Un prânz de nota 20

TIPĂREȘTE

Aflasem despre Atra Doftana că este o pensiune cotată la 5*, plasată într-un decor fantastic de frumos, la coada lacului Paltinu. Practic, venind dinspre Ploiești, cu puțin înainte de a ajunge în localitatea Valea Doftanei, după pod, se face în stânga un drum forestier destul de ok, urmărind oarecum, de la o înălțime apreciabilă, meandrele apei curgătoare. După vreun kilometru se desprinde înspre râu (devenit între timp lac) un alt drumușor lung de doar 3-400 m, de-o parte și de alta se înșiră proprietăți mai mult sau mai puțin fițoase, ultima e chiar Atra noastră, de fapt drumul se termină fix în poarta ei.

Auzisem și citisem multe despre acest loc exclusivist, chiar încercasem să fac rezervare la ei pentru acel week-end și, spre deosebire de alte dăți, acum chiar aveau camere libere pe booking. M-am oripilat însă când am constat că 2 nopți cu demipensiune la Pension Sf. Nicolae ne costau cam tot atât cât una singură cu mic dejun la Atra! Mda, sunt mână-spartă (câteodată), dar am și eu limitele mele psihologice!... Mulțumesc frumos, nu-mi trebuie, să fie la ei, acolo!... De aceea am cam strâmbat din nas când, aflându-ne în zonă, Tati a propus să ne abatem puțin „doar să vedem și noi cum e” . Curiozitatea a învins rapid în final, a fost un meci scurt și facil câștigat.

Am găsit poarta deschisă și am pătruns în incintă, chiar în stânga e o parcare generoasă acoperită cu un soi de plasă cu ochiuri mari, am găsit loc (pe alese) pentru mașinuța noastră. Coborând, primul lucru care mi-a venit să întreb a fost: „Ok, și pensiunea unde e?!” , căci nu se zărea nimic în acest sens. Asta pentru că aici ești la nivelul cel mai de sus al domeniului, totul e construit dedesubt, aproape ascuns în versantul ce se prăvălește spre lac.

Am pășit până în margine, pe o platformă de pe care ni s-au dezvăluit priveliști ce ne-au lăsat cu gurile căscate și, privind în jos, am constatat că de fapt ne plimbam pe acoperișul celor 10 camere înșiruite; în stânga, încă și mai jos, se zăreau câteva umbrele strânse, probabil terasa restaurantului. În dreapta, cât vezi cu ochii, o pajiște generoasă coborând în trepte, câteva șezlonguri stinghere și hamace prinse între copaci, departe, aproape de apă.

Bine, dar pe unde se pătrunde?! Am descoperit „gaura” gen intrare de metrou, o construcție minimalistă din metal și sticlă, lângă care se afla un coș de inox pentru scrumat. N-am mai avut niciun dubiu când am văzut scris „Recepție” ; alături erau trecute orele între care funcționa restaurantul, precum și arhicunoscutele (de-acum) instrucțiuni pentru combaterea pandemiei.

Eu am zis că da, foarte frumos într-adevăr, m-am lămurit, hai să mergem. Tati a zis că nu încă, hai să coborâm și să vedem cum e și înăuntru, să luăm o carte de vizită, un pliant-ceva... Ne-am pus măștile și am luat-o la vale pe scările ce ne-au depus fix în fața Recepției. Un birou alb, 2 orhidee, un recipient cu dezinfectant pentru mâini și o cutie începută cu măști... Și 2 domnișoare drăguțe, care i-au satisfăcut toate curiozitățile lui Tati; eu între timp m-am foit prin preajmă, pozând în stânga și-n dreapta, admirând decorul aerisit, modernist, minimalist. Am remarcat holișorul ce se face spre camere, tablourile suprarealiste și colorate, precum și ușa ce dă spre restaurant.

Tati a întrebat la final dacă se poate mânca de prânz acolo și au zis că da, numai că mai era vreo jumătate de oră până la deschiderea restaurantului. Ne-am consultat din priviri – de ce nu?! – și am rezervat o masă, urmând să ne mai flendurăm puțin prin zonă și să revenim la ora stabilită (13 parcă). Zis și făcut. Am continuat încă vreo 500 m per pedes pe drumul forestier ce urmărește linia lacului, printre ochiuri de pădure și rare proprietăți; am observat pe hartă că drumul înaintează kilometri buni, până pe la jumătatea lacului, unde sunt 2-3 pensiuni.

Am revenit precum am stabilit, am urmat traseul bine-cunoscut de-acum: intrare – scări în jos – recepție – restaurant. Tot mai trebuia să așteptăm 5-10 minute, așa că ne-am plimbat un pic pe domeniu, până la apă (cu ocazia asta am descoperit caiacele legate la țărm), printre șezlonguri și hamace, încercând să ne imaginăm cum ar fi să lâncezești în acest spațiu mirific pe vreme bună. Întorcându-ne, am admirat conceptul pensiunii, felul cum se contopește cu natura, am înțeles exact „ce a vrut să spună autorul” . Totul discret și minimalist (am înțeles că așa sunt decorate și spațiile de cazare); toate camerele au ferestre cât tot peretele din față, dublate de terase largi cu vedere spre lac, la fel și restaurantul. Frumos și cochet, trebuie să recunosc!

Nu ni s-a alocat o masă anume, erau pe alese; spre deosebire de alte dăți, nu dăduseră turiștii năvală, probabil din cauză de pandemie. Vremea nu cred să fi fost un impediment, era mijloc de octombrie, pădurea din jur colorată în cele mai spectaculoase nuanțe, cerul semi-înnorat, aerul recișor, dar nu cât să nu poți sta afară cu o geacă pe tine o oră și ceva, cât ține un prânz. Așa că am optat pentru o masă de 2 persoane pe terasa exterioară, cu vedere neîngrădită la împrejurimi.

Am primit meniuri, am remarcat faptul că nu erau prea stufoase, dar nici prea restrictive, se promovează intens produsele zonale. Am intrat în joc și am comandat risotto cu ciuperci de pădure, iar Tati ceva rață cu piure și legume. De băut, o carafă mică (250 ml) de vin roze și apă minerală rece. Ni s-au adus tacâmuri și suporturi de farfurii personalizate, mi-a plăcut că respectau același concept de eleganță și minimalism – albe, simple, doar într-un colț, sub sigla pensiunii, sunt scrise cuvintele Simte. Respiră. Gustă. Am refuzat pâinea, prea mulți carbohidrați strică. În așteptarea comenzii, am vizitat pe rând toaletele, care se găsesc în interior și pe care le-am găsit impecabile, normal.

Am primit băuturile, din greșeală ospătărița a împărțit vinul în 2 pahare, noi eram ocupați cu simțitul și respiratul, așa că n-am observat (asta ca să nu vă oripilați că într-o poză apar 2 pahare cu vin; le-am băut eu pe amândouă, Tati-șoferul a dat doar cioc-cioc, apoi s-a regalat cu apă minerală).

Am primit mâncarea după un timp de așteptare absolut rezonabil, atât cât să fim încrezători că totul e proaspăt și se prepară pe loc. Prea multe nu am a vă povesti, decât că am mâncat aici probabil cel mai bun risotto din viața mea, cremos și aromat, presărat din belșug cu parmezan! Chiar foarte, foarte bun și sățios, nu mi-a mai trebuit nimic altceva, ba chiar i-am cedat o lingură și lui Tati. Rața a fost delicioasă și ea (am gustat, desigur), piureul cred că era mai degrabă din cartofi dulci, acompaniat de ceva legume preparate al dente și un sos ușor și gustos.

Din păcate, am pierdut bonul și nu mai știu exact cât a costat fiecare în parte (prețuri medii/mari, să zic) și toată afacerea în final (cred că între 150 și 200 lei). În tot cazul, n-am regretat nicio secundă abaterea de la traseul inițial și timpul petrecut la Atra, chiar dacă asta ne-a schimbat ulterior parcursul programat. Locul merită abordat măcar pentru o vizită scurtă, pentru o masă (așa, ca noi) sau, dacă nu vă sperie prețurile cazării, chiar pentru un sejur de câteva zile – activ sau de relaxare. Voi atașa în final 3 print-screen-uri de pe site-ul pensiunii, atradoftana.ro.

Perfecte. Ospătari cu ținută și purtare impecabilă.

Fine dining e conceptul. Respectat, în ceea ce ne privește. Mâncare frumos prezentată și foarte gustoasă.

Lac, pădure, spații rurale autentice.

---

VIZUALIZĂRI: 10837 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI