Un muzeu într-o casă muzeu – Muzeul orașului Sinaia

TIPĂREȘTE

Nu am idee câte muzee cu titulatura de „Muzeu” există în Sinaia. Nu mă refer la Castelele Regale, sau Mănăstirea Sinaia, sau la altele asemenea. Cu numele „Muzeu” în denumire nu am întâlnit decât două. Și nu le-am ratat. Primul dintre ele a fost „Muzeul orașului Sinaia”

Am ajuns la el întâmplător. Plecasem să vedem care este situația la telecabină. Dezamăgiți de rezultat ne întorceam, amărâți, spre bulevardul Carol I. Când, la un colț de stradă, un panou de pe trotuar, cu o săgeată spre stânga, ne trimite la „Muzeul orașului Sinaia” .

Adresa oficială a acestuia este Bulevardul Carol I nr. 28. În realitate, distanța de la bulevard la muzeu este destul de mare, acesta fiind amplasat în spatele Hotelului New Montana, în imediata vecinătate a parcării amenajată pentru telecabină. Dacă este să mă iau după Google, intrarea în muzeu este prin Aleea Serei. Coordonatele în zona accesului sunt următoarele:

֎ 45°20' 57.89"N

֎ 25°32' 48.86"E

Coordonatele confirmate de pe saitul AFA sun cu aproximativ 40 m sud - sud - vest de intrarea în muzeu, dar sunt suficiente pentru identificarea amplasamentului.

Pentru accesul în muzeu se plătește 15 lei de adult și 10 lei de pensionar. Nu ni s-a cerut taxă pentru fotografiere.

Cândva, în interiorul muzeului, am aflat că suntem în Palatul Știrbey. Acesta este în prezent cea mai veche vilă de locuit din Sinaia. Așa cum menționam în articolul anterior, a fost construită odată cu vila prințului Dimitrie Ghica, astăzi dispărută în urma unui incendiu. Numele îi vine de la prințesa Alina Știrbey, fiica domnitorului Barbu Bibescu Știrbey, care, in timpul căsătoriei cu generalul Ioan Emanuel Florescu, a cerut în 1875 arhitectului olandez Josef Jacob Schieffeleers realizarea acestei clădiri, asemănătoare unui palat.

La nivelul intrării sunt patru încăperi. Accesul se face în cea centrală, unde, în afara biroului de unde cumpărăm biletele de intrare, ne mai este prezentată istoria orașului Sinaia. Aceasta începe pe la 1453, odată cu apariția primelor schituri în Munții Bucegi. Mai târziu, întors dintr-o călătorie făcută la Muntele Sinai, în semn de recunoștință, spătarul Mihail Cantacuzino construiește pe aceste meleaguri o mănăstire, care va purta numele Sinaia. După 1875, devenită reședință de vară a Casei Regale, Sinaia s-a transformat într-un centru al vieții politice și o zonă rezidențială privilegiată. Istoria, ilustrată prin panouri așezate pe toți pereții încăperii, sistematizată pe ani, continuă până în epoca modernă. După părerea mea, este destul de obositor să urmărești în totalitate aceste informații. Panourile sunt dublate de câteva vitrine cu diverse obiecte, cărora nu le văd o logică sau o tematică. Înțeleg că multe din exponate sunt obținute prin donații de la locuitorii orașului, de la autorități sau instituții. Probabil că aici sunt grupate o parte din ele. În centrul camerei este o machetă a orașului Sinaia. Nu găsesc o indicație privind anul care este ilustrat de machetă, însă, după clădirile evidențiate, pare a fi cândva la începutul secolului trecut.

Oarecum logic, în continuarea etapelor istorice, camera din stânga ilustrează „Orașul sub comunism” . Și aici predomină panourile de pe pereți, dar cu ceva mai multe fotografii. Istoria începe cu abdicarea Regelui Mihai I și se încheie cu o fotografie, destul de mică, pierdută într-un colț de panou, cu revoluționarii Sinaiei din 22 decembrie 1989, în balconul primăriei. Între ele alte fotografii de tristă amintire. Remarc, totuși, și câteva realizări ale epocii, dintre care îmi atrage atenția o pompă de injecție fabricată la Întreprinderea de Mecanică Fină. Rămân, însă, cu o nedumerire: „-ce reprezintă stâlpul central, de mari dimensiuni, de culoare gri și aspect de tencuială nefinisată?” Singura explicație care îmi vine în minte este gri-ul perioadei respective și asprimea, rugozitatea vremurilor trăite.

Din sala centrală, pe partea opusă intrării se ajunge în cafenea. Singurul lucru care îmi atrage atenția este mobilierul variat. Nu este nici un client, dar este locul unde se retrage cel ce ne-a vândut biletele, cu nasul în laptop.

În partea dreaptă a sălii centrale, după un mic hol, urmează „Salonul aristocratic” . O încăpere relativ mică, aproape plină cu mobilier de epocă, încearcă să ilustreze atmosfera din perioada în care castelul era locuit. Nu se poate intra înăuntru, îl vedem numai din ușă. Remarcăm aici că muzeul dispune de audio-ghiduri, despre care nu ni s-a spus nimic la intrare. Totuși, un cod QR ne permite să descărcăm pe telefon toate informațiile. Dar acestea se găsesc și pe panourile de pe traseu.

Coborâm, apoi, pe o scară destul de îngustă, la nivelul inferior. Deși noi am intrat în clădire de la nivelul străzii, configurația terenului face ca, după coborâre, să ajungem la parter. Aici se află cele mai multe săli ale muzeului.

Încercând să urmăm niște săgeți cu sensul de vizitare, nu foarte clare datorită configurației clădirii, ajungem în sala destinată Munților Bucegi. Mijlocul încăperii este ocupat de o machetă a masivului muntos. Stau și mă uit la ea și, spre rușinea mea, nu recunosc nici un loc: râul Prahova, localitățile de pe vale, Platoul, Babele, vârful Omu. În plus, macheta care ar trebui să fie interactivă apăsând pe un buton, ar fi trebuit să răspundă și să se aprindă beculețele unde sunt obiectivele respective. Din păcate :(nu funcționează! Poate dacă ar fi răspuns prin aprinderea lor, recunoșteam câte ceva. Îmi vine o idee, dar e greu de crezut că ar fi posibil. Nu cumva este o machetă teoretică? Pe pereți sunt câteva trofee de vânătoare, între care blana unui urs de-a dreptul impresionant. Mie îmi atrage atenția un panou cu secțiuni de trunchiuri de copaci, de diverse esențe. Se văd clar diferențele între diversele soiuri de copaci. Admir la inele inelele anuale. Rămân de aici cu informația că din anul 1935 o parte din masiv este inclus în lista ariilor protejate din România, cu statut de Parc Național.

Următoarea încăpere este dedicată Florei Munților Bucegi. Aflu cu surprindere că se găsesc aici multe specii de orhidee, care pot trăi si la 2500 m altitudine. Sala cuprinde fotografii al unui iubitor al muntelui din Sinaia pe nume San Anghelescu. În fotografii sunt și alte flori, nu numai orhidee, dar, din păcate, toate numele sunt în latină. Pe ansamblu, este o încăpere care încântă ochiul.

Pe pervazul ferestrei din aceeași încăpere, remarc un aparat de radio. Ni se spune că este Siemens și ni se cere să nu îl atingem. Mă gândesc că un asemenea exponat nu prea are legătură cu trecutul sau prezentul orașului Sinaia, dar îmi atrage atenția anul fabricației: 1883. La acea dată, Guglielmo Giovanni Maria Marconi avea numai 9 ani și nu cred că începuse să se gândească la „telegrafia fără fir” . Prima demonstrație oficială o face abia în 1896, când transmite semnale Morse la o distanță de 6 km. Abia pe la 1900 Nikola Tesla a început construcția primei stații de emisie de radio, dar, din lipsă de fonduri, a abandonat ideea.

Revenind în coridorul dintre încăperi mă opresc câteva momente în dreptul panoului cu Arborele genealogic al familiei Știrbey. Alina (Alexandrina) este pe al doilea rând, undeva în dreapta. A fost căsătorită de două ori, cu Alexandru Plagino și cu Ioan Emanuel Florescu, dar nici una din căsătorii nu a rezistat. Este renumită prin actele de caritate, ultimul fiind donarea castelului către statul român. Remarc descendenți ai familiei Știrbey până spre anul 2000. Probabil că sunt unii care mai trăiesc și astăzi, dar „arborele” nu a mai fost extins.

Alături este bustul generalului Ioan Emanuel Florescu. Unul din artizanii „Micii Uniri” , făuritor al Armatei Române în Principatele Unite, Ministru de Război atât în timpul lui Cuza cât a lui Carol I și, de câteva ori, chiar Prim Ministru, generalul a avut, pare-se, o activitate politică deosebit de intensă. Este ciudat că o asemenea personalitate nu se bucură azi de mai multă atenție. :(

Pe același culoar, o vitrină este dedicată Bisericii Sfântul Ilie. Aceasta este așezământul de suflet al oamenilor din Sinaia, sfântul fiind protectorul orașului. Construită intre anii 1933-1939, în o combinație de stiluri bizantin și românesc, reprezintă un adevărat monument de artă. A fost proiectată gratuit de arhitectul Paul Smărăndescu și pictată de pictorița Nina Arbore. La inaugurarea ei a participat și Regele Carol al II-lea. Catapeteasma bisericii este din zid și pictată în frescă, iar icoanele împărătești sunt încadrate în rame de stejar învelite în argint presat, sub formă de flori de crin. Biserica este considerată cel mai mare și încăpător lăcaș de cult de pe Valea Prahovei și, cu siguranță, unul dintre cele mai frumoase din România. Cred că ar merita o vizită separată.

Ajungem, apoi, în Sala expozițiilor temporare. De data acesta este o expoziție de pictură, intitulată „Atracții” a pictorului Tudor Gafton. Nu am o pregătire în domeniu și nici afinități cu acesta, așa că nu rămân impresionat. În plus, conform afișului, expoziția se închide în 07 noiembrie 2021, iar noi suntem în 17 decembrie. Pe întreg peretele din spate al sălii este desenat blazonul familiei Știrbey.

Urmează sala Salvamont. Sinaia a fost una din primele localități din țară unde au fost înființate echipe de salvare, formate inițial din ghizi montani, medici și oameni de diferite profesii, care s-au dedicat voluntar acestei misiuni. Sinaia este, de asemenea, printre primele stațiuni care au constituit formații de Salvamont, după ce a fost aprobat statutul și regulamentul acestei activități, în anul 1969. Exponatul principal este un manechin îmbrăcat ca pentru „iarna la munte” și dotat cu o pereche de schiuri.

Încăperea alăturată este dedicată sporturilor. Pe o platformă ce sugerează o pârtie de bob este o sanie rudimentară, pe care mi-am imaginat-o, inițial, că tot am trecut pe la salvamont, ca fiind o targă de transportat răniți. Abia mai târziu am văzut pârtia. Un perete întreg este ocupat de fațada unui adăpost montan. După numărul de schiuri sprijinite la intrare, se pare că adăpostește mulți turiști, iar o vitrină prezintă o serie întreagă de cupe, diplome, medalii, fotografii și chiar o pereche de bocanci (de munte). Undeva, pe raftul de jos al vitrinei, este o tălpică de mers pe zăpadă, cu un aer preistoric, deși este datată din „perioada interbelică” . Macheta unui automobil de epocă, dar și un panou de pe un perete îmi aduc aminte că și astăzi Sinaia găzduiește o etapă a Campionatului Național de Viteză în Coastă, dar și periodice parade ale automobilelor de epocă.

Ultima sală în această zonă aparține Cercetașilor României. O dioramă cu un cercetaș în uniformă, într-un decor montan, este însoțită de panouri informative privind istoria organizației în perioada 1912 – 1935, când este înlocuită de Regele Carol al II-lea cu organizația Străjerilor, sau activitățile depuse după reînființarea acesteia în Sinaia, în 1991. În perioada 2013 – 2014, cu ocazia aniversării a 100 de ani de la apariția primelor grupuri de cercetași, au fost organizate o serie de evenimente la nivel local și național. Între altele, se vorbește de o „capsulă a timpului” în care tinerii au depus diferite obiecte personale și care urmează să fie deschisă peste altă sută de ani.

Revenind în culoarul dintre încăperi, remarc un panou cu Trenul Orient Expres. Cel mai luxos tren al tuturor timpurilor, are o legătură frumoasă cu Sinaia, încă din timpul domniei Regelui Carol I, care i-a invitat pe turiștii de atunci ai trenului, aristocrați și personalități ale vremii, să viziteze Castelul Peleș. Povestea a durat între 1883 și 1930, când trenul a oprit și în Gara Regală Sinaia. Din panoul explicativ înțeleg că, reînviată în 1982, inițial pe traseul Londra – Veneția, „tradiția se păstrează și astăzi. Voiajul de la Paris la Istanbul, se organizează odată pe an, iar trenul, în drumul sau de aproape 3000 de km, prin șase țări și mai multe capitale, oprește în fiecare an în Gara Regală. Trenul de croazieră este un hotel de cinci stele, iar o călătorie costă intre 6000 și 14000 de euro, rezervările fiind plătite cu un an înainte” . Dacă informația este adevărată, să-mi spună și mie cineva când oprește în București, că vreau să mă duc să îl văd.

Revin apoi la Sala Multimedia, pe care o ocolisem inițial, fiind în întuneric total. Între timp, băiatul care ne-a vândut biletele pornește un film de prezentare a orașului Sinaia. Filmul nu durează mult, dar acoperă toate domeniile de activitate și de interes, din oraș. Dacă ajungeți la muzeu, vă sugerez să solicitați prezentarea filmului!

Un ultim culoar desparte alte două încăperi vizitabile. În stânga este Sala Personalităților. Un panou mare cuprinde numele unor personalități din lumea politicii, preoți, scriitori, muzicieni și artiști renumiți care au locuit aici. Și-au adus contribuția la dezvoltarea orașului, sau au vizitat Sinaia pentru perioade scurte de timp, au studiat ori și-au construit case de vacanta aici. Sunt menționați toți regii și reginele României (mai puțin Regina Elena), precum și Împăratul Franz Joseph al Austriei, care i-a făcut o vizită Regelui Carol I, în 1886. Cineva din grup remarcă faptul că, în afara reginelor, nu mai este nici un nume de femeie pe panou. Nici măcar numele Alinei Știrbei, cea care a construit palatul în care ne aflăm. Pe un panou alăturat găsim numele celor declarați cetățeni de onoare ai orașului, iar ceva mai încolo este un panou cu numele primarilor orașului, de-a lungul istoriei și până în prezent. Există și câteva fotografii într-o vitrină cu manuscrise și alte obiecte personale ale unora de pe panouri. Una din fotografii îl prezintă pe Președintele Statelor Unite, Gerald Ford, vizitând, în 1975, Mănăstirea Sinaia, deși acesta nu este trecut pe panou.

Pe partea cealaltă a culoarului este Sala Orașelor înfrățite cu Sinaia. Aici aflu că Sinaia a fost primul oraș din România comunistă care s-a înfrățit cu un altul dintr-o tara capitalistă. In anul 1963, o delegație pleca din Sinaia spre Aosta, Italia, pentru a pune bazele dezvoltării unor relații de colaborare și prietenie. Însă, înfrățirile s-au dezvoltat, mai ales, după căderea regimului comunist. Astăzi număr 9 orașe pe panourile din această sală.

Ultima sală vizitabilă este în capătul culoarului și se numește Stâncile Franz Joseph. Ilustrează un moment de istorie pe care nu îl cunoșteam până acum. Cu ocazia vizitei de 3 zile a împăratului, Regele Carol I a dorit să-și dovedească ospitalitatea și să câștige încrederea și bunăvoința puternicului suveran. În acest sens (am aici două variante, din două surse diferite :))

1. Regele Carol I a oferit împăratului un ospăț în acest loc, dându-i ocazia să admire panorama întregii Văi a Prahovei, sau,

2. Regele Carol I i-a făcut cadou împăratului stâncile respective.

Indiferent de variantă, locul poartă acum numele Împăratului Franz Joseph și constituie, în prezent, un obiectiv turistic interesant și important. Tot acum aflu că pe aceste stânci este realizat un basorelief în care, în stânga este efigia Împăratului Franz Joseph, în dreapta sunt efigiile Regelui Carol I și a reginei Elisabeta. Dedesubt sunt două mâini împreunate, semn al prieteniei dintre cele două state, precum și emblemele heraldice ale acestora. O copie a acestui basorelief, redusă la scară este prezentată în această sală.

De aici, putem părăsi muzeul. Înainte de ieșire remarc o ferestruică, gen ghișeu, gen casă de bilete. Cred că în alte timpuri muzeul era parcurs în sens invers.

Odată ce am ieșit din clădire, ne dăm seama că suntem la fațada principală a palatului. Da, așa trebuie să arate un palat. Nu imaginea de casă banală din spatele lui, cu fațada în Aleea Serei: două turnuri poligonale ce străjuiesc un balcon acoperit, probabil terasa de vară a cafenelei, la care urcă o scară monumentală cu două ramuri. Scara este străjuită de doi lei și împodobită cu o frumoasă statuie albă. Totul, bineînțeles în afară de statui, este realizat din zidărie de piatră frumos fasonată. Și pentru ca tacâmul să fie complet, în dreapta scării este un frumos stâlp de iluminat înconjurat de mai multe bănci metalice, interesant dantelate.

Ar fi fost bine dacă responsabilii cu sistematizarea orașului ar fi avut grijă să nu ascundă un monument istoric în spatele unor clădiri moderne. Totodată, ar fi bine dacă cineva s-ar ocupa de schimbarea adresei oficiale a muzeului, care nu mai corespunde în nici un fel realității.

Ca o concluzie, recomand tuturor vizitarea acestui muzeu, care conține și o serie de lucruri sau de informații interesante. Au fost unele pe care le-am aflat aici pentru prima dată. Dar nu pot să spun că am plecat de acolo în totalitate mulțumit.

În primul rând, clădirea nu este potrivită pentru un muzeu de o asemenea amploare. Încăperile mici, amplasate pe mai multe culoare, fac dificilă stabilirea și urmărirea unui traseu logic de vizitare. Coborând scara de la etaj, o săgeată ne îndeamnă să o luăm pe culoarul din dreapta și o alta să mergem înainte. Bine ar fi ca muzeul să-și găsească un alt amplasament, mai mare, mai bine organizat pentru profilul lui, iar aici să rămână ceva de mai mică amploare. Mă gândesc la un muzeu al familiilor Știrbey și Florescu, ce s-ar potrivi mai bine cu istoria palatului.

Uneori se vede că exponatele sunt obținute prin donații, de la cine a avut și a dorit să dea ceva. Personal nu prea văd locul în muzeu a trei aparate de radio, în trei săli diferite, pe care nu pot să le leg în nici un fel de istoria sau prezentul orașului.

Am rămas cu impresia unei ușoare superficialități în amenajarea și întreținerea muzeului. Am remarcat o inscripționare greșită la aparatul de radio Siemens pentru că mai știam și eu câte ceva. Dar, oare, or mai fi și altele pe care nu le-am identificat? Ca un alt exemplu, nu cred că ar fi fost dificil ca, sub fotografiile florilor de pe munte, să fie și numele popular al acestora și, eventual, câteva exemplare presate, ca să fie admirate și în mărime naturală. Apoi, defecțiunea de la macheta Munților Bucegi sau felinarul strâmb de la stâlpul de iluminat din curte, sunt aspecte ce deranjează un turist. Ar mai fi de menționat expoziția temporară uitată aici la mai bine de o lună de la închiderea ei.

Ca o părere personală, s-a făcut nițel exces în folosirea unor panouri explicative, cu texte lungi, pe care nu toată lumea are răbdare să le citească până la capăt.

Dar mă opresc aici, să nu apară cârcotelile mele mai lungi decât descrierea muzeului.

---

VIZUALIZĂRI: 976 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI