Din lungolago în lungolago... pe țărmul vestic al Lacului Maggiore, până la granița cu Elveția

TIPĂREȘTE

Lacul Maggiore (Mare, în italiană) face parte din salba de lacuri glaciare ce se insinuează pe văile sudice ale Alpilor, ținând mai ales de Italia, pe ici, pe colo de Elveția (te cam ia amețeala când încerci să urmărești pe hartă granița dintre cele 2 țări!). El este (aproape) cel mai vestic, cel puțin dintre lacurile mari; dacă cercetezi cu atenție, o să mai „descoperi” și mai la vest, un lac mai mic, d’Orta și încă unul de-a dreptul minuscul, Mergozzo.

Lacul Maggiore se întinde ca un șarpe uriaș, de la nord la sud, cale de vreo 65 km, iar la un moment dat te trezești că-i crește un imens corn triunghiular îndreptat spre apus. Este golful Borromeo (numit astfel după familia nobiliară ce a stăpânit zona secole întregi începând din epoca medievală și ai cărei urmași beneficiază și în ziua de azi de pe urma acestui fapt). În el Mâna Divină a presărat 3 insulițe: Bella, Madre și dei Pescatori; generic, Insulele Borromee. Primele 2 conțin palate înconjurate de grădini mirifice ce datează de pe la 1500-și-ceva, în prezent frumos întreținute și oferite circuitului turistic, iar ultima e plină-ochi de mâncătorii. Acum înțelegeți de ce am ținut musai să ne cazăm pe țărmul golfului: Stresa, Baveno, eventual Verbania (și mai sunt câteva sate mai mici).

Există o șosea care urmează îndeaproape sinuozitățile lacului, înconjurându-l, doar că principalele puncte de interes se află pe partea vestică. Din loc în loc, poți traversa lacul, fiecare localitate mai răsărită deține câte un debarcader de unde pleacă de câteva ori pe zi mici ambarcațiuni către orașele de pe malul opus. Singurul loc unde se poate traversa lacul cu mașina (ferry) este pe la jumătatea lui, dincolo de golful Borromeo, de la Intra (Piemont) la Laverno (Lombardia).

Obiectivul turistic no 1 în reprezintă, fără doar și poate, golful și insulele Borromee. Adică dacă n-ai decât o zi la dispoziție pentru Maggiore, asta trebuie să faci, să „sari” din insulă în insulă (există zeci de agenții care organizează excursii sau poți să mergi de capul tău, insulele sunt conectate printr-un sistem de trasferuri „de stat” , (vezi navigazionelaghi.it).

Ce ne-a pus nouă piedică a fost însă sezonul. De fapt, extrasezonul, când toate atracțiile mari sunt plasate în hibernare. Studiasem un pic pe net încă de acasă, dar nu m-am lămurit pe deplin, tot mai aveam o speranță, că poate-poate, că măcar să ne plimbăm prin grădini pe insulițe...

Cum am ajuns în Stresa (vezi impresii), ne-am și înființat la oficiul de turism: vrem să vizităm insulele! N-aveți decât să vreți și chiar puteți s-o faceți, dar în Bella și-n Madre veți face doar o excursie per pedes în jurul proprietăților care sunt închise de la începutul lunii noiembrie și până-n primăvară, iar pe Pescatore da, merită să mergeți; balotați și reveniți. Și, la rugămintea noastră, am primit un program al transbordărilor. Dar să nu anticipăm...

... În prima noapte am poposit chiar în capătul sudic al lacului, la un hotel de tranzit de pe șosea; motivul l-am explicat în articolul dedicat, ne trebuia un loc care să ne cazeze la ora târzie la care am aterizat și în plus n-avea rost să batem noaptea drumul până aproape de jumătatea lacului pentru ca a doua zi (sau în altă zi) să ne întoarcem să aprofundăm. Așa că am început temeinic, de dimineață...

Am urmat așadar SS33 (pe partea vestică a lacului) și prima oprire am făcut-o după doar câțiva kilometri, în Arona. Ne-am orientat în direcția centrului și am lăsat mașina pe unul din locurile cu plată (marcat cu vopsea albastră). Vă reamintesc că treaba cu parcarea e foarte clar stabilită în Italia, trebuie respectată la sânge, altfel ești pasibil de amenzi usturătoare. Locurile marcate cu alb sunt la liber (dar nu le găsești peste tot și mai ales le găsești destul de greu libere, în special în sezon), cele cu albastru contra-cost și nu parchezi neam pe ăle’ cu galben, rezervate pentru mașinile autorităților!

De obicei sunt parcometre din loc în loc, am întâlnit tot felul de sisteme de operare, unele intuitive, pentru altele pare că-ți treb' e facultate, dar cumva te descurci, eventual cu ajutor de la vreun trecător, oamenii sunt amabili. Aici, în Arona, am plătit (nu mult, nu mai știu exact, 1 euro pe oră, cred), dar ulterior am parcat mai mult gratis, inclusiv pe locuri albastre! E bine să citiți peste tot cu atenție, informațiile sunt clar specificate pe parcometre sau prin apropiere, pot fi anumite ore (după programul obișnuit de lucru) sau zile (în weekend) sau chiar perioade mai lungi (în extrasezon turistic) când nu trebuie plătită parcarea! Avantajele extrasezonului! ????

Fiecare localitate mai răsărită are un lungolago (similar cu lungomare); faleza, cum ar veni. Acesta este totdeauna un spațiu frumos amenajat, destinat relaxării, cu alei de promenadă, bănci, zone verzi cu mii de flori (multe încă surâzătoare la mijloc de noiembrie). Și desigur, cu vederi splendide spre undele albastre ale lacului. Nici Aronia nu face excepție și mărturisesc că lungolago din Aronia mi-a produs impresii dintre cele mai puternice, și nu doar pentru că era primul vizitat... Mi-a fost foarte greu să selectez fotografii (din nou), așa că voi pune multe, sper să nu vă plictisească; oricum, vă veți face o idee mai aproape de adevăr...

Ne-am plimbat agale, bucurându-ne de orele tinere ale zilei, de aerul proaspăt și călduț (erau vreo 15°-16°C, mult mai cald ca acasă și avea să se încălzească și mai mult în zilele următoare), de culorile de vis ale toamnei, de apropierea apei, care mereu ne revigorează spiritele... Dincolo de lac se află Angera, iar pe promontoriul stâncos din vecinătate se înalță Rocca di Angera, o veche cetate care se păstrează destul de întreagă, după câte am auzit și care se poate vizita; printre altele, ea găzduiește un Muzeu al Păpușilor. (Nu uitați că toate, absolut toate chestiile care se pot vizita se închid în perioada noiembrie – martie! )

Rocca di Angera a avut o soră geamănă în Arona și amândouă aveau rolul de a păzi intrarea în Lago Maggiore. Din cetatea aroniană n-a mai rămas mare lucru, doar câteva pietre din baza unuia din cele 4 turnuri de apărare și, pe o lungime de câteva zeci de metri, resturi din zidul de apărare dinspre lac; toate acestea sunt evidențiate prin panouri explicative bilingve și pot fi admirate în cursul plimbării pe lungolago. În capătul opus se găsește o piață mărginită de vechi clădiri, una mai frumoasă ca alta, iar în continuare vechiul port, de asemenea marcat corespunzător (aflăm de pe panoul informativ că Aronia medievală avea de fapt 2 porturi, ambele foarte bine fortificate, unul militar și altul comercial).

Cam aici se încheie zona turistică a orașului, șoseaua merge tot înainte, dar n-avea rost să ne continuăm plimbarea pe jos. Totuși, pe partea stângă remarcasem o stâncă uriașă pe care părea să fie ceva; acolo vreau, l-am anunțat pe Tati! Am căutat-o pe hartă: Parco della Rocca Borromea; aha, deci un parc, deci trebuie să se vadă frumos de acolo, de sus.

Am ajuns cu mașina, în câteva minute. În mica parcare nu era nimeni și la început n-am înțeles de ce. Cred că bănuiți deja ????: pentru că era închis. Un afiș mare, postat în apropierea porților încuiate, ne-a anunțat că zona e deschisă în extrasezon (16 oct – 14 mar) doar în weekend, între 10:30 și 17; nu era încă weekend. Altfel, da, cred că se vede frumos de acolo, de sus, noi n-am văzut mare lucru printre copaci; e și un restaurant (închis și el; probabil se deschide odată cu parcul).

După alți câțiva km am oprit în apropierea altui obiectiv emblematic pentru zonă: Colossi di San Carlo Borromeo (vedeți că un pic mai la sud de parcarea dedicată, cea din fața clădirii lungi de cărămidă roșie, mai este una neamenajată, marcată pe GoogleMaps drept parcheggio libero). Este vorba de fapt despre 2 obiective, aflate unul lângă altul: statuia uriașă înfățișându-l pe sfânt și biserica omonimă. Evident, le-am găsit închise și pe acestea, dar am putut fotografia statuia printre gratiile gardului și citi câte ceva pe panourile alăturate.

Ideea s-a vrut măreață (dar n-avea să se concretizeze în totalitate) și i-a aparținut lui Marco Aurelio Grattarola, călugăr al ordinului oblati, fondat de însuși Carlo Borromeo, fost arhiepiscop și cardinal de Milano (sec. 16, ulterior sanctificat). Proiectul includea, pe lângă statuia imensă și biserica dedicată, încă 15 capele decorate cu bogate fresce și statui, fiecare închinată unui anumit moment din viața sfântului; aceste capele ar fi trebuit să se înșire pe un adevărat „drum al crucii” ce coboară de la baza uriașei reprezentări și până la lac. Locul, în ansamblul său, se mai numește Il Sacro Monte di Carlo Borromeo. (Am văzut pe hartă mai mulți „munți sacri” răspândiți prin nordul Italiei, aveam să mai vizităm și noi încă unul; Sacro Monte semnifică, din câte mi-am dat seama, o zonă supraînălțată pe care s-a ridicat în vechime câte un complex religios, de cele mai multe ori incluzând, sub o formă sau alta, un „drum al crucii” .)

Statuia sfântului Carlo Borromeo a fost proiectată în sec. 17 de Giovani Battista Crespi, realizată de sculptorii Sino Zanello și Bernardo Falconi și finalizată în 1698. Pe lângă valoarea artistică, ea este o adevărată realizare inginerească pentru vremea respectivă, fiind alcătuită dintr-o structură interioară din piatră, cărămidă și metal, acoperită în afară cu foaie de cupru. Cu o înălțime de 35 m, este considerată a doua statuie din lume care poate fi vizitată prin interior după Statuia Libertății, NY City. Dealtfel, arhitectul Frederic-Auguste Bartholdi, părintele acesteia din urmă, a studiat intens statuia lui Carlo, folosind-o ca sursă de inspirație. Înăuntru se poate urca pe o scară spiralată până la o terasă situată la înălțimea de 11,5 m, iar de acolo de altă scară spiralată plus una verticală până la nivelul capului; în dreptul ochilor, nasului și urechilor au fost prevăzute orificii ce permit vederi de vis asupra împrejurimilor!

Statuia este amplasată într-un parc de 2 ha, o mică grădină botanică, în care din loc în loc sunt amplasate bănci și mese de piatră pe care te poți odihni sau poți să-ți mănânci pachețelul adus de-acasă. Dacă n-ai chef să te complici, dar te prinde ora mesei pe-aici, am văzut chiar peste drum un restaurant cu o terasă foarte drăguță; primăvara-vara trebuie să fie un loc tare romantic, căci am remarcat butașii de glicină.

Cât despre Chiesa di San Carlo Borromeo, și ea aparține aceleiași epoci, fiind ridicată inițial în stil baroc, ulterior (înc. sec. 19) fațada fiind renovată în stil neoclasic. Am citit că pe podeaua mozaicată în alb și negru stă scris „Humilitas” , motto-ul familiei Borromeo.

Deoarece era musai ca Tati să se logheze la o întrunire măcar vreo juma' de oră, eu mi-am făcut de treabă prin împrejurimi. După ce am studiat cu conștiinciozitate panourile informative, am apucat-o pe drumul ce coboară din dreptul bisericii, direcția lac; bănuiesc că-i chiar drumul despre care pomeneam mai devreme, căci după vreo câteva sute de metri am dat de o micuță capelă. Am mai mers puțin, speram să găsesc un loc cu vederi neîngrădite de vegetație asupra lacului și am găsit, chiar acolo unde șoseaua face o curbă în ac de păr.

Tot pozând și studiind zona, am mai descoperit ceva: o potecuță ce se desprinde din șosea și coboară prin pădure, chiar pe lângă versantul stâncos. Ba, și o plăcuță explicativă alături, cam șterasă, dar încă inteligibilă, din care am înțeles că era poteca străbătută adesea de Felice Cavalloti (poet, dramaturg, politician; sec. 19), în căutare de relaxare și inspirație.

Mi-am luat rămas-bun de la fortăreața de peste lac și m-am întors pe același drum, taman la timp, Tati terminase conferința. Așa că am putut să ne continuăm drumul. Ne aflam pe o șosea un pic mai sus de SS33, am revenit la aceasta cu prima ocazie, în prima localitate, Meina, dar numai după ce am mai făcut 2-3 popasuri în zone de unde ni se părea nouă că se vede frumos spre lac. Pe unul din acestea îl țin minte în mod deosebit: era pustiu, nimeni prin preajmă, sub noi acoperișurile cărămizii, bărcuțe albe încremenite într-un golf, explozia de culori de toamnă îmbrăcând dealurile... și, dintr-o dată, au pornit la unison toate clopotele bisericilor de jur împrejur, o adevărată orchestră pe mai multe tonuri! A fost magic!

De-acum nu ne-am mai cocoțat, am rămas pe șoseaua de jos, ideea era să traversăm cât mai multe localități. Liniște și pace peste tot, nu era aglomerat nici pe șosea (avantajele extrasezonului! ????), ne minunam însă la fiecare pas cât de frumoase și îngrijite erau toate, casele oamenilor, dar și proprietățile despre care se vedea clar că-s închise! Vă dați seama, chiar așa trăiesc oamenii ăia acolo, cu respect maxim pentru ordine, curățenie și estetic!

Lessa este o localitate mai mare, nu puteam să nu oprim câteva minute și acolo, în capătul lungolago și-n apropierea cochetului portuleț. Aici am văzut prima dată niște tufe încărcate cu superbe flori roșii-ciclam, n-am știut ce sunt la început, pe urmă am aflat: camelii. Toată zona e plină de ele, sunt multe varietăți, simple sau bătute, iar culorile variază de la alb până la zeci de nuanțe de roz și roșu. Și miros atât de delicat!... Absolut minunate, m-am îndrăgostit de ele! (Zona e plină și de hortensii, dar acum nu era anotimpul lor.)

În sfârșit, am ajuns la Stresa! Final de drum pentru această primă zi, dar nu final de călătorie! ????... Ne-am cazat (vezi impresii), am mâncat la un bistrou din centrul vechi și, precum vă spuneam, ne-am dus glonț la centrul turistic de lângă debarcader. Am aflat ce-am aflat și am scos insulițele din plan, poate doar într-o seară o să mergem să mâncăm pe Pescatori... Ne vom ocupa timpul cu altele, n-aveam nici o grijă că n-o să găsim cu ce! ????

Vremea era superbă, am zis să profităm de ultimele ore de lumină și să ne plimbăm prin împrejurimi. Am început cu Diga Foranea, care este, așa cum îi spune numele, o alee de promenadă lungă de vreo 150-200 m plasată fix pe suprafața lacului; am admirat peisajele superbe și ne-am amuzat de rățuștele gălăgioase ce-și fac veacul pe lângă țărm. Pe urmă ne-am întors un pic, cu puțin înainte de hotelul nostru, Regina Palace, începe lungolago, minunat amenajat cu zeci de oaze verzi, cu bănci și statui și chiar câteva terase. La una din ele am poposit și noi, nu ne era nici foame, nici măcar sete, nu voiam decât să lâncezim un pic, îmbătați de soare și frumusețea ce ne înconjura!...

Am înaintat apoi pe faleză până aproape de capăt, am identificat insulițele, de fapt doar 2 dintre ele, Bella în plan apropiat și Madre departe, în larg; Pescatori nu se vede de aici, ascunsă de Bella. Ne-am întors pe partea cealaltă a șoselei, unde se înșiră hotelurile de lux, între care se face remarcat cel mai vechi și impunător din ele, Grand Hotel des Iles Borromées.

Cam asta ar fi cu Stresa, de faleză n-am mai avut parte, dar pe străduțele din centrul vechi ne-am plimbat în fiecare seară, în a doua am asistat (parțial) la montarea decorațiunilor de Crăciun. Deși micuț, mi-a plăcut mult centrul vechi din Stresa, iar între el și lac se află un parc cu o fântână frumoasă. Nu departe, mai la sud, e Villa Pallavicino, înconjurată de un parc de 20 ha, plin de plante rare și animale gen păuni, fazani etc. (evident, închis în extrasezon).

A doua zi dimineață ne-am continuat explorarea. Stresa este probabil cea mai mare și mai renumită stațiune de pe țărmul lacului Maggiore, dar nici vecina Baveno nu se lasă mai prejos. Din momentul ăsta n-am mai plătit parcarea decât într-un singur loc (voi detalia la vremea respectivă). Ne-am plimbat pe faleză, care este un pic curbată, astfel că se văd frumos clădirile din fundal, reflectate în apele lacului și străjuite, din spate, de vârfuri semețe, pudrate cu nea.

În capăt sunt vreo 2 hoteluri bengoase, noi am virat însă spre centrul vechi, al cărui obiectiv major este Complesso Monumentale e Museo GranUM, format din mai multe clădiri: Chiesa dei Santi Gervaso e Protaso (sec. 12), Baptisteriul Sf. Ioan (prima construcție – sec. 5), Drumul Crucii și Capela Sfântului Mormânt (sec. 19) și, desigur, muzeul, adăpostit de o aripă a Palatului Pretorio, dedicat granitului roz (ce se exploatează în zonă).

Următoarea localitate, Feriolo, deși cvasi-necunoscută, ne-a oferit și ea momente minunate, de-a dreptul surprinzătoare. Mai întâi chiar înainte de indicatorul care semnalizează intrarea în localitate, unde se află un portuleț și un punct de belvedere, apoi am virat dreapta până la… lungolago, ați ghicit! ???? Faleza e micuță, nici n-am abordat-o (doar am pozat-o din depărtare), ne-a atras mai mult plaja imensă, nisipoasă și familia de lebede ce plutea în apropiere…

Feriolo se află chiar în capătul golfului, la scurtă distanță de locul unde se varsă în lac râul Toce. Pe urmă șoseaua se bifurcă, în stânga spre micuțul lac Mergozzo, în dreapta urmează țărmul lui Maggiore. Acolo unde se termină golful Borromeo, pe o peninsulă triunghiulară se află Verbania, cel mai mare oraș de pe lac. Dacă Stresa ar fi un fel de Sinaia, Verbania ar putea fi comparată cu Brașovul, asta ca să înțelegeți proporțiile… Verbania e mai degrabă o aglomerare urbană formată prin unirea mai multor comunități (de către Mussolini, în 1939), între care cele mai importante sunt Pallanza (vest) și Intra (est).

Noi am poposit în Pallanza și tare mult ne-a mai plăcut! Ne-am plimbat pe lungolago până la capăt (vreun km jumate, să zic), am admirat superbele clădiri de veac trecut, desigur lacul și munții și insula Madre, care de aici se poate observa cel mai bine. Fiecare pas aduce altă imagine, toate numai cărți poștale, e un loc complet, absolut minunat! Și în Pallanza se găsește o chestie de vizitat în sezon, Villa Taranto se numește.

Am ajuns în centru, aici era o piață în aer liber, se vindeau de toate, de la fructe de mare deja gătite până la pijamale și chiloți. De obicei mă atrag locurile astea colorate și pline de arome, acum însă ne-am îndepărtat instinctiv; Doamne, ce-a făcut pandemia asta din noi… Am mai mers un pic pe lângă lac, am dat de un părculeț cu un monument dedicat eroilor, încă puțin și… Villa Giulia! Inițial am crezut că-i tot un loc „din acelea” (deschis doar în sezon), dar am zărit poarta larg deschisă și la intrare un bener care anunța că aici e în plină desfășurare un festival de literatură, dar și o expoziție de… camelii; iubitele mele camelii!... E de noi, deci hai! ????

Villa Giulia a fost construită prin anii 1880 de Bernadino Branca, cică un tip celebru, care ar fi inventat un lichior ce-i poartă numele (în tot cazul, l-a făcut bogat). Ulterior, casa i-a revenit fiului său, care a numit-o după soția sa, Giulia. În 1932 a fost cumpărată de Municipalitate și trasformată în cazinou, iar în prezent aparține comunității, găzduind periodic diverse evenimente culturale.

Vila are o siluetă Art Deco absolut senzațională, o grădină generoasă și o deschidere spre lac ce oferă niște imagini de vis! Și o cafenea la intrare, chiar am vrut să savurăm o cafea în acel decor, dar ne-au gonit scaunele metalice, fără pernuțe; brrr… A, să nu uităm de camelii! Delicatele, pastelatele, parfumatele camelii…

Am traversat și Intra vrând-nevrând; ba chiar am intenționat să poposim un pic, dar n-am găsit parcare lângă lac. În tot cazul, din mersul mașinii Intra mi s-a părut mult mai modernistă și mai puțin ispititoare decât Pallanza… În fine, am mers mai departe…

Mai departe, cresc munții, se îngustează șoseaua, încep să apară denumiri în limba germană. Ne apropiem de Elveția, se vede treaba. Obiectivul nostru final este Cannobio, ultima localitate italiană dinainte de graniță. Dar până acolo ne mai abatem o dată, nu pentru mult timp, în Cannero Riviera, cel menționat într-un pliant din camera noastră de hotel. N-am nimerit la plajă, ci la micul port de formă aproximativ pătrată, înconjurat din 3 părți de clădiri colorate ce se oglindesc frumos în luciul apei… în care înoată pești mari, cel puțin cât antebrațul meu. Wow! Nu ne-am mai întors la plajă, am remarcat doar din mers o grotă peste care s-a construit biserica satului.

În Cannobio am găsit ușor parcarea publică, scria clar că nu se plătește decât duminica, 8-20 (?!). Dincolo de Santuario della SS Pieta, se fac în dreapta niște trepte ce te scot direct pe faleză (lungolago, vreau să zic). Am mâncat acolo, la una din terase (afară, da, da!), la umbra vechilor clădiri, cele mai bune paste din viața mea! Să nu mă-ntrebați ce și cum, de fapt o să încerc să-mi aduc aminte la un moment dat… Am decretat atunci: frate, italienii ăștia… dă-le 3-4 ingrediente și îți scot imediat ceva de te lingi pe dește…

Ne-am mai preumblat mai apoi în sus și-n jos, am remarcat multe construcții vechi împodobite cu fresce murale, unele conservate, altele mai puțin. Am ajuns și la plajă, pustie la ora asta, vara cred că-i o nebunie pe-aici, mai ales că am citit că, datorită curenților și a vântului, zona e propice sporturilor de apă. Ne-am întors prin centrul vechi, pustiu-pustiu… Gata, la mașină și… înapoi… Deși pe sfârșite, ziua avea să ne mai rezerve o surpriză, și încă una de proporții; dar să-i lăsăm Cezarului ce-i al Cezarului…

---

VIZUALIZĂRI: 1575 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI