Mykonos Town - supraevaluat sau subevaluat? , asta-i întrebarea...

TIPĂREȘTE

Deși mă declar o mare iubitoare a Eladei, în special a celei insulare (percepând-o mai degrabă ca pe o stare de spirit și un stil de viață decât ca pe o destinație), către Mykonos nu mă prea trăgea ața... Recunosc că dețineam ceva idei preconcepute, cum că-i despre petreceri până-n zori și cam atât (iar eu iubesc să dorm; noaptea, de preferat), că-i „scump, doamnă, scump!” (și, deși nu mă plâng de „resurse” , nu-mi place să arunc cu ele pe geam), că plajele nu-s cine știe ce și, în general, că nu prea ai parte de peisaje care să te lase cu gura căscată, așa, ca prin alte locuri.  

Motivele pentru care am ajuns totuși în Mykonos au fost în număr de 3, în următoarea ordine: apropierea de situl arheologic Delos, pe care-mi doream de mult să-l vizitez (inima spiritualității antice grecești, dacă vreți; un must pentru orice iubitor al culturii elene!); oferta de nerefuzat a companiei aeriene magenta; ca să scap de gura lui Tati. Și nu regret deloc că am făcut-o! Ba chiar n-aș zice nu dacă mi s-ar mai arăta vreodată!

În primul rând, aș repeta experiența pentru capitala insulei, Chora, ce nu credeam să mă încânte în asemenea măsură! În cazul multor insule, grecii își numesc capitalele, simplu, Chora (Orașul). Pentru turiști, care și-ar prinde urechile în atâtea Chore, cuvântul „oraș” se alipește numelui insulei; în cazul de față, vorbim deci despre Mykonos Town. „Orașele” insulare grecești sunt de obicei niște sate mai răsărite, reunind o aglomerare de construcții cu puține niveluri, majoritatea locuințe, altele adăpostind facilități mai mult sau mai puțin moderne, întru deservirea comună a localnicilor și vremelnicilor vizitatori: magazine, hoteluri și pensiuni, mâncătorii, biserici, dispensare (uneori chiar spitale), agenții de turism sau de închiriat diverse.  

Grecii sunt renumiți pentru simțul lor artistic deosebit (deh, genele... la cele din ADN mă refer) și împodobesc fiecare colțișor cum știu ei mai frumos. E drept, îi ajută și vopseaua... ăăă... natura, am vrut să zic. Nu-i așa că de multe ori când vă gândiți la Grecia vă vine în minte un arc sângeriu de bougainvillea etalându-se pe un zid văruit în alb-orbitor, punctat de ferestre albastre?!... Ei bine, în Mykonos Town chestia asta cu estetica se apropie de perfecțiune. Pur și simplu, oriunde îți îndrepți privirea, ea se va declara satisfăcută, inima îți va cânta de bucurie și încântare, iar buzele vor rosti fără vreo comandă specială de la creier: sunt în Paradis!

... Lungă introducere, nu?! 😊 „Cum, asta a fost doar introducerea?!!!” Promit să nu vă țin mult. De fapt, aceasta este esența: imagini de carte poștală la fiecare pas. Nu exagerez: la fiecare pas. Restul – mda, câteva repere istorice, de care a auzit toată lumea: șirul vechilor mori de vânt, Mica Veneție, biserica Paraportiani... Dacă te cazezi oriunde în Chora (ceea ce recomand, cel puțin la prima vizită), e imposibil să nu le „baleiezi” măcar o dată pe zi. Și e bine așa, pentru că de fiecare dată ți se vor arăta în mod diferit: în lumina clară a dimineții sau după amiaza târziu, la „ora de aur” sau noaptea, puse în evidență de zecile de reflectoare și de... sclipirea stelelor; aglomerate, cotropite de hoardele de turiști „croazieriști” sau scăldate într-o pace profundă, ca ființând acolo de când lumea...

Prima incursiune am făcut-o în dimineața sosirii. V-am povestit cât de drăguți și ospitalieri au fost cei de la hotel, că ne-au oferit micul dejun (deși n-am fi beneficiat de el decât începând cu ziua următoare) și ne-au „cazat” bagajele până spre prânz, când camera noastră urma să fie gata să ne primească (bine, știu că asta cu bagajele era în fișa postului). Eram obosiți, ne treziserăm devreme; eu, una, oricum dorm mai deloc în asemenea situații, când știu că una-două o să sune ceasul; eram zombi rău, vă zic. Singurul lucru care mă activează în astfel de situații este adrenalina! Mai ales adrenalina secretată de un anume stimul: anticiparea descoperirii!

Am fi putut s-o luăm înapoi pe șosea și de la stația de autobuze Fabrika s-o cotim stânga. Dar GoogleMaps ne-a dat o variantă alternativă, să ocolim hotelul prin stânga, apoi să virăm dreapta, pe o potecă, urmând linia anfractuoasă a țărmului. Evident, pe aceasta din urmă am ales-o, din motiv de... priveliștea mării. Am defilat pe lângă balcoanele unui hotel de 5* (ce părea deja în hibernare; vă reamintesc că ne aflam în a doua jumătate a lui octombrie), având pe fundal un promontoriu pe care se înălța o bisericuță. Apropiindu-ne, am văzut că sub promontoriu era un mic golf adăpostind o plajă minusculă și, apropiindu-ne și mai mult, am aflat și cum o cheamă pe biserică: Sf. Haralambie. Desigur, am găsit-o închisă, păzită strașnic de pisici și porumbei.

După „colț” , iată-le! Morile! Chiar ele, celebrele mori de vânt, alcătuind una dintre imaginile iconice ale insulei! (De fapt, cel mai frumos se văd din partea opusă, dinspre Mica Veneție.) După ce le-am și ne-am pozat în chip și fel, am continuat pe aleea ce coboară în trepte largi spre orașul vechi, la baza căreia sunt câteva magazine cu suveniruri, precum și un panou cu informații succinte despre atracțiile insulei. Despre mori am aflat că au început a fi construite de către venețieni și că în momentul de față mai sunt 16 mori pe toată insula, dintre care 7 aici, în Chora (cele 6 de față plus una reabilitată și încă funcțională, care poate fi vizitată, pe deal – moara Boni; noi n-aveam să apucăm s-o vizităm).

Ne-am continuat plimbarea spre Mica Veneție, care ne atrăgea ca un magnet. Altă imagine de copertă pentru ghidurile turistice ce prezintă Mykonos – profilul neregulat al clădirilor alb-albastre (ici-colo o pată de roșu sau verde), cu mici balcoane suspendate deasupra mării, cu valuri înspumate spărgându-se la baza lor... (Ok, din ilustratele noastre lipsesc valurile înspumate, vor lipsi și în zilele următoare, am avut noroc de o vreme superbă și de o mare liniștită.) Sunt 2-3 terase ce se succed înainte și de unde poți admira cel mai bine această priveliște, pozele celebre sunt făcute la apus, dar nici în alt moment al zilei locul nu-i cu mult mai prejos.

De-aici, musai să părăsești o vreme țărmul și să te abați pe aleile pietruite, văruite specific, alcătuind un veritabil mozaic alb-negru. Așa am procedat și noi și în curând ne-a apărut privirilor minunăția de Panagia Paraportiani! Dacă de mori sau de Mica Veneție știe toată lumea, poate mai puțini au auzit despre această biserică de un alb orbitor, cu cea mai ciudată formă posibilă, că îi dai ocol și nu înțelegi nimic, unde începe și unde se sfârșește... Dar după ce-i citești povestea, că de fapt sunt 5 capele suprapuse, una lângă alta și ultima cumva deasupra, adăugate rând pe rând de-a lungul secolelor (prima fiind ridicată în sec. 14), începi să mai vii de-acasă. Cineva o asemuia (în limba engleză) cu un uriaș marshmallow (bezelele acelea gumoase al cărui rost eu nu l-am înțeles niciodată) topit, revărsat peste lume; comparația mi se pare extrem de potrivită.

În traducere liberă, Panagia Paraportiani înseamnă Maica Domnului de la Poarta Laterală, cu referire la una dintre porțile de intrare în castelul medieval. Păcat că nu poate fi vizitată în interior, cel puțin noi n-am prins-o niciodată deschisă, n-am văzut nici ceva program de vizitare... Am admirat-o atunci, dimineața și aveam să revenim peste câteva ore, când croazieriștii se evaporaseră și am prins zona relativ pustie, iar zidurile albe poleite de razele soarelui!... Tot atunci am aprofundat și ruinele învecinate ale castelului, din care n-a mai rămas mare lucru, dar de unde vederile la mare sunt splendide.

După Paraportiani, am revenit pe linia țărmului, în capătul sudic al golfului în jurul căruia s-a dezvoltat orașul. Localnicii numesc zona asta Vechiul Port (cel nou, unde trag navele de croazieră și ferryboat-urile ce fac legătura între insule, se găsește mult mai spre nord). Am identificat digul de unde pleacă ambarcațiunile spre Delos, am notat programul, sunt 3 plecări pe zi (și nu mai e musai să te întorci cu vasul cu care ai plecat, poți sta cât vrei pe insulă; până la ultima cursă, desigur).  

Zona e foarte fotogenică; de fapt, mie mi s-a părut cea mai faină din oraș. Imaginați-vă golful arcuit, populat de ambarcațiuni mici, valurile măturând alene plaja pietroasă, amfiteatrul cu case albe dispus de jur împrejur... Imaginați-vă aromele și culorile teraselor ce tivesc bună parte din golf, întretăindu-se în aer... Am stat minute bune pe-o băncuță și ne-am bucurat simțurile, pur și simplu!... Am identificat și o mică piață de pește; desigur, era deja târziu, marfa se odihnea cu siguranță în frigiderele cârciumilor înainte de a popula farfuriile gurmanzilor.

În capătul nordic al golfului se află plaja adevărată a orașului, chiar așa îi zice, Paralia Choras Mikonou. Cu nisip și apă limpede, cel puțin atât cât am reușit să vedem. În apropiere, Muzeul de Arheologie, pe care l-am ratat intenționat, nu ne propusesem să-l vizităm.  

Pe urmă ne-am „rătăcit” de voie prin labirintul orașului vechi!... Iar și iar, neținând cont dacă am mai trecut printr-un loc sau nu (după o vreme, toate par cunoscute, dar de fapt toate seamănă între ele, toate se întrec în dichiseală și farmec). Am dat întâmplător de înghețătăria pe care o știam din articolul lui @irinad, proprietarul cel ursuz veghea cu ochi de vultur, am lins câte o înghețată delicioasă, a venit la țanc, că se făcuse foarte cald și noi nu prea eram îmbrăcați corespunzător.  

În apropiere ne-a atras atenția o bisericuță tipică, din cele uninavă, cu clopotniță pe frontonul triunghiular. Închisă și ea, dar măcar avea un panou informativ, în care i-am citit povestea. Că este închinată Sf. Eftimios, care a ajutat cândva insularii să scape de holeră; drept răsplată, aceștia au promis sfântului să ridice acest edificiu, legând mortarul cu cel mai prețios vin roșu. La un moment dat însă vinul s-a terminat și oamenii au fost nevoiți să-l înlocuiască cu apă, doar că tot ce se ridica ziua legat cu apă, noaptea se dărâma ca prin farmec. Localnicii s-au văzut nevoiți deci să cumpere vin de prin insulele vecine, mortarul s-a pietrificat corespunzător și biserica, iaca, dăinuiește și astăzi.  

... Am mai hoinărit un pic, dar, la un moment dat, obosiți și supraîncălziți, am decis să ne refugiem la răcoarea piscinei de la hotel. Ne-am întors pe la 3-4, inițial să mâncăm, pe urmă să ne mai plimbăm. Am revenit, precum am povestit, în zone pe care le bătusem deja dimineață, am întâlnit și altele noi. De exemplu, Galeriile Galatis (de artă). O casă albă, cu parterul dublat de arcade și un balcon mare și împodobit cu flori la etaj. M-a uimit anul trecut pe fațadă: 1784. Și numele, mult asemănător cu al orașului meu adoptiv.  

Ajunsă acasă, am răscolit un pic pe net și am aflat despre Yannis Galatis, născut în Mykonos (în care chiar locuia tot timpul anului, mai puțin în toiul verii, când era prea cald), că a fost unul dintre cei mai apreciați designeri, de creațiile sale bucurându-se personalități precum Julie Christie, Liz Taylor, Ingrid Bergman sau Jackie Onassis. Eu cred că era și un pic poet, pentru că m-au impresionat teribil gândurile sale despre pământul natal: „... Pentru că adevărul nostru sacru nu-l găsim niciunde în afara a ceea ce ne înconjoară... O moară de vânt. O biserică. Briza Egeei. Pământul însetat. Valurile furioase. Profilul asimetric al caselor strălucitor de albe. Toate astea sunt Mykonos, toate astea sunt eu! Suntem pe lume să ne bucurăm împreună de viață și să împărțim răsărituri și furtuni.”  

Cred că nimeni nu putea să dea o definiție mai exactă acestui loc atât de controversat... Supraevaluat de bogații planetei, care văd în insula aridă doar un pretext de a-și cheltui banii pe petreceri și bunuri exorbitant de scumpe, subevaluată în opinia celor ce apreciază simplitatea spiritului grecesc tradițional, pe care îl poți găsi ici-colo și în Mykonos, dacă știi unde să-l cauți... Cum era să mi se întâmple și mie, dacă n-aș fi fost dispusă să-mi depășesc reținerile inițiale.

Și pentru că am promis că nu vă țin mult (oare m-am ținut de cuvânt?!... hmm...), las fotografiile să completeze ce-am avut de spus.

---

VIZUALIZĂRI: 1826 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI