În umbra marelui Maggiore - lacurile Mergozzo și Orta

TIPĂREȘTE

Până la un punct, ne-am întors pe țărmul lacului Maggiore pe același drum pe care-am și venit (vezi impresii); până la un punct, adică până în capătul golfului Borromeo, unde se desprinde șoseaua spre lacurile vecine mai mici, Mergozzo și Orta. Mai era un pic până ce soarele avea să meargă la culcare, numai bine cât să dăm și noi o raită până la Mergozzo (măcar).

Lacul Mergozzo e mic-micuț, pe hartă apare exact ca o picătură albastră! Și tot pe hartă am văzut că n-are decât o localitate în capăt, cu același nume. Șosea nu-i decât pe țărmul nord-estic, pe partea opusă doar o potecă la baza munticelului (Mont’Orfano). Am apucat pe această șosea și imediat parcă ne-am teleportat în altă lume, cu mult mai tăcută și mai pașnică! Nu zic, că n-avuseserăm parte nici în rest de prea multă acțiune (extrasezon, deh!), dar aici prea de tot a fost! Liniște, pace și... „nu e nimeni pe stradă” ... Zău, nu ne-am întâlnit cu nimeni – om, bicicletă sau mașină! E drept că nu-s decât vreo 7-8 km, dar totuși...

Vara cred că se mai întâmplă una-alta pe-aici, am văzut un camping și un hotel terasat, pustiu acum; ne-am oprit câteva minute în dreptul lui să pozăm soarele ce apunea fix în unghiul dintre două pante montane negricioase; și ce frumos se reflecta pe oglinda lacului!... Unul din acele momente pe care le ții minte o viață!...

Mergozzo-localitatea ne-a întâmpinat cu o piață dreptunghiulară uriașă. Acolo e stația de autobuz (autogara, aș zice, căci aveam să vedem autobuze și prin orășel), acolo e parcarea publică, acolo e un monument dedicat eroilor, primăria, o pensiune și vreo 2 mâncătorii.

Acolo e și ulmul secular cu trunchiul mai mult o scorbură, sprijinit în proptele, dar cu coroana arzând încă în vibrante tonuri aurii! Precum i se cuvine unui veteran, ulmul este elogiat printr-o plăcuță explicativă trilingvă (it/engl/germ), din care aflăm că în anul 1623 el deja era vedetă, imortalizat pe o pânză a unui pictor local, semnată și datată corespunzător. Fiind situat în mijlocul pieței centrale din Mergozzo, se poate spune că domnul ulm a văzut și-a auzit multe la viața lui, iar în termeni mai seci, că a fost martorul principal al vieții sociale și politice din micuța localitate pre-alpină. Ne mai spune plăcuța și că ulmul nostru secular are deja o pagină specială în cartea de aur a arborilor monumentali din Piemont!

Ne-am avântat mai apoi pe străduțele în pantă ale centrului vechi, unde sentimentul de întoarcere în timp s-a acutizat și mai tare. Piatră, piatră, peste tot piatră – alei pietruite, bănci simple de piatră, ziduri de piatră veche (una din case avea o inscripție cu anul 1583!), înviorate ici-colo de flori sângerii și de picturi murale, majoritatea cu temă religioasă.

Am coborât în dreapta către o stradă circulată, pe care am traversat-o, atrași de Chiesa Parrocchiale S. Maria Assunta – o clădire gălbuie cu fațadă neoclasică, fostă barocă, ridicată pe la înc. sec. 17 peste ruinele unui edificiu de sec. 12 (vechea poveste). N-am intrat înăuntru (acum regret, desigur), am cotit-o în stânga, spre colonada cu vechi picturi murale, reprezentând „Drumul Crucii” ; aceasta are la capăt fosta casă parohială și ambele poartă inscripții ce dovedesc apartenența la înc. sec. 18 (pe una din ele am descifrat, în cifre romane, anul 1724). Am citit și despre clopotnița (de piatră, of course) că ar fi foarte veche, chiar mai veche decât biserica. Rezumat Megonzzo = piatră (foarte) veche.

În vecinătatea bisericii am văzut un indicator ce m-a incitat, dar a trebuit să ne punem pofta-n cui, căci se făcuse târziu: Cà d’la Norma, struttura megalitica preistorica. Ajunși acasă, m-am uitat pe hartă, nu era chiar aproape, mai bine că nu ne-am încumetat; am văzut și niște poze cu ceva bolovani, ruinele sunt datate 6000-2000 î. Hr.

Mi-a plăcut mult Mergozzo – autentic, tradițional, are ceva magic! Dacă vă nimeriți prin preajmă, mergeți acolo măcar pentru câțiva pași prin orașul vechi și, poate, o băutură-ceva la terasa din piață sau la cea de mai jos, de pe malul lacului – maxim o oră... Garantez că nu veți regreta!

... Încă o dată se dovedește că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din... Stresa. Rezervasem o zi întreagă pentru insulele Borromee, așa citisem că trebuie, să începi cu Bella (palat plus grădini), să prânzești pe Pescatori și să termini cu Madre (palat mai mic și grădini). Deoarece majoritatea obiectivelor turistice cu plată sunt închise în sezonul rece (nov. – mijl. mart.), rezulta că Bella și Madre picau din start și că traseul nostru necesita o rapidă reconfigurare (pentru ultima zi plină a mini-vacanței noastre).

Am citit despre Lacul Orta că ar avea câteva zone faine și eram destul de încrezătoare după surpriza deosebit de plăcută pe care ne-o furnizase micuțul Megonzzo. Orta se află la vest față de Maggiore, doar treci un munte și gata; de la Stresa la Orta San Giulio, dacă am fi mers întins, Waze îmi dădea mai puțin de o oră.

Noi, să mergem întins?!... N-ai să vezi așa ceva!... Muntele ăla e plin de atracții, una cu siguranță este disponibilă tot timpul anului, și anume Alpyland Coaster, bobul de vară ce alunecă pe un fel de montagne rousse metalic; experimentasem ceva de genul la noi, la SkiGyimes și abia așteptam să repetăm senzația aceea grozavă! Până acolo, am identificat pe hartă și Grădina Botanică Alpină, iar Google zicea c-ar fi deschisă (mira-m-aș!), așa că am setat locul pe gps și-am pornit. Norocul părea să ne surâdă mai puțin decât în zilele precedente, cerul era acoperit cu o pătură de nori cenușii, ba chiar se anunțau ploi; om vedea ce va fi...

Am urcat și-am tot urcat, ici-colo sunt amenajate pe marginea șoselei puncte de belvedere, de unde se văd minunat Stresa, lacul și cele 3 insule, precum și munții din jur; îmi imaginez cum trebuie să arate priveliștea asta pe fond de cer senin, dar chiar și așa era minunată! Din păcate, pe măsură ce tot urcam, a început să se lase ceață, nu foarte deasă aici, sus, suficientă însă cât să estompeze binișor imaginea din vale. Am străbătut zone de pădure (ce culori!) alternând cu zone locuite, ultima a fost o localitate mai mare, Gignese (unde am citit că se află un muzeu dedicat... umbrelelor) , am parcat în curând în fața intrării la Grădina Botanică.

Evident, eram singura mașină, nici o mișcare, poarta încuiată și un anunț care ne confirma bănuielile: închis până la primăvară. Ne-am mulțumit să pozăm un pic printre gratiile gardului și să citim informațiile sumare postate la intrare. Grădina a luat ființă în 1934, la inițiativa lui Igino Ambrosini și Giuseppe Rossi, cu scopul de a conserva o bună parte din flora „alpină” (deși altitudinea nu-i tocmai alpină), dar și aparținând altor lanțuri muntoase mai îndepărtate și de a o expune publicului larg. Deși se întinde pe o suprafață destul de mică (1,2 ha), Grădina Botanică Alpină din Stresa (căci tot de Stresa aparține, chiar dacă șofezi juma’ de oră până aici) concentrează peste 900 de specii (între care rododendroni, azalee și camelii) și oferă vederi splendide asupra împrejurimilor.

Asta a fost, „bifarăm” și grădina????, hai mai departe... Am setat pe gps următorul obiectiv, Alpyland; drumul nu părea lung, dar șerpuia teribil pe hartă, ceea ce era de așteptat, că doar eram la munte! Și, în plus, am văzut că pe traseu aveam să ne mai ațină calea un obiectiv, care nu ne-ar fi interesat nici dacă n-am fi fost în extrasezon și l-am fi găsit deschis. Îl menționez totuși, sunt sigură că mulți vor ciuli urechile, în special aceia ce plănuiesc să meargă acolo însoțiți de niscai năzdrăvani: e vorba despre parcul de aventură Mottarone.

Drumul este minunat, excelent asfaltat și străbate o pădure de foioase pe care noi am prins-o pictată în toate culorile toamnei!... De reținut că la un moment dat veți întâlni o stație de taxare precum cele de pe autostradă și nu puteți trece decât dacă decartați 10 euroi! Iar de vă-ntoarceți tot pe-acolo – alți 10 euroi. La o privire mai atentă și dacă zoom-uim un pic GoogleMaps, vedem că drumul este numit Strada Privata Borromea. Vă povesteam în articolul trecut că numele Borromeo vine de la cel al familiei nobiliare ce a stăpânit multe secole această regiune și țin minte că am citit pe undeva că moștenitorii încă obțin beneficii financiare din exploatarea unor chestii, precum taxe de drumuri sau dreptul de a pescui în anumite zone! Deci, iaca, „acolo sunt banii dumneavoastră” !...

Am poposit doar câteva minute în dreptul Parcului de Aventură, într-adevăr locul era pustiu, dar nouă ne-a plăcut să inspirăm aerul tare și curat și odată cu el miresmele de toamnă ale pădurii. În apropiere se află un izvor captat, chiar era un tip care-și alimenta un recipient, unul din puținii oameni pe care i-am întâlnit pe acest traseu.

În zona cu Alpyland se găsește de fapt o mică-minusculă stațiune, am remarcat 2 pensiuni și 2 mâncătorii, asta dacă nu punem la socoteală Villa Pizzini, un boutique-hotel extrem de cochet (după poze) ce deține un restaurant decorat cu o stea Michelin (îl găsisem prin nu-știu-ce ghid și-l aveam deja pin-uit pe hartă); am aruncat doar o privire peste gard (Doamne, ce priveliști trebuie să ofere micuța terasă într-o zi senină!) și încă una pe program (avea să se deschidă pentru cină) și chiar pe prețuri (măricele, dar nu inabordabile).

Am lăsat mașina în parcarea amenajată. Până la Alpyland se urcă per pedes pe o potecă, să zic vreo 10 minute, panta nu-i de speriat, dar pe măsură ce înaintam ne devenea tot mai clar că n-aveam să ne dăm în tiribombă. Și nu pentru că n-ar fi funcționat, ci deoarece ceața se lăsase groasă și grea și ar fi fost ca și cum am fi zburat într-un avion plutind într-o pătură de nori! Ori tot șpilul la genul ăsta de distracție e să te bucuri (și) de peisajul fabulos! Așa că da, am urcat până la punctul de unde se pleacă, am făcut o mică inspecție (un pic mai sus este un releu uriaș) și ne-am întors pe unde am venit. Ne-a părut rău un pic, dar am zis să luăm partea bună din poveste: făcuserăm o mică excursie în natură! ????

De-acum trebuia să coborâm muntele pe partea cealaltă, spre Lacul Orta, dar până acolo mai aveam un obiectiv de bifat; mă rog, dacă s-o putea, căci îl identificasem pe hartă, dar nu-l întâlniserăm prin nici un ghid, deci habar n-aveam ce-o să găsim la fața locului. E vorba de o mică, dar fermecătoare cascadă aflată în punctul pe care-l găsiți pe GoogleMaps denumit Pescone Basso (un sătuc ce ține de Agrano).

După ce-am trecut de biserică (Oratorio di San Rocco pe hartă), șoseaua face o curbă accentuată la stânga; acolo am oprit, încercând să plasăm mașina cât mai în afara carosabilului (nu era cine știe ce circulație, dar drumul e destul de îngust, abia depășește lățimea celor 2 benzi). Ne-am întors până în curbă, am remarcat pârâul ce curgea zglobiu pe sub șosea, am bănuit că trebuie s-o luăm în sus pe firul apei dacă vrem să dăm de cascadă. Într-adevăr, se zărea o potecă urcând de-a lungul pârâului, am traversat în direcția ei și-am zărit și indicatorul: „Alla cascata” .

Poteca trece pe lângă niște case, apoi se pierde în pădure într-o pantă nu prea solicitantă. Am urcat așa vreo 10 minute, inspirând aerul recișor și umed, încărcat cu miresme de pământ și frunze uscate, am întâlnit castane căzute și chiar floricele plăpânde care ne-au făcut să zâmbim... La un moment dat, poteca se bifurcă și nu mai e nici un indicator aici; stânga sau dreapta?! Am luat-o inițial pe cea din stânga, care urcă, dar ni s-a părut că ne îndepărtăm de apă și ne-am întors. Cărarea din dreapta coboară ușor și da, s-a dovedit a fi varianta câștigătoare, cântecul cascadei se auzea de-acum tot mai aproape...

Cascada mi s-a părut, cu adevărat, foarte frumoasă – o curgere aproape verticală nu mai înaltă de vreo 10 m, despicată în 2 șuvoaie principale, ce se prăvălesc în lăcușorul verzui de la bază! Am traversat râul dintr-o parte în alta, ne-am cocoțat pe bolovanii uriași, am pozat-o din toate unghiurile, nu ne mai săturam s-o privim!... Foarte faină căscăduța, mi-a amintit un pic de Kaya Bunar (Veliko Tîrnovo)...

Lacul Orta e lung de vreo 14 km și lat de maxim 3; de jur împrejur sunt câteva localități, dar „perla coroanei” este, fără doar și poate, micuțul Orta San Giulio – „un sat medieval perfect conservat” , cel puțin așa susținea ghidul meu adus de acasă. Era clar că într-acolo trebuia să ne îndreptăm și, dacă o mai rămâne timp și de altceva, bine; dacă nu, nu...

După ce străbate Pratolungo și Pettenasco (ce oferă oarece vederi de la înălțime asupra lacului), șoseaua urmează apoi îndeaproape țărmul până o cotește spre mica peninsulă pe care se desfășoară Orta San Giulio. La parcarea publică n-am găsit locuri, am găsit însă fără probleme la cea cu plată, acoperită, numită pe hartă Diania (nu mai știu exact cât și cum, cred că vreo 5-6 euro/2-3 ore). Orașul se desfășoară pe mai multe terase concentrice, în partea veche se coboară pe niște trepte ce se fac din apropierea parcării. Și tot de aici, dar în sens opus, se poate urca pietonal în zona cea mai înaltă (Sacro Monte di Orta).

Imediat ne-am trezit în inima orașului vechi, pe străduțele pietruite atât de înguste, printre clădiri vechi, împodobite cu stucaturi minunate și picturi murale!... Prima cu care am luat cunoștință a fost chiar primăria (Casa Bossi) ; am găsit deschisă frumoasa poartă de fier forjat și-am pătruns într-un soi de loggie extrem de frumoasă, cu podeaua acoperită cu mozaic multicolor, cu tavanul decorat cu fresce pastelate. În stânga și-n dreapta se fac uși spre interiorul edificiului, nu ne-au interesat, ne-am lansat pe aleea ce străbate frumoasa grădină înflorată, terminându-se fix în fața porții dinspre lac. Wow, ce priveliște! Micuța insulă San Giulio părea că plutește în depărtare ca o corabie fantomatică, pe jumătate învăluită în ceață...

Ne-am continuat plimbarea pe străduțe, fiecare pas schimba perspectiva, dezvăluind colțuri romantice, mereu surprinzătoare!... Cu adevărat deosebit locul ăsta; la fel ca la Mergozzo, am simțit ceva aparte, ceva autentic și ne-comercial, păstrat neatins dintr-un timp foarte, foarte îndepărtat... Sunt convinsă că, în mare, cam la fel era decorat locul ăsta și acum 4-500 de ani...

Când aleea a început să se lărgească un pic și să apară vitrine încărcate de tot felul de produse (între care stive de punguțe cu felii de ciuperci deshidratate, un fel de brand al zonei), câte o pensiune, câte o terasă înghesuită prin vreo piațetă, am înțeles că inima orașului nu era departe: Piazza Motta. Wow din nou! Un spațiu larg, înconjurat din 3 părți de vechi clădiri impunătoare, ale căror fresce pe jumătate șterse încă spun povești de demult... În mijloc se află o construcție ciudată, sprijinită pe coloane zvelte, alcătuind un fel de portic de jur împrejur, cu o scară exterioară ce urcă la etajul superior; din cauza crucii din vârful turnului, inițial am crezut că-i biserică, pe urmă am aflat că-i Palazzo della Comunita delle Riviera (vechea primărie) și datează din 1582.

Aici, în apropiere, am prânzit la o terasă, am prins masă chiar în prima linie, cu vedere nemijlocită la insuliță (avantajele extrasezonului!); trebuie să vă povestesc cândva cum a fost... Câteva picături răzlețe de ploaie ne-au dat ceva fiori, dar aveau să ne păsuiască în final. În timp ce-am stat la masă, am tot observat micile ambarcațiuni făcând naveta până la insulă și înapoi, am reperat și debarcaderul, deloc departe. Mergem și noi?! Normal, cum să nu mergem?!

Bărcuțele aparțin serviciului public de transport, nu circulă după un program anume, ci în funcție de solicitări (și în sâmbăta aia cam erau!). Un drum dus-întors costă 4,5 euro, iar pe sens durează 5-6 minute (abia de ai timp să faci niște poze mai acătări!).

Legenda spune că pe sfârșitul veacului 4, frații călugări Giulio și Giuliano au venit prin aceste locuri taman din insula Aegina, să predice creștinismul. Trecând pe lângă insulița de pe lac, au observat că era cotropită de șerpi uriași și dragoni; Giulio și-a întins mantia peste apele lacului, a pășit pe ea ca pe un pod și a stârpit toate lighioanele de pe insulă (frumoasă alegorie!), pe urmă a ridicat aici o biserică. Biserica asta, refăcută iar și iar de-a lungul secolelor, se înalță încă semeață și în zilele noastre și reprezintă, alături de o plimbare pe aleile pietruite, motivul pentru care e musai să vizitezi Isola San Giulio!

Pe lângă biserică, pe insulă mai există o mânăstire (nevizitabilă) și un rând de construcții vechi, aflate în diferite stadii de conservare (foarte frumoase toate!) ce formează „brâul” exterior. Nu părea să locuiască nimeni prin ele și, deși pe hartă figurează o pensiune și chiar și un restaurant, la data când am fost noi nu funcționau. În schimb, micul magazin cu suveniruri era deschis. Există o toaletă publică și am văzut, într-un colț, un defibrilator.

Am vizitat mai întâi biserica, m-a uimit să constat că pereții interiori erau bogat decorați cu fresce, în stilul bisericilor ortodoxe – foarte frumos restaurate, în culori vii, reprezentare artistică de excepție! Am identificat amvonul sculptat în marmură neagră; micul panou explicativ alăturat confirma ceea ce citisem în ghidul meu, și anume că datează din sec. 11. Pe urmă am dat ocol insulei pe aleea tăcută (chiar așa i se mai spune, Via del Silenzio), admirând la fiecare pas și fotografiind. Cam 30-45 de minute aveți nevoie pentru Isola San Giulio; hai, o oră dacă punem la socoteală și drumul.

Din Piazza Motta am urcat spre parcare pe o alee largă, în trepte, mărginită de clădiri superbe. La capătul ei era o biserică acoperită de schele, interiorul se putea vizita totuși.

Eram deja copleșiți de această bijuterie de orășel medieval, lumina zilei se estompa tot mai tare, dar n-am răbdat să nu aruncăm măcar o privire Muntelui Sacru! Desigur, chiar dacă am fi vrut, a urca pe jos nu era o idee bună, așa că ne-am dus cu mașina (am ajuns repede și e o parcare destul de generoasă acolo, sus). Sacro Monte di Orta însumează 21 de capele presărate pe zona cea mai înaltă din localitate, un mic deal împădurit. El face parte din cei 9 Munți Sacri „alpini” , 7 aflându-se în Piemont și 2 în Lombardia, iar din 2003 aparține patrimoniului mondial.

Capelele pot fi oarecum vizitate; nu se poate intra înăuntru, doar privi din dreptul ușii printr-un grilaj metalic (atât cât puțina lumină ce se strecoară în interior lasă să se vadă). Nu le-am colindat pe toate, nici n-am intenționat asta, oricum vreo 2 sau 3 erau în curs de reabilitare; vă spun sincer că eu așa ceva n-am întâlnit de când sunt! Complexul a fost înălțat la sf. sec. 16 – înc. sec. 17 de călugării franciscani, ca un omagiu adus Sf. Francisc de Assisi, mult venerat în nordul Italiei. Fiecare capelă este mai mult sau mai puțin împodobită cu fresce și statui, dar ceea ce aduce elementul de noutate sunt scenele compuse în interior cu aportul a zeci și sute de figurine de teracotă în mărime naturală! M-au frapat teribil expresiile fețelor, acuratețea detaliilor, culorile vibrante! Probabil că-s recondiționate, dar oricum... Fantastic!...

Singura în care se poate intra (considerată cap de linie pentru pelerini) este Biserica Sf. Nicolae și Francisc, ce păstrează un artefact extrem de prețios: un fel de „Pieta” sculptată în lemn de cireș – reprezentare ușor naivă, dar emoționantă; se spune că este făcătoare de minuni.

Complexul deține un restaurant și un loc amenajat pentru picnic. Ușile capelelor se încuie odată cu venirea serii, chiar s-a nimerit să fiu ultimul vizitator al uneia dintre ele, dar angajatul responsabil cu încuiatul a avut răbdare cu mine (care nu-l obdervasem) și m-a lăsat să casc gura și să pozez în voie.

... Ne-am întors spre Stresa ocolind muntele Mottarone prin capătul său nordic, cotind-o apoi dreapta spre lacul Maggiore. Nu ne-am urcat bine în mașină, că a început ploaia... și-a continuat... și-a continuat... până a doua zi la prânz, la aeroport. De-acum nu mai conta, eram recunoscători că ne păsuise să vizităm în liniște atâtea minunății și chiar să mâncăm afară, la terasă, la mijloc de noiembrie! ????

În loc de concluzie: am avut o vacanță atipică, așa cum ni se tot întâmplă în ultima vreme. Și nu, de data asta nu-i din cauza coviduțului... E din cauza (sau datorită?!) anotimpului. Am ajuns într-o zonă celebră prin ceva (Insulele Borromee) și taman ceva-ul ăla nu l-am văzut! Nici măcar pe Pescatori n-am ajuns! Ne propuseserăm pentru ultima seară (chiar dacă locul e romantic și fotogenic, deci mai potrivit pentru un prânz decât pentru cină), dar n-a fost să fie; când am studiat programul transferurilor „de stat” , am constatat că pur și simplu n-am fi avut cu ce să ne întoarcem de-acolo!

Până la urmă, n-a fost bai! În loc să alergăm din muzeu în muzeu, ne-am concentrat pe natură și pe splendidele peisaje ce ne-au înconjurat pretutindeni! Și pe toamnă, cu paleta ei de culori calde, unice... Și am avut noroc de vreme bună, și de șosele libere, de locuri de parcare pe alese și de multe ori gratuite, de mese cu vedere pe la terase... Are și extrasezonul ăsta avantajele lui!

---

VIZUALIZĂRI: 1754 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI