcinta, aducea la chip cu mătușa, iar ca să nu greșiți, dacă veți încerca, să știți că e cea de la ultima rulotă (de cele mai multe ori, ce e la urmă, e cel mai bun). La” Ceaunele Corvinilor” se pot gusta gulașuri de vită și ciorbe, dar și plăcinte cu brânză cu mărar pe lespede, nu la fel ca la tanti de la ultima rulotă.” Căruța cu delicii” oferă, nu la prețuri chiar mici, dulcegării, cafele sucuri și alte dulcegărețuri.

În afara domeniului medieval, în apropiere, sunt și alte locuri unde se poate mânca: la restaurantul WERK (am intrat, am întrebat ceva și am ieșit) despre care nu știu cum se mănâncă (era destulă lume la mese), dar și la dughenele din apropierea parcării mari – nu am încercat la nici una.

După cumințirea aparentă a diavolilor din foale, am plecat spre festinul adevărat de la hanul unde eram cazați.

În cetatea castelului Corvinilor (ambele variante sunt acceptate, Huniazi dar și Corvini) am revenit și seara, dar și a doua zi, chiar și în ziua plecării, tot adus de reflexul ce mă trimitea miraculos în ulița copilăriei, la tanti Anișoara.

După ce am dejunat la „Curtea Veche” , am schimbat registrul, punând cap-compas spre ținta ce aveam de atins: Păclișa, situată la 36 de km de Hunedoara. Am apucat drumul spre Hațeg, pe DJ 687A, trecând prin Silvașu de Jos. Din Hațeg, am ținut linia DN68, intrând după vreo 10 km în Totești. Eram ghidat de bunica, transfigurată la față de bucuria revederii locurilor cunoscute. Fiecare curbă, fiecare clădire mai impozantă îi declanșa amintiri din urmă cu 50 de ani. M-a ghidat spre stânga, mai repede ca navigația mașinii, ajungând la porțile centrului.

Am parcat mașina sub un nuc bătrân, lăsînd-o pe bunica să coboare emoționată. La poartă, după ce am discutat cu oamenii ce asigurau paza centrului, am primit îngăduința să intrăm și să ne plimbăm pe alei, fără poze și fără vizite în clădiri, condiție sine-qua-non. Am dat asigurările necesare, iar bunica a întinerit cu 50 de ani, uitând de beteșugul genunchiului. Am luat-o cu toții la pas, și noi și copiii, ascultând povestea vie, cu materialul la vedere.” Aici era biroul doctorului X, aici aveam cabinetul eu, aici dormeam noi asistentele medicale, aici era bucătăria” .

Pe aleile centrului era pustiu, doar 3 rezidenți cu o asistentă se vedeau în toată incinta. Oameni cu dizabilități, oameni cu probleme care trăiesc alături de noi și pe care nu-i vedem, nu vrem să-i vedem... Am fost abordați de ei, în felul lor special, am intrat în jocul lor, ghidați de asistenta tânără, dar și de bunica, ce nu uitase că fusese asistentă. Nu ne-am speriat, am zâmbit și le-am răspuns. Oamenii, copii maturizați, ne-au adus în lumea crudă a realității, departe de problemele minore pe care de cele mai multe ori le considerăm capitale. Din când în când e necesară trezirea la realitate.

Pentru copiii mei, vizita la Păclișa, chiar prin prisma dorinței bunicii, a fost cea mai importantă parte a vacanței noastre, cel puțin așa mi-au mărturisit. Bunica a vrut să vadă castelul și serele. Am primit asistență la ghidare și din partea unui om al locului care ne-a ferit și de câinii maidanezi aciuați.

Am ajuns la castel, fostul sediu administrativ al centrului, unde își avea cândva biroul, directorul. Era o ruină. Din păcate nu am putut poza nimic. Am întrebat una alta, dar răspunsurile sunt în altă parte, subfinațarea actului socio-medical expiră prin toți porii stabilimentului coșcovit, prin găurile acoperișului prin care a crescut vegetația cotropitoare, prin geamurile sparte și tocăria putrezită. Ne-am făcut mici, trecând spre căsuțele construite de un neamț pentru unii dintre rezidenți, cei care nu sunt chiar atât de bolnavi. Străinii sensibilizați au finanțat o treabă care le face cinste, iar celor care păstoresc domeniul o jenă de proporții (eufemistic vorbind). Am văzut și serele, un rezident din apropiere spunând că au culturi de roșii, castraveți. Timid, în felul lui special, ne-a rugat ceva. Am achiesat la rugămintea lui, citindu-i bucuria specială din ochi. Ne-am întors pe alei, traversând un pârâu pe un pod micuț, cu amintirea descrisă de bunica că aici era iazul de pește. Am trecut pe lângă o capelă colorată viu. Am întrebat de preot, însoțitorul mi-a spus că au unul. Am străbătut aleile spre ieșire, citind pe fața bunicii o dezamăgire, dar și o împlinire. A întrebat de foști colegi și colege. De unii a aflat că mai trăiesc. Am mulțumit și am plecat din Păclișa, emoționați.

Simțeam nevoia de purificare, de tras aer puternic în piept, de țipăt în pustiu... Am luat calea Hațegului, la Lidll am oprit să radem o înghețată, apoi am purces spre rezervația de zimbri. La 3 km de Hațeg, pe DN 66, am cârmit spre padocurile cu animale. O alee asfaltată duce cuminte până la parcarea de dinaintea cabanei și gheretei ce încasează dreptul la vizitare. Adultul 10 lei, copilul 7 lei. 29 lei am dat pentru toți, spunându-i doamnei de la casă că avem trei copii, bunica fiind pe toată perioada vacanței, cel de-al treilea copil al nostru. Doamna a râs și ne-a spus că oricum tot bilet de copil taxa, deoarece pensionarii au reducere.

Am urcat la pas, ozonați puternic, pe aleea ce duce spre țarcuri. Peisajul pe acest drum e ireal, nivelul de oxigen ridicat ne purifică amintiri recente și cicatrizează sentimentele... Ajungem la țarcuri, dar zimbrii nu se văd neam. Or fi la păscut, plecați în excursie cu clasa sau poate au evadat sătui de atâta ștevie și urzici (așa credeam noi, în naivitatea noastră). Pustiu la zimbrii, pustiu la oameni... Trag un țipăt de eliberare, copiii după mine. Ușor, printre copaci, la umbră, se disting siluete masive așezate la hodină. Sus, spre latura țarcului dinspre pădure, se disting și alți vizitatori ca noi. Zimbrii stau tolăniți și rumegă ce au păscut. E târziu, aproape ora 18. Sunt 8 exemplare, nu mai au pui, probabil din consangvinizări repetate, specimenele de aici sunt condamnate dacă nu cunosc și alte exemplare. Și la ei ca și la oameni...

Am făcut mișcări, ne-am mutat spre pădure. Zimbrii, majestuoși s-au ridicat și ne-au oferit cadrele râvnite. Unii s-au retras la șoprul cu fân, pentru completarea de seară a foiosului necesar la a doua rumegare. Noaptea unele stomacuri lucrează altfel decât suntem obișnuiți... Locul ăsta pare uitat de lume, desprins din altă epocă, chiar dacă ține de Regia Națională a Pădurilor. Aici am sentimentul că iarba crește prin talpă, urcă spre inimă și trece ancestral în zimbrii, într-un circuit natural al transformării materiei. Vântul și soarele desăvârșesc opera. Ești iarbă și animal, cumva în același timp și pe rând. Te desprinzi cu greu de lanteții lemnoși ai țarcului, creierul trimite impulsuri spre ruperi de ritm. Ridicăm ancora și ne întoarcem la mașină. În parcare, dugheana cu material de concasat se închisese. La celălalt capăt, doi” reziști” încă țineau tarabele deschise, care cu amintiri, care cu delicii dulci. Copiii au luat acadele, iar fetele magneți tematici ce vor împodobi panoplia frigiderului.

Ne-am întors în Hunedoara, bunica era tare obosită, drept pentru care a rămas la pensiune, iar noi, după un scurt intermezzo, am luat Hunedoara la pas. Din povestea lui fra' @adso (fost @gpopa), știam de Muzeul Trenulețelor din Hunedoara. Mi-a plăcut tare mult povestea lui, citiți-o și veți veni cu siguranță să vedeți jucăriile fascinante, cei care încă mai aveți copii, pe lângă voi și în voi. A descris cu lux de amănunte, complet locul unde se află, istoria muzeului și jucăriile. Copilul din el e încă acolo (Salvete pueri!).

Am intrat și era beznă, luminițe mici jucăușe, dansau în orb. O voce caldă din beznă ne-a spus că nu mai durează mult și vor aprinde lumina. Era o demonstrație a puterii jucăriilor cu material rulant în întunericul artificial creat. Glasuri de copii se auzeau pe lângă noi. Reprezentația a luat sfârșit, iar o lumină puternică din tavan a readus lumea în toate simțurile. Am descoperit cu fascinație machetele trenulețelor, ne-am aplecat ca la microscop să vedem detaliile - omul care sudează, schiorul care fandează, hoțul surprins de proprietara poșetei și bineînțeles garniturile de tren în mișcarea curgătoare pe liniile miniaturale. Am uitat de timp, dacă vocea mamei ar fi strigat:” E gata ora, treceți la somn!” , nu m-ar fi mirat (din păcate, asta nu se mai poate). Alături de copiii mei, eram și eu un copil. Trenulețele astea, pentru cei care înțeleg și au microbul naivității, au ceva magic. Transformă și modelează, din păcate nu ireversibil. Prostii, vorbe de om dus...

În muzeu, sunt și mașinuțe, motociclete, dar trenulețele au o valoare intrinsecă, eu așa simt.

Lăsăm trenulețele la locul lor și ne ocupăm de trenulețele din capetele noastre, care învârt roțile spre casă, masă, pat. Ajungem după plimbarea pe jos prin Hunedoara (vezi ceva poze de aici), destul de obosiți la Curtea Veche. Am adăstat nițel, apoi am fugit în Cetate, după plăcintă cu brânză și mărar. Pe jos mi-a luat cam 15 minute dus-întors. Noroc că am mai găsit plăcinte gata preparate. La ora 21 s-au rupt norii, o furtună cu tunete, fulgere și apă multă au făcut spectacol. Eram toți în camere (noi patru în camera mare, iar bunica la ea în cameră). Am urmărit de la ferestre reprezentația naturii, brută, fără repetiții și dubluri.

Am adormit greu și târziu, datorită pernei nepotrivite și a becului insolent de pe casa scărilor...

Ziua 2 – Mănăstirea Prislop; Deva cu ale sale; I Giardini di Zoe

În organizarea noastră de acasă, soția, dar și bunica doreau să ajungem la Mănăstirea Prislop. Atâția oameni, care din sat, care din oraș, fuseseră aici și povestiseră minunății. Eram pus în gardă de dragul meu prieten @Alex-Macedo cu privire la ce să mă aștept, la Prislop. Nu mi-am făcut mari așteptări, dar am ajuns cu bine și cred că la ora și ziua potrivită. Am plecat duminică dimineața pe la ora 9 din Hunedoara spre Silvașu de Sus.

Am apucat din nou drumul spre Hațeg, dar nu am ajuns la Hațeg. Pe drum, la ieșire din Hunedoara, am admirat, de-a stânga și de-a dreapta, cartierul de” pagode” construite de” mexicanii” noștri. E unicat, pagodă lângă pagodă, cu turnulețe decupate parcă din Tokyo, Kyoto și alte niponisme. Dacă purtătorii ochilor oblici ar descinde pe aiaste meleaguri, ar relansa leul schimbându-l în yen, aruncând astfel euro la tomberonul cu produse bancare expirate, iar Zona Schengen în derizoriu... atât ar fi de marcați... O densitate mai mare pe metru pătrat de pagode, nici la mama lor nu au văzut.

Am trecut cu viteză mică, să putem privi o civilizație și o cultură, altfel de cum suntem obișnuiți a vedea.

Drumul spre Mănăstirea Prislop e relativ scurt (aproximativ 22 de km de Hunedoara), dar extrem de încântător, pe o linie asfaltată ce șerpuiește peste dealuri cu turme de oi, capre, stupi, vegetație abundentă, iarbă și pădure. E ceva ce pregătește spiritul, îl încarcă cu atenție și mai ales cu răbdare. Drumul e parcurs de nenumărate autoturisme, venite din toată țara. E o ordine și o grijă pentru actul conducerii mașinii, diferită de condusul pe drumurile obișnuite, fie DN-uri, DJ-uri, sau autostradă. Aici, pe drumul ăsta, șoferii își arată mai mult respect, nu se depășește prostește, se așteaptă în coloană.

Eu am nimerit într-una din aceste zile, cu această conduită automobilistică. Eram pregătit de cele citite sau spuse. Nu a fost să fie așa, am prins probabil o zi, la o oră în care omenirea avea și alte treburi. Am ajuns nesperat de repede în parcarea imensă de la poarta mânăstirii. Parcarea era dispusă în terase, asfaltate și marcate, cu spații între mașini îndestulătoare. Am intrat în prima terasă, undeva în a doua treime. Am așezat mașina și am debarcat echipajul.

Ne-am îndreptat spre intrare, intrând în fluxul uman venit la mormântul sfânt. Am remarcat sute de mașini, autocare vreo patru, venite de pe tot cuprinsul gliei. Bunica era în al 12 cer de bucurie că a reușit să ajungă aici. În tinerețea ei, atunci când lucra la Păclișa, multe erau trecute sub tăcere, iar despre sfinți se vorbea puțin și în surdină. Era pentru prima dată și pentru ea, ca și pentru noi, vizita spre Golgota neamului românesc. Am pătruns pe sub portic în curte pe alee, apucând drumul în sus. Soarele ținea cu noi, prinsesem o zi minunată. În curte, în bisericuță, de jur împrejur erau oameni care asistau la slujba ținută în imensul chioșc lucrat în lemn și închis cu sticlă.

Am trecut printre oameni, alături de oameni spre mormânt. Am urcat și ne-am așezat răbdători, bătrân sau copil, la coada ce ducea spre mormânt. Am ajuns, am atins și am învins! Oare? Din lateralul imensului și sfântului mormânt, o altă dâră umană își croia drum prin pădure, spre peșteră. Bunica a rămas pe bancă împreună cu mezinul, iar eu cu fiica și soția am urcat la peșteră. Drumul e anevoios, prin șleau format de viitură, peste rădăcini venoase ale arborilor ce de pământ s-au săturat, peste lespezi alunecoase de piatră.

Coada la peșteră era destul de lungă, dar timpul aici are o altă curgere, încărcată de sedimentul răbdării conștientizate la nivelul fibrei. Ne-am așezat la coadă, în față era Tulcea, la mijloc eram noi Vâlcea, în spate era Dolj - Sacrul și profanul – jos în peșteră era Sacrul, iar noi dispuși în lanțul uman, eram Profanul, cele două manifestări ale lumii, expuse în opera lui M. Eliade. Ne-am scurs spre peșteră precum nisipul în clepsidră, ascultându-ne între noi, mângâiați de vânt și răcoriți de umbra pădurii. Am ajuns, am atins, am învins! Oare?

Ne-am întors spre bunica și copil. Eram aceeași și parcă nu. Ne-am luat de mâini și am coborât spre cișmea. Am trecut din nou prin mulțime, tăcuți și cu capetele plecate. Slujba continua. La cișmeaua rece, ne-am răcorit. Soarele ardea cu putere. Era miezul zilei, iar ploile anunțate sentențios de meteorologii apocalipsei, întârziau să apară. Am aprins, ca întreaga suflare creștinească, câte o lumânare. Am urcat panta spre mașina din parcare, conștienți amar de păcate viitoare.

Urma să plecăm la Deva, la cetatea din vârf de stei.

La Deva, surpriza a fost că Cetatea era inaccesibilă pe telecabină, instalația pe cablu fiind în revizie până în decembrie, iar cetatea în renovare. La centrul de informare turistică, doamna care ne-a dat explicații, parcă se și bucura că nu prea are treabă (aici sunt și eu rău, dar parcă prea ne ieșiseră toate, iar rateul cu Cetatea Devei nu ne-a picat bine). Ne-a dat ca soluție, fie să urcăm pe jos (pas parol ma chere), fie să urcăm cu mașina pe din dos, dar drumul nu era chiar în siguranță. Am renunțat la Cetate, amânând-o pentru altă dată.

Știam de la recepționera noastră de la pensiune de grădina italianului,” I Giardini di Zoe” . Citisem ceva și pe afa (cred că pe @Aurici, dar au scris și @robert, @maryka, @Alina Roxana și @dragoș) am zis hai și noi și bine am făcut. Vremea încă ținea cu noi, câțiva nori mai supărați, se ițiseră înspre direcția noastră de mers. Am luat-o la curaj și hai spre crâmpeiul de Toscana, transplantat de Giovanni la Banpotoc-Hunedoara.

Drumul (cca. 21 de km de Deva) trece prin Șoimuș, Bălata, Hărău, Chimindia și Banpotoc – terminus paradis. Drumul e destul de bun, pe o porțiune de vreo 3-400 de metri e decopertat și balastat, pregătit pentru asfaltare. Aci trebuie mers încet, să nu sară vreo schijă în parbriz. Ajungeți la destinație, cu peronul pe partea stângă. O mare de mașini vă întâmpină prietenește, punându-te să-ți cați un loc de înregimentare auto. Cu greu se găsește, că doar nu au venit toți ca să rămână. Lași mașina, apuci umbrela și o iei pe aleea acoperită natural de îngemănarea roșietică a corcodușilor ornamentali, ce te duce taman la taxatoarele-încasatoare, ce oferă la 15 lei biletul de intrare. Dai și intri.

Înăuntru te pierzi într-un labirint mare de culori. Bunica și copiii au apucat pe un traseu, eu cu soția ne-am rătăcit de mână, pe alt traseu, în căutarea timpului pierdut, ca doi adolescenți ce secționează firul Ariadnei spre a nu mai găsi ieșirea din labirint. Facem poze ca la nuntă, o nuntă de flori, cu o cromatică ce ține de paleta unui pictor celest ce și-a scăpat guașele din cer. Nici o șansă să ne rătăcim cu adevărat, lumea ne împresoară și ne împinge de la spate, pe culoare și alei ce ne devin familiare. Aici pozele fac mult mai mult ca vorbele, imaginea să grăiască! Am simțit o altfel de satisfacție. Încântare vizuală împinsă la paroxism, liniște a culorilor, armonios amestecate și” nuntite” într-o alianță lipsită de distonanță, a culorilor calde și a culorile reci. Aleile sunt trasate cu precizie, arbuștii decupați de foarfeca unui artist, fântânile arteziene plouă apa spre cer, băncuțele de piatră cresc parcă din pământ, iar arcadele vegetale dantelate cu trandafiri bogați deschid portaluri spre alte lumi. Efectul grădinii Zoei este ravisant. Chiar dacă o ploaie ușoară ne-a întâmpinat la sosire, pe parcursul plimbării printre trandafiri, ploaia a stat, eliberând astrul diurn spre bucuria oamenilor și a florilor. Am părăsit grădina, trecând prozaic în revistă utilitățile și dotările stabilimentului. Bunăoară am remarcat (forțat de mezin) o toaletă care parcă nu mai făcea față la solicitări, dar și de o mică locație cu ceva dulcegării. La ieșirea din împrejmuirea grădinii, o parcare mai micuță permite doritorilor de suveniruri să ia la pachet diverse și neprevăzute. De-ale gurii și de-ale sufletului. Nu ne-am oprit la tranzacții, am trecut spre lanul de grâu, galben cu fire de maci roșii, unde fetele au făcut poze. Prâslea nu avea stare și s-a cam tăvălit nițel prin grâu, ca Nică a lui Ștefan a Petrei, din Amintiri din Copilărie.

Amu ne cam uscaserăm de foame, am luat azimutul spre Deva. Nu înainte să consult afa despre un loc de potolit iezișorii ce făceau ravagii prin stomac. Așa am descoperit Cocoșul de Aur din Deva, grație lui @tata123. Postarea era din 2019, dar am zis că nu s-o fi prizărit cocoșul, iar aurul nu s-o fi preschimbat în alamă. Cap compas - via Waze, pe Cocoșul de Aur. Mezinul orăcăia de foame mai ceva ca buhaiul de baltă. Am ajuns la zburătoare prețioasă tocmai când Sfântul Ilie deșerta timid apă peste Deva. Am prins un loc de parcare aproape, iar trupa am condus-o în borta Cocoșului de Aur. Mirosurile de întâmpinare erau promițătoare.

Am urcat niște scăricele, iar pe stânga am dat de un bar cu o duduie ospătăriță. Am întrebat dacă sunt locuri, de ceva rezervare. A zis că e la liber. Am ieșit pe terasa deschisă, unde am ochit o masă pentru 5. Afară e ok, mesele dinăuntru sunt expuse la fumul de grătar. Locul e superok. Am comandat tigaia picantă de pui cu orez alb 3 porții, iar copiii cartofi cu șnițele, parcă altceva nu mai știu. Noi bere (eu fără °), pentru ei am vrut limonadă, dar nu mai aveau. Am luat apă plată. Timpul de așteptare a fost rezonabil, având în vederea că localul s-a umplut. Nu ne-am ghiftuit, mai aveam de alergat. Prețurile au fost așa și așa, orezul 29 de lei/porția, șnițelul de pui 17 de lei/200 g, cartofii prăjiți 6 lei porția, berea 7 lei cu ° și 6 lei fără °.

După masă intenționam o plimbare prin Deva, dar Sf. Ilie se arăta îndârjit, trimițând ploaia mai abitir. Ne-am suit în Măgăreața nostră și vâj-vâj spre centrul comercial din Deva pentru oareșce cumpărături.

Ne-am întors la pensiune deciși ca după ce se oprește ploaia, să mai dăm o tură prin Cetatea Castelului. Așa am făcut eu și soția. Copiii cu bunica au rămas la pensiune. Întorși la pensiune, a trebuit să mai bifăm un obiectiv neturistic, neaflat pe listă. Mezinul, tăvălitor de grâu, colecționase o pricăjită de căpușă, care sta înfiptă în spatele micuțului și refuza să plece la rugămințile soră-sii și a bunicii, care îl da cu betadină, care cu spirt. Știam cu toții că nu se scoate așa ușor, pentru că există complicații (Lime), iar atunci, ghidați de waze, am luat calea spitalului municipal din Hunedoara.

La urgențe era ca la bâlciul internațional. 3 nepalezi, un turc și doi români împărțeau sala de așteptare. Am intrat cu micul colecționar de ocazie și am expus insecta la pediatrie spre a fi extirpată științific. Copilul tăcea mâlc, nu-l durea și nu-l mânca. Dacă nu îl observa soră-sa, cred că și acum avea animal de companie. Căpușa era minusculă, eu nici nu o distingeam, doar pe poza dată cu zoom se vede că e insectă. Ne-am lăsat odrasla pe mâni de profesioniști și astfel l-au scăpat cu o pensetă mai profi, de companionul nedorit. Tratament am primit, dar farmaciile din Hunedoara nu erau deschise, era sărbătoare. Am primit indicație cu farmacia de gardă, dar odată ajunși la ea, am constatat că era mutul pe ușă. Noroc cu farmacia noastră ambulantă, fără de care nu plecăm nicăieri. Ne-am întors ca de la târgul de săptămână, bucuroși că am scăpat de animal. Ne-am mâncat plăcinta cu brînză și mărar, apoi am picat lați de somn.

Ziua 3 a fost cu program lejer în Hunedoara și cu pregătiri spre casă. Am luat micul dejun bogat la pensiune, apoi am mai dat o fugă la Huniazi, pentru despărțirea oficială. Nu erau acasă. Fiind luni, se deschidea Castelul la ora 12. Am sorbit o cafea la umbra copacilor din curte, surprinzând în cadrele aparatului, ultimele poze cu edificiul.

La 10,45 am predat cheile camerelor, apoi am plecat spre casă. La 13,30 eram în casă, cu drum bun pe Valea Oltului.

Natura și timpul modelează tot.

de umblat cât mai mult

---

VIZUALIZĂRI: 2046 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI