GRAD SATISFACȚIE
NOTARE MEDIE REZULTATĂ
Mai prin ceață, mai prin soare, o zi prin Sa Pa la plimbare
TIPĂREȘTE
URMARE de aici
Pentru cea de-a doua zi de la Sapa croșetasem eu un program de-acasă, două în sus și una în jos, față de Sapa vreau să zic și pentru asta aveam nevoie de o mașină cu tot cu omul de la volan, pentru că permisul de conducere din România nu este recunoscut în Vietnam. Trebuie să faci cerere dacă vrei să conduci acolo, dai un examen, durează vreo 30 de zile până primești răspuns, expiră viza. Așa că vorbisem de-acasă cu Domnișoara Sandra de la recepția hotelului unde ne-am odihnit oasele despre această dorință a noastră, iar ea, cu promptitudine ne-a spus că nu-i nicio problemă, trebuie doar să decartăm 800,000 de dongi, adică vreo 32 de dolari pentru 7-8 ore și să-i dăm programul ca să-l transmită șoferului, pentru că băiatul era certat cu orice altă limbă în afară de vietnameză. Ne-a și consiliat puțin despre ce putem vedea în acele ore, a văzut că mi-am făcut lecțiile bine, așa că am bătut virtual palma, urmând să achităm cash la hotel acele sute de mii de dongi.
Când ne-am cazat, deși era fata care lucra de noapte, știa problema, i-am dat banii când am achitat contravaloarea cazării și am reconfirmat pentru vineri, 16 februarie, la ora 08.00. În dimineața cu pricina, am coborât la recepție, așa cum ne fu vorba, pe la opt fără câteva minute, băiatul era deja acolo cu hârtia în mână. Am recapitulat traseul de față cu Sandra, ca să mă conving eu că n-o să fie probleme și pentru că Toyota lui era odihnită la prima oră a dimineții am luat-o în sus de Sapa, vreo 18 kilometri, până la Podul de Sticlă Rong May. Greu cu traficul la prima oră prin Sapa, așa c-am făcut vreo 30 de minute până acolo. Ceață la greu și fiind încă destul de jos dacă se poate spune jos la aproape 2,200 de metri altitudine, n-am scăpat de ceață nici când am ajuns la pod. În parcare am făcut puțină febră musculară la brațe,” vorbind” cu șoferul pentru că trebuia să stabilim unde ne întâlnim când noi vom fi terminat vizita.
De-aici a început joaca de-a microbuzul. Am luat primul microbuz până la casa de bilete. Am achitat 400,000 de dongi de persoană, adică vreo 16 dolari, apoi am luat alt microbuz care ne-a depus la coadă la liftul care urma să ne urce (iar la final să ne coboare) 580 de metri până la podul de sticlă. Liftul” e” două de fapt și lucrează în tandem. Unul urcă, unul coboară preț de vreo trei minute, la început printr-un tunel săpat în munte, apoi, ultima treime prin alt tunel, de sticlă, prin care, dacă n-ar fi fost ceață am fi văzut probabil până la Sapa. Ajunși sus începe aventura pe podul de sticlă care măsoară în total 728 de metri lungime și este împărțit în cinci segmente cu diferență de nivel între ele, accesul de la un nivel la altul făcându-se pe trepte, evident, de sticlă. Senzația e grozavă. Deși ești conștient că nu ți se poate întâmpla nimic, pentru că sticla aia are ceva centimetri grosime, parcă tot nu-ți vine să pui pasul apăsat, ca pe pământ. Până m-am obișnuit puțin aveam senzația că-l văd pe Loki, motanul meu, pe când avea câteva luni și a călcat prima dată pe zăpadă. Din păcate ceața n-a fost chip să se risipească cât am stat noi acolo. Se mai ridica puțintel la nivelul podului și câteva poze au ieșit ceva mai clare, însă dedesubtul nostru n-a vrut deloc să se lase fotografiat. Păcat. Erau undeva la vreo 800 de metri sub noi și tare mi-ar fi plăcut să văd peisajul. La capătul celor 728 de metri de pod de sticlă se iese de pe pod, iar întoarcerea la lift se face pe o cărare de munte, pe alocuri fiind alte câteva, hai să le zicem mici atracții, locuri unde mai poți face o fotografie, un lac artificial, un leagăn uriaș pe marginea prăpastiei, o tiroliană și un pod pe cabluri peste prăpastie peste care amatorii, legați în corzi, făeau un dus-întors pentru ceva senzații tari.
Mai o poză, mai o cafea, am tot tras de timp în speranța că se ridică ceața. N-a fost chip. Însă una peste alta am stat acolo vreo trei ore din care cam o jumătate de oră am pierdut-o la urcare și la coborâre, la coadă la lift. Jos ne-am mai învârtit puțin pe la tarabele cu suveniruri, apoi din nou joaca de-a microbuzele și ne-am întâlnit cu șoferul care moțăia în mașină.
De-aici am luat-o înapoi spre Sapa și după câțiva kilometri ne-am oprit din nou într-o parcare de unde am luat-o la pas spre Love Waterfall, o cascadă care-mi plăcuse în pozele văzute atunci când mă documentam despre locurile de vizitat în zonă. Am plătit taxa de acces, adică 70,000 VND/persoană și am luat-o de vale. Păi da. De vale. Când te uiți pe hartă acasă spune că-s 800 de metri, dar nu spune că-s de vale. Care vale o cobori, nu-i bai, dar tre’ s-o și urci la întoarcere. Poteca e bine întreținută, nu-i vorbă, e pavată cu piatră de râu, sunt trepte, care trepte sunt destul de înalte uneori. Drumul e frumos, trece prin pădure, prin mici poienițe, la un moment dat pe margine te însoțește un pârâiaș, dar eu o țin pe-a mea. Trebuie să te și întorci, iar la întoarcere... e cam la deal.
O să fac o mică paranteză. În centrul turistic din Sapa este un amfiteattru frumos unde seara au loc mici spectacole cu muzică tradițională a etnicilor vietnamezi care trăiesc în Sapa. Ziua, amfiteatrul e mai pustiu, dar nu e chiar gol. Printre altele sunt grupuri de fetițe cu vârste cuprinse între doi și cinci anișori, îmbrăcate în portul tradițional al etniilor din care fac parte și care dansează. Mamele lor stau pe o bancă și” comandă” muzica prin bluetooth către o boxă de-aia portabilă, iar fetițele dansează, fiecare în legea ei. În fața lor sunt cutii de carton pe care scrie” help us for a better life” , cutii în care turiștii bun bani. OK, nu e chiar cerșetorie, dar eu unul n-aș încuraja chestia asta. Întâmplător, am stat pe o bancă și-am fumat o țigară în timp ce soția mea intrase într-un magazin. Mama unor fetițe stătea pe aceeași bancă și atunci am văzut cum stă treaba cu muzica din boxă. Butona telefonul și alegea melodiile.
De ce-am făcut paranteza asta? Nu mică mi-a fost mirarea când într-o poieniță aflată în drumul către Love Waterfall un grup mare de etnici vietnamezi petreceau la un grătar și un mare morman de doze de bere. Și nu e treaba mea ce făceau ei acolo, dar printre cele mai” vesele” femei de-acolo era mama acelor fetițe care a stat pe aceeași bancă cu mine. Oare this is the better life despre care scria pe cutiile acelea în care turiștii puneau bani? Copiii se bălaceau fără nicio grijă în pârâiașul din poieniță. A fost printre puținele lucruri care nu mi-au plăcut în Vietnam.
Cascada e frumoasă. Merită efortul, mai ales cel de la întoarcere :). O cădere de apă de vreo 45-50 de metri la ochiul meu, care jos formează o piscină naturală în care se poate face o baie. Dar nu în februarie. Am băgat mâna în apă și pe lângă faptul că era udă, era rece, rece. Poți face fotografii atât de la baza cascadei, cât și de pe un balcon aflat cumva la jumătatea înălțimii cascadei, undeva în lateral față de cascadă. Locul este total verde. Vegetația este luxuriantă, de un verde crud și totuși ne aflăm la 2,000 de metri altitudine și conform calendarului este sfărșitul iernii.
Eh, stă omul, se bucură de peisaj, face fotografii, dar mai trebuie să și plece. Am gâfâit la greu la întoarcere. N-aveam nici apă la noi, am transpirat la greu, așa că după vreo patruzeci de minute am ajuns în parcarea unde ne aștepta mașina. Am stat la o terasă să ne tragem sufletul, ne-am rehidratat la greu și am plecat spre ultimul obiectiv al zilei, terasele de orez din satul Ta Van, undeva la vreo 10 kilometri sud-est de Sapa, mai jos din punct de vedere al altitudinii decât Sapa. De văzut le-am văzut, nimic de zis. Dealurile sunt taluzate frumos, cu terasele egale, urmând curbele de nivel. Orezul... orezul era sublim, dar lipsea cu desăvârșire. Orezul urma să fie plantat în martie, să poată fi văzut verde în mai și galben la sfârșitul lui iunie, urmând un al doilea ciclu în perioada septembrie-noiembrie.
Ne-am întors la hotel, puțin dezamăgiți de finalul excursiei, dar numai despre ciclul agricol al orezului în Sapa nu m-am documentat. Eu văzusem acasă fotografii din zonă cu orezul ori verde, ori galben. Superbe. Nu-i nimic. În a opta viață o să mă duc la Sapa în mai și în a noua viață mă duc în iunie :).
Ultima seară în Sapa ne-am petrecut-o prin centru, la plimbare, iar a doua zi dimineață am dat o mică tură pentru ultimele suveniruri, o cafea vietnameză și-o prăjitură franțuzească la Bibi Express Cafe, apoi pe la ora 13.00 am părăsit hotelul și am mers în stația Sapa Express cu un taxi. La ora 15.00 urma să ne urcăm într-un sleeper bus, un autobuz cu niște” colivii” pe post de pat, în care eu unul am stat cam înghesuit (cred că e proiectat pentru statura lor, nu pentru a mea) pentru ca la ora 21.00 să ajungem în Hanoi, unde am rezervat pentru o noapte un hotel lângă aeroport. Practic am stat opt ore, cu tot cu dormit, în acel hotel, pentru că a doua zi, la șase dimineața am plecat la aeroport. De-acolo... hai să mă opresc aici și mai vedem.
Vacanțe frumoase, nopți romantice, zile liniștite, în ce ordine doriți să fie. Asta vă doresc.
Trimis de Pușcașu Marin in 22.04.24 10:57:13
23 ecouri scrise, până acum, la acest articol
NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (Pușcașu Marin); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo.ro („AFA”) sau ale administratorilor.
ECOURI la acest articol
23 ecouri scrise, până acum, la acest articol
@Pușcașu Marin: Altă zi în Sapa și alte obiective noi prezentate în premieră aici pe acest site! Ce lung este podul de sticlă! Păcat pentru vremea cu ceață dar și să vezi hăul în toată spendoarea lui, cam greu de suportat! Cât despre sezonul creșterii orezului habar nu aveam, este în mai-iunie și octombrie-noiembrie, în februarie ați ratat! Frumoasă și cascada și drumul până la ea, mai ales coborârea! Cât despre fetițele de 2-5 ani ce dansau în costume populare pentru un bănuț, sincer nici mie nu mi-ar fi plăcut...
Felicitări încă o dată pentru aceste obiective unice și frumoase!
Rog așteptați...
Dar ce spirit de observație ai! 
Pentru mine 5 din 10 vietnameze semanau între ele iar celelalte 5 păreau a fi aproape leite!
Bănuiesc că după îmbrăcăminte ai recunoscut-o. Că dacă mai spui că și după fetiță, m-ai dat complet gata...
Îmi pare rău să citesc de această zi mai puțin reușită 
.
Dar conform scrierilor nuvelistice de succes - în care incadrez și serialul tău - acest moment doar pregătește revenirea în forță a zilelor de neuitat.
@mprofeanu: În regiunile mai calde din sud se fac chiar trei recoltări pe an, de obicei în mai, august și ultima în noiembrie.
Apoi terenul se curăță și se lasă "la odihnă".
Activitatea de curățire este cea mai grea întrucât întreaga zi de lucru stai aplecat, cu picioarele și mâinile în apă căutând să scoți mai toate rădăcinile culturii trecute.
Mai nou, cei cât de cât înstăriți, beneficiază și de tractorașe adaptate mlaștinilor în care se cultivă orezul.
@Marius 72: Mulțumesc frumos pentru precizări și completări! Știam că sunt mai multe culturi pe an dar nu știam perioadele lor.
@mprofeanu: Numărul și perioada de recoltare a culturilor sunt direct influențate de poziția geografică a locului respectiv.
Există foarte mari diferențe în aceeași perioadă a anului pe teritoriul Vietnamului.
De exemplu, la sfârșitul lui noiembrie și începutul lui decembrie când am fost noi, în sudul țării - unde e Saigon - e vară cu până la 35 grade, în centru - Hue și Hoi An - e sezonul musonului cu ploi zilnice iar în nord - Hanoi și Sapa - e iarnă, cu temperaturi în jur de 10-15 grade.
Se întâmplă rar să ningă în nordul extrem, spre granița cu China.
@mprofeanu: Am văzut fotografii făcute acolo pe timp senin, probabil în lunile de vară, atunci când nu e ceață. De vis. Însă așa a fost să fie. N-ai cum să le ai pe toate. Dacă mergi la Sapa vara e senin, dar e sezon ploios. Despre cultura orezului, așa cum a spus și @Marius72, sunt locuri în Vietnam unde sunt și trei recolte anuale, în sudul țării. În fapt, Vietnamul are 1,650 de kilometri lungime, iar aici la Sapa eram în nordul extrem al țării. Sunt patru anotimpuri, ca la noi, în timp ce în sudul țării sunt numai două anotimpuri. Chiar vorbeam cu cineva în partea de sud a Vietnamului despre o anumită nemulțumire a oamenilor. Au fost împroprietăriți cu câte 700 de metri pătrați de pământ de familie, tocmai pentru a-și asigura orezul necesar traiului zilnic. Dar unii obțin trei recolte anual, în timp ce alții obțin doar două .
Cu ceață cu tot, mie mi-a plăcut foarte mult zona aceasta. Chiar e loc de încă cel puțin o zi, dacă nu chiar două, pentru a putea vizita tot ce oferă zona. Poate în altă viață .
Mulțumesc mult pentru lectură și pentru ecou.
@Marius 72: Eh, memoria vizuală pe termen scurt încă mai merge . Mai ușor rețin” figura” decât numele, la o adică. Eu zic că era una și-aceeași persoană, dar 100% n-aș băga mâna-n foc. Dar și soția mea a avut aceeași părere, așa că parcă mai prind și eu curaj.
Chiar dacă a fost ceață la podul de sticlă și chiar dacă n-am văzut terasele de orez așa cum le știam eu din poze, mi-a plăcut și ziua aceasta. Am văzut chestii inedite pe care prin alte părți nu le-am văzut. E adevărat că putea fi și mai și, dar... asta e, nu le poți avea pe toate. Zona asta a Vietnamului e foarte ofertantă din punct de vedere turistic și singurul regret pe care îl am este acela că n-am putut aloca decât două zile aici. E loc de mai mult. Dar știi și tu cum e... vrei să vezi cât mai mult într-un timp care e totuși limitat.
Mulțumesc pentru vizită, pentru ecou și pentru completările din ecouri.
@Pușcașu Marin: 800 de metri urcați în 40 de minute? Chiar așa abrupt? Loki ajungea sus mai repede
Am gustat la maxim articolul ăsta. Ai stofă de scriitor. Ai tot reamintit faptul că după vale vine deal, frumos, elegant, cu stil, contrapunctic, de am crezut că m-am întors în timp, în clasa a XI-a, lecția cu Blaga și spațiul mioritic. Deși înțeleg că oile pe aici ar putea paște doar orez, iar ăsta nu era semănat la acea vreme.
Chiar, ce face Loki când lipsiți așa de mult? Vă mai cunoaște când reveniți acasă?
@adso: 800 de metri în linie dreaptă cum arată Maps, habar n-am, cred că erau de fapt vreo 1,000 de metri în rampă. Nu e mult, dar având în vedere că motoarele noastre merg cu chiu cu vai în 3 pistoane... cam așa a ieșit, vreo 40 de minute .
Auzi... ți-am zis io ceva nașpa și te-ai supărat pe mine? Văd că vrei să te răzbuni. Îmi cer iertare de te-am supărat așa de tare de mă iei cu Blaga. Mai bine mă-njurai de mamă .
Că tot ziceai de motanul meu. Păi ăsta se-apucă și miaună la lună și la stele când mă vede că” scriu” pe AFA. E felul lui de a-și exprima solidaritatea cu cei ce vor citi bălmăjelile mele. Are cu cine să stea când plecăm de-acasă. Când ne-ntoarcem, ne ceartă o oră și prima noapte doarme încolăcit pe creștetul meu.
Mulțumesc c-ai citit și mulțumesc pentru ecou.
Interesantă excursie ați făcut și vă felicit pentru alegerea ei!
Podurile acelea suspendate, atât cel la mare înălțime (mai mult de 800m de la ceea ce vedeați jos), cât și la cel peste prăpastie - unde îți trebuie ceva curaj și picioare zdravene, chiar dacă ești ancorat de cablurile ce se văd în filmuleț - sunt grozave (ca și construcție) și cred că senzația când mergi pe ele este nemaipomenită și de neuitat! 
Voi ați fost curajoși să pășiți pe cel de sticlă! Citind despre teama ta de-a păși pe el, mi-am amintit de teama pe care am avut-o și eu, atunci când am pășit pe podeaua de la nivelul superior al Tower Bridge, din Londra, care are, și ea, o bucată din sticlă. Desigur, nu se compară cele două înălțimi ale podelelor, de-aceea spun că ați fost curajoși!
Nici mie nu mi-a plăcut că mamele își pun copilașii să danseze ca să stoarcă niște bani de la turiști! Probabil că acolo n-au auzit de serviciul de „protecția copilului” ! (sau, poate, că nu-l au 
) E trist să auzi că se întâmplă așa ceva, nu numai acolo, ci oriunde în lume! 
Mi-a plăcut articolul și te felicit pentru asta!
@doinafil: Mă atrag drăciile astea care aparent ar trebui să mă țină deoparte. Prima dată tot la Tower Bridge am călcat și eu pe o podea de sticlă și aveam senzația că acum-acum cad peste mașinile care traversau podul. Apoi am trecut în altă ligă anul trecut în Kuala Lumpur în niște cuști de sticlă la vreo 400 de metri înălțime la KL Tower. Unde mai pui că era și senin și sub noi erau vreo 400 de metri . Anul acesta am avut posibilitatea asta de a merge niște sute de metri pe un pod de sticlă, însă ceața nu ne-a lăsat să ne bucurăm cu adevărat de experiență. Nu-i nimic, perseverăm. Sănătoși să fim, că poduri de sticlă mai sunt.
Poate că n-aș fi rămas cu un gust amar despre acel fenomen de cerșetorie mascată dacă n-aș fi văzut la ce sunt folosiți banii. N-am eu niciun drept să judec pe nimeni. Asta e realitatea de-acolo, probabil prea curând nu se vor schimba lucrurile. Din păcate (și îmi asum când spun asta), noi, turiștii suntem de vină. Fenomenul n-ar prolifera nicăieri dacă noi n-am da bani. Și din nou spun că n-am dreptul să judec pe nimeni. În fond fiecare face ce crede de cuviință.
Mulțumesc mult pentru vizită și pentru ecou. Aștept cu nerăbdare să citesc despre Barcelona
@Pușcașu Marin: foarte frumos povestit! Mi-a plăcut. Păcat de vreme și de ceața aia care îți încurcă toate socotelile.
Interesant acest obiectiv turistic. Am mai întălnit ceva similar prin alte locuri gen Madeira sau Hong Kong, dar la o scară mult mai mică!
Mai mult m-au impresionat scările alea pe care se urca asigurat! Acolo este cu adevărat ceva adrenalină. Am experimentat așa ceva în Pakistan și a fost tare fain!
Felicitări pentru excursie și povestirea ei. Păcat că a devenit atât de turistică! Aglomerația mă înfioară, la propriu!
@Pușcașu Marin:
Mulțumesc pentru răspuns!
La Barcelona vom pleca în Iulie, pe căldurile alea mari, dar... mdeh, așa a fost să fie: vrem să sărbătorim un eveniment important din viața noastră!
Despre ce vom vedea acolo, vom scrie la întoarcere, deci, ai puțintică răbdare, rogu-te!
Aștept și eu urmarea acestui articol foarte interesant!
Să dea Domnu' să auzim numai de bine!!!
@robert: Dacă nu era ceață m-ar fi tentat și pe mine să trec pe puntea aia. Dar cu vremea n-ai cum să te pui.
Cu aglomerația, așa e, ai dreptate. Eu încerc să fac abstracție, dar nu prea îmi iese. Și nu știu, parcă pe măsură ce se scumpesc și avioane și cazări și bilete pe la obiective turistice, parcă și aglomerația e mai mare. E un paradox, dar eu așa simt.
Mulțumesc pentru vizită și pentru ecou. S-auzim de bine!
@Pușcașu Marin:
Mai prin ceață, mai prin soare,
o zi prin Sa Pa la plimbare.
Doar cu soare făr' de ceață,
N-ai avea curaj, ci greață
Să treci puntea aia spartă
Chiar ș-asigurat la toartă!
Însă dacă ești Pușcaș,
Pe de-asupra și poznaș,
Te avânți și pe drezină
Atârnat de carabină!
Dar de se desface puntea
Și ajungi în hăul mare
Ți se frăgezește fruntea,
Că n-apuci să scrii scrisoare! 
@Pușcașu Marin: Faine obiectivele vizitate, mi-ar plăcea să le văd, dar evident, trebuie să ajung în Vietnam pentru asta.
”Poate că n-aș fi rămas cu un gust amar despre acel fenomen de cerșetorie mascată dacă n-aș fi văzut la ce sunt folosiți banii. N-am eu niciun drept să judec pe nimeni. Asta e realitatea de-acolo, probabil prea curând nu se vor schimba lucrurile. Din păcate (și îmi asum când spun asta), noi, turiștii suntem de vină. Fenomenul n-ar prolifera nicăieri dacă noi n-am da bani.
O situație similară am întâlnit și în Egipt, unde minorii (și foarte minori - mă refer aici la copii de 3-4 ani) sunt puși să presteze dansuri, ori obligați să stea alături de tații lor prin bazaruri și să” atârne” de turiști până primesc ceva bănuți. Ghizii cu care am mers în excursii ne rugau să nu le dăm bani pentru a descuraja aceste obiceiuri nesănătoase care îi lipsesc pe copii de educație școlară - gratuită în Egipt - în favoarea altor activități needucative dar aducătoare de mici venituri.
Deci da, noi turiștii suntem de vină!
@k-lator: Scenă văzută cu ochii mei, în Luxor:
Pe faleza Nilului, în zona portului turistic, trecea un grup de elevi, însoțit de doi profesori - cred că aveau ceva activități educative, la un moment dat au intrat în Muzeul de Arheologie, aflat nu departe. Imediat ce vedeau turiști europeni, câțiva copii se rupeau din grup și, plini de firească curiozitate, îi întrebau insistent „Where are you from?” . Învață de mici engleza, asta e bine.
Profesorii erau disperați, rugau turiștii să nu le dea bani, dar educația din familie și cea care vine din mediul social este, mereu, mai puternică decât cea dată de școală.
Comuniștii au fost printre puținii care au „reușit” să „formeze” copiii în spiritul unei noi societăți, determinându-i pe aceștia chiar să își toarne / condamne părinții. Se vede însă treaba că, nici în Vietman, comunismul nu mai e ce a fost.
@k-lator: Vai de viața mea, ce m-am speriat . Când am văzut versuri, primul gând a fost la Blaga. Tot i-am zis eu lui @adso că mai bine mă-njura birjărește decât să-mi zică de sus-numitul.
Da, se știe, românul s-a născut poet. Dar nici cu românca nu mi-e rușine. Și culmea e că ultima strofă e adevărul adevărat. Clar, dacă se rupe chestia aia de te leagă cu ea... ce scrisoare, nu mai apuc să-i spun Doamnei mele măcar să-mi bage un pachet de Marlboro în buzunar, că deh,” iarba dracului” ... tre' să mă pun bine cu șefu' acolo jos, la cazan .
Mulțumesc pentru ecouri. M-am băgat singur în ședință. Mergi în Vietnam, sau unde vrei tu, întoarce-te și povestește-ne. Eu deja fac rime-n gând. @k-lator rimează cu zbor și știu că-ți place cum îmi place mie să merg la biserică, cireș (de Japonia) rimează cu măceș... văd io, în funcție de destinație
@adso: Vorbeam cu un tip, proprietarul pensiunii de la Phong Nha, om educat, despre comunismul din Vietnam. E adevărat, după două păhărele de palincă și unul mai mare cu vin de orez. În afară de conducerea de partid și de stat, asta așa... că poate ne era dor de limba de lemn, statul comunist din Vietnam deține doar terenurile. În rest, economie de piață cât cuprinde, nu tu mocangeală la școlarizare sau spitalizare, totul e pe bani. Investiții private fără număr, iar sumele investite de americani și chinezi în Vietnam sunt enorme. Nu contează că se” iubesc” fără limite. Așa că ai dreptate. Nici acolo comunismul nu mai e ce-a fost odată. Despre China are rost să mai vorbim? Aaaa, drepturile omului. Fleoșc! Stai să mai vină o pandemie să vedem ce drepturi o să mai avem și noi, europenii .
@Pușcașu Marin:
” Când am văzut versuri, primul gând a fost la Blaga.
... ei uite astea au fost de Goga
Sper că nu te-ai speriat atât de tare încât să fie nevoie să-ți toarne cositor în apă!... Dar de fapt tu știi de ce te-ai speriat, nu este nevoie "să-ți iasă" niciun fel de formă care să dezvăluie motivul sperieturii.
Off... tu chiar vrei să te faci frate cu Dracul ca să treci puntea, dar eu am auzit că nu mai merge cu Kent, Marlboro. Cică Satan s-ar fi săturat de iarbă și cere acum password la chatgpt, Alexa... d-astea.
Sper să nu apuci să faci chiar o poezie întreagă până ajung și io prin părțile alea asiatice, că văd din ce în ce mai multe tentații care mă trag într-acolo. Și ce să mai zic... îmi place și mie să mă cocoț peste tot, iar cocoțatul ăsta merge până la o vârstă.
@k-lator: Ei, așa da. Cu Blaga nu mă-mpac, cu Goga, da.
Mare poet, mare caracter, mare gurmand. Mi-aduc aminte o strofă...
Maine vreau să merg la piață
Mi s-a pus pata pe-o rață
Of, ce-mi lasă gura apă
O mânc c-o dulceață de ceapă
Am citat din memorie, mi-e lene să caut prin” cărți” . Sper să nu fi încurcat ingredientele
Cu cocoțatul pe coclauri, eu zic să nu te stresezi. Dacă eu, care sunt mai aproape de 70 de anișori decât de 40 pot, clar oricine poate.
@k-lator:
Foarte bune rimele, se vede că ai stofă de poet, că doar - nu degeaba - te-ai „asociat” cu numele lui Goga! Bravo, mi-a plăcut! 
@doinafil: Ei, stofă de poet e puțin cam mult spus, dar niște rime acolo... care să descrețească frunțile onoraților cititori, îmi mai ies câteodată . Mulțumesc pentru apreciere. Gânduri bune!
- Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul review-ului de mai sus
- Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine butonul de mai jos ADAUGĂ IMPRESII NOI
- Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație:
in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o
ÎNTREBARE NOUĂ
(întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
- Feb.2024 O zi pe Muntele Fansipan - "acoperișul” Indochinei — scris în 17.04.24 de Pușcașu Marin din UM01065 - RECOMANDĂ
- Feb.2024 Câte ceva despre Vietnam, o țară mai puțin cunoscută românilor — scris în 03.04.24 de Pușcașu Marin din UM01065 - RECOMANDĂ
- May.2023 Vietnam o destinatie minunata, necunoscuta Europenilor?? — scris în 02.10.23 de luc64 din CLUJ NAPOCA - RECOMANDĂ
- Dec.2022 Cea mai autentică experienţă vietnameză — scris în 06.04.23 de Marius 72 din MEDIAş [SB] - RECOMANDĂ
- Dec.2022 Ha Long Bay - minunea lumii din Vietnam — scris în 05.04.23 de Marius 72 din MEDIAş [SB] - RECOMANDĂ
- Dec.2022 Atracţiile turistice înşirate pe drumul de la Hoi An la Hue — scris în 28.03.23 de Marius 72 din MEDIAş [SB] - RECOMANDĂ
- Dec.2022 Considerente generale despre sejurul din Vietnam — scris în 24.12.22 de Marius 72 din MEDIAş [SB] - RECOMANDĂ
- SOCIALs
AmFostAcolo® este marcă înregistrată