Maramuresul, o alta Romanie? (I)

TIPĂREȘTE

De multi ani imi doream sa revad Maramuresul. Dar, fiind atat de departe, a cam trebuit sa astept. In vara asta, insa, mi-a suras norocul. Am plecat cu un grup, pentru sase zile, la Pensiunea In Poiana din satul Glod. (vezi impresii)

Dupa un drum luuuung si obositor, am ajuns aproape de 11 noaptea, la pensiune. Gazdele, asa cum am mai scris in review-ul meu, ne-au asteptat cu supa calda, de gaina, cu taitei. N-am crezut ca pot manca asa ceva, la o ora atat de inaintata! Dar, ne-a prins bine.

A doua zi, fiind zi ploiasa, iar noi franti de oboseala, am plecat doar pe langa “casa”. Adica, am vizitat biserica din sat. O biserica de lemn, veche de trei sute de ani, cu hramul “Sfantul Nicolae”. Datorita vechimii sale, a fost inclusa pe lista monumentelor istorice.

A treia zi, am plecat de dimineata spre Sighetul Marmatiei (30 km). In drum, am trecut pe langa noul Complex Monahal Barsana si prin localitatea Vadul Izei, unde am putut admira mestesugite porti maramuresene.

Ne-am oprit la Sighet, un oras aflat foarte aproape de granita. Originea cuvantului Sighet poate veni din cuvantul traco- getic zeget, care inseamna cetate (de altfel, aici aflandu-se urmele unei cetati traco-dace) sau din cel maghiar sziget, care inseamna insula, el fiind inconjurat de ape: Iza, Tisa, Ronisoara.

Primul obiectiv vizitat: Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei, cunoscut ca Memorialul Durerii. Undeva in centru, in apropierea Primariei, dintr-o strada principala, am intrat pe o staduta laterala. Am ratat intrarea, pentru ca ne asteptam sa vedem o firma mare, vizibila de departe. Cand colo, accesul in cladire se face printr-o usa simpla ingusta. In fapt, chiar usa pe care se intra, inainte, in temuta inchisoare de maxima securitate. “Maxima securitate”, pentru ca aici erau intemnitati, schingiuiti, maltratati, si exterminati “dusmanii poporului”, asa cum erau considerati de catre comunisti elitele, oamenii luminati ai acelor vremuri, cei care s-au opus instalarii si mentinerii regimului comunist. Despre muzeu nu pot spune mare lucru, caci, si acum, cand scriu, simt fiori reci pe spate, asa cum am simtit acolo, in permanenta. El trebuie vazut, nu povestit! Ramai fara cuvinte strabatand holuri lungi “tapetate” cu miile de fotografii ale celor care au fost inchisi acolo: barbati, femei, batrani, tineri, unii chiar ingrozitor de tineri. Poze ale copiilor nascuti in inchisoare. Celule fara ferestre si care nu aveau nimic in afara de cimentul gol si lantul greu, pentru picioare. Nu am putut sa stau sa vad ceva in amanuntime, pentru ca ceea ce vedeam facea ca fiecare particica din mine sa se revolte. Am facut un tur urgent, prin toata inchisoarea si, cu toate astea, am iesit dupa o ora si jumatate. Cand am ajuns din noua afara, si am privit Soarele, am respirat usurata. Nu cred ca exista vreun om, care sa viziteze “Memorialul” si sa nu fie profund impresionat. Indiferent cat de mare e apasarea pe care o simti in interiorul lui, trebuie, totusi, sa-l viziteze orice roman.

De retinut ca:

- Memorialul a fost inițiat și realizat de către Fundația Academia Civică (președinte fondator Ana Blandiana). - Incepând din 1994 functioneaza ca muzeu;

- in 1995 este pus sub egida Consiliului Europei;

- in 1997 complexul format din inchisoare si cimitirul Cerda este declarat “Ansamblu de interes National”

- in 1998 Consiliul Europei aseaza Memorialul printre principalele locuri de pastrare a memoriei istoriei continentului, alaturi de Memorilalul Pacii, din Normandia si cel de la Auschwitz.

Cu sufletele grele dupa o astfel de vizita, am simtit nevoia sa ne deconectam. Asa ca, am mers la Muzeul Satului Maramuresean, aflat la intrarea in oras, venind dinspre Baia Mare.

Muzeul e conceput ca o rezervatie de monumente de arhitectura taraneasca. Pe Dealul Dobaies a fost reconstituit un sat maramuresean, alcatuit din peste 30 de gospodarii (grupate pe principalele subzone ale Maramuresului istoric). In mare, ele sunt alcatuite din: casa, grajd, magazii, bucataria de vara, fantana etc. Unele dintre ele sunt mobilate complet cu piese originale. Toate sunt asezate pe ulite si ulicioare, care converg spre biserica, cea mai veche construcție din muzeu (sec. al XVI-lea), ridicată din materiale refolosite de la o biserică mai veche (unele barne fiind datate intre anii 1572 și 1614) și a fost adusă dintr-un sat de pe valea Izei. Pe lângă gospodăriile românești au mai fost reconstruite o locuință ucraineană, una maghiară și doua case evreiești (în interiorul uneia fiind amenajată o sinagogă sătească). Ne-am simtit atat de bine plimbandu-ne pe ulitele acelui sat-muzeu! O ploaie scurta, de vara a mai potolit putin arsita acelei veri de august. Curcubeul aparut ne-a bucurat si mai tare sufletele.

In Sighet ar mai fi fost de vizitat:

- Muzeul Etnografic al Maramureșului, situat în centrul orașului, unde se pot vedea obiecte folosite de-a lungul timpului în ocupațiile de bază din zona Maramureșului; icoane pe sticlă și lemn, piese din portul popular, măști și costumații, purtate cu ocazia datinilor din preajma sărbătorilor de iarnă etc.

- Cetatea – pe Dealul Cetatii Solovan, aflandu-se cetatea traco- daca.

- Muzeul Culturii Evreiești, aflat in casa memoriala a laureatului premiului Nobel pentru pace Ellie Wiesel, nascut la Sighet, unde si-a petrecut primii 15 ani din viata. De aici a fost deportat, impreuna cu intreaga familie, pe care si-a pierdut-o in lagarele mortii. Acest lucru il va marca toata viata. El a pledat mereu pentru pace. Este un cunoscut romancier, dramaturg, eseist, memorialist. Titular la catedra de Stiinte Umaniste a Universitatii din Boston, cu titlul Doctor Honorist Causa, primit din partea a 55 de universitati, printre care si Yale. In 1986 i-a fost gravat numele pe Statuia Libertatii, alaturi de numele altor 11 emigranti din SUA, cu ocazia sarbatoririi a 100 de ani de la amplasarea acesteia la New York. In anul 1940 Sighetul era orasul cu cel mai mare procent de evrei, dintre toate orasele Romaniei. Acest muzeu doreste sa serveasca si ca punct de informare, privind locurile in care se gasesc urme ale trecutului comunitatii evreiesti din Maramures: sinagogi, case de rugaciune, cimitire si monumente comemorative.

Am plecat din Sighet cu regretul ca nu am putut “cuprinde” tot ce era de vizitat. Ne-am continuat drumul prin Depresiunea Maramures, spre Cimitirul Vesel din Sapanta. Undeva, in dreapta, la o “azvarlitura de bat”, se zareau dealurile ce apartin Ucrainei. Din loc in loc, in satele lor, se ridicau semete spre cer, turlele bisericilor slave, ca niste bulbi de ceapa colorati, lucind in soarele de august.

Am trecut prin Campulung la Tisa si apoi am ajuns la Sapanta. Acolo, ne-am dat seama ca ne apropiem de “obiectiv”, pentru ca, pe masura ce inaintam, se indeseau “magazinele” cu suveniruri lucrate manual. Adica, se inmulteau gardurile pe care erau atarnate renumitele cergi albe, rosii, sau cu modele alb-rosii-negre, traistute, covoare, sosete tricotate din lana. Iar in imediata apropiere a cimitirului, am intalnit adevarate magazinase, unde, pe langa arta traditionala, se vindeau multe chinezarii, care nu au nicio legatura cu arta.

Pe langa cimitir, puzderie de autocare cu straini, cu romani. Biletul de intrare, parca vreo 4 lei. Unii comentau ca li se pare mare taxa. Mie nu-mi venea sa cred. Adica, in afara tarii putem plati 6-15 euro sa intram la un obiectiv, iar la noi, facem gura. Pentru multi e greu sa inteleaga ca, platind acel bilet de intrare, ajuta institutia respectiva sa “traiasca”, eventual sa se dezvolte, ca si nepotii lor sa o mai poata vizita, peste cativa ani. Tot la caserie gasesti pliante cu informatii utile despre Maramures. De cum intri te “izbeste” acea culoare, care este deja o emblema, stabilita de experti: albastrul de Sapanta. Eu vizitam cimitirul a treia oara, deci nu am mai stat sa citesc toate crucile, ci am procedat mai selectiv. Am recitit-o pe cea a mesterului-creator Stan Ioan Patras, am cauta-o pe cea renumita, cu soacra, si inca cateva. In schimb am zabovit mai mult in atelierul aflat chiar in cimitir, langa biserica. Acolo, in timp ce il privesti la lucru pe unul dintre ucenici, adica sculptand cruci, il asculti povestindu-ti lucruri pe care le stiai mai putin. Singurul lucru mai putin placut, pentru mine, era inghesuiala din atelier, pentru ca sunt multi interesati sa afle ceea ce nici Google nu stie.

Am plecat apoi la Casa- muzeu unde a trait si creat Stan Ioan Patras si unde acum locuieste si creeaza ucenicul sau. In fapt, am vrut sa-l cunosc personal pe Dumitru Pop, cel care a”furat” aceasta meserie, de la creatorul sau. Cand iesi din cimitir, o iei la stanga si-l ocolesti, ajungand pe o ulita principala. Mergi drept vreo 4-500 de metri, apoi se face o alta ulita la stanga, pe care, dupa cateva case, pe dreapta vei gasi locul unde “s-a nascut” acest cimitir, unic in lume. Intram in curte. Pe dreapta, o casa veche, batranesca. Patrundem in cele doua camarute unde sunt expuse obiecte de lemn, mai mari (mobila) sau mai mici (linguri), toate faurite de Mester. O tanara ne explica cateceva, dupa ce ne ia banii pe “intrare”- iar o suma modica. Apoi iesim si in dreapta, mergand pe langa casa, intalnim “atelierul”, in fapt un sopron, in care Dumitru Pop, in timp ce ciopleste in lemn de stejar o alta “opera”, povesteste sau raspunde la intrebari, intocmai ca si fratele sau pe care il ascultasem la atelierul din cimitir. Din nou aflam lucruri nestiute pana atunci.

Ies din curtea mesterilor si merg mai departe pe aceeasi ulita, fiind atrasa de cateva case taranesti, traditionale, din lemn. Raman uluita, caci eu, care de ani de zile imi doresc o casa de lemn si am studiat toate sisteme constructive din domeniu, descopar unul nou: sistemul traditional maramuresean, care n-are nicio legatura cu oferta celor care zic ca sunt mesteri ce fac case maramuresene! Privesc barnele groase-groase, paralelipipedice, nu rotunde cum am tot vazut (gen cabana) si care sunt imbinate in “coada de randunica” o taietura speciala, la capete, care nu necesita cuie pentru fixare. Stau asa si ma uit si iar ma uit. Atrag atentia unora, aflati la curtea de alaturi, unde se construia o casa noua, dar din... Porotherm! Intram in vorba. Vorbim despre modul traditional de a se construi si ii intreb de ce acea casa nu o fac din lemn. “E prea scumpa”. Raspunsul lor ma sageata drept in inima. Uite asa se pierde traditia, caci e prea scump sa construiesti traditional! Uite asa “mesteri” maramureseni se ofera sa-ti faca o casa traditionala, dar care nu e traditionala! Trist! Am plecat intristata de acolo. Ca sa-mi treaca, am intrat in magazilele cu suveniruri. Si ca sa incerc sa mai pastrez cat de cat o traditie, mi-am cumparat o nafama/ basma/ batic, margele si bratara lucrate din mii de margeluse colorate, asa cum purtau toate tarancile din Sapanta si din tot Maramuresul. Bineinteles ca mi le-am pus si asa am umblat cu ele, mandra tare, in toate zilele, pana am ajuns la Bucuresti, cand, coborand din autocar “echipata asa”, am strarnit zambete printre cei ce ne asteptau. Dar mie mi-a placut si mi-a dat o stare de bine, indiferent de ce zic sau cred ceilalti.

Plecand de la cimitir, am recapitulat ceea ce stiam, acum, despre el:

- este unic in lume, iar intr-un top al cimitirelor inedite in care se gasesc cimitire celebre din Bolivia, Statele Unite, China, Irak, Filipine, Argentina, Anglia si Irlanda, ocupa locul trei.

- a fost creat de mesterul popular Stan Ioan Patras, care a inceput sa ciopleasca in lemn la 14 ani si caruia ii placea pictura, poezia si sculptura. Imbinand toate aceste pasiuni, la 27 de ani, adica in 1935 realizeaza primele cruci, pe care ciopleste scurte poeme scrise la persoana I, epitafuri ironice, naive, folosind graiul arhaic. Dupa ce in primul an a realizat 7-8 cruci si a vazut ca au cautare, in 1936 isi imbunatateste stilul: crucile devin mai inguste, sculpteaza si figuri in relief, le picteaza in culori vii. De-a lungul anilor, modalitatea de realizare a fost perfectionata.

- culorile folosite sunt realizate cu pigmenti vegetali. Pe langa emblamaticul “Albastru de Sapanta”, se folosesec culori- simbol: verde- viata, galben- fecunditate, rosu- pasiune, negru- moarte.

- de-a lungul vietii, pana in 1977, cand a plecat sa se odihneasca dupa atata truda, mesterul, impreuna cu ucenicii sai, a realizat apoximativ 7- 800 de cruci;

- cel ce continua azi traditia este ucenicul sau Dumitru Pop, care din dragoste si respect pentru Maestru, s-a mutat in casa si atelierul acestuia;

- despre Cimitirul Vesel din Sapanta, prima data s-a scris prin anii ’50, intr-un ziar francez, in care o studenta din Franta povesteste impresiile ei despre acesta, pe care l-a descoperit intr-o vizita in Romania. Deci, si de data asta, tot strainii au fost cei care ne-au descoperit senzationalul care exista langa noi, dar pentru care noi nu avem ochi sa-l vedem!

Plecand de la cimitir am iesit in soseaua principala si nu departe am cotit la stanga, spre Manastirea Sapanta Peri.

Am strabatut o parte din Parcul Dendrologic de 22 ha, in care e amplasata manastirea. Am ajuns repede in poiana in care a fost inaltat mandrul lacas de cult. De fapt, este un intreg complex, aflat inca in constructie, alcatuit din biserica, cladirea ce va adaposti chiliile, altarul de vara si inca cateva cladiri anexe, toate faurite din barne de lemn. Totul mi s-a parut grandios. Parca prea opulent, prea ostentativ.

Biserica manastirii cu hramul Sfantului Arhanghel Mihail, este cea spre care se indreapta toate privirile. Ea este cea mai inalta biserica de lemn din lume! Turnul, inconjurat de alte 4 mai mici, are o inaltime de 54 de metri, iar inaltimea totala este de 78 de m (dupa unii, doar 75!). Mi s-a parut curios ca este construita cu etaje, adica sunt doua altare, suprapuse. La demisol este un spatiu de unde se pot cumpara suveniruri. La hoch-parter se afla un altar, apoi mai urci pe niste scari exerioare si, la etajul urmator, mai este un altar, inca terminat.

Am iesit s-o privim mai bine, din exterior. E atat de inalta, incat cu mare greutate reusim s-o fotografiem in intregime.

Aflam ca Manastirea Sapanta-Peri este placata cu 8,5 kg de aur, iar crucea, inalta de 7 m, este invelita cu patru kg de aur. Superba constructie poate fi admirata si de cei de dincolo de granita, turla ei fiind vizibila de la o distanta de 5 km peste Tisa.

Ne-am urnit cu greu, catre “casa”, dupa o zi in care ne-a fost dat sa traim bucuria cunoasterii atator locuri, atator lucruri. Pe drumul spre pensiune, in lumina blanda a apusului de Soare, priveam satele maramuresene cu case, cu livezi, cu fanete, cu oameni ce-si mai pastreaza portul si ma intrebam: Maramuresul e o alta Romanie?

---

VIZUALIZĂRI: 3022 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI