Hai să descoperim Mallorca – partea I

TIPĂREȘTE

După o primă zi de descoperire a insulei, destul de bogată și obositoare, deși petrecută numai în Palma, hotărâm ca a doua zi să fie mult mai ușoară. Ca urmare, nu ne vom mai depărta prea mult de Sa Coma, și chiar mai mult, renunțăm la drumul spre sud, până la Cuevas del Drach, care rămâne în program pentru o altă ocazie. În consecință, ne dedicăm numai direcției nord față de hotel și numai pentru două obiective. Ceea ce ne propunem nu înseamnă mai mult de 50 km în total, dar este necesară o atenționare: este recomandabilă o setare a dispozitivului GPS pentru „drumuri principale”, și nu pe „drumul cel mai scurt”. Altfel, există riscul de a ajunge pe niște șosele cu o lățime ce nu depășește o bandă și jumătate de la noi, unde te rogi să nu ai ghinionul să te întâlnești cu o mașină ce vine din sens opus. Noi, în cele trei zile, am nimerit de două ori pe astfel de drumuri, și numai norocul și îndemânarea ne-au scăpat de necaz.

Prima destinație a zilei este Cuevas de Artá. Aceasta este o peșteră în regiunea Artá, pe malul mării, la circa 20 km nord de Sa Coma, la Cap Vermell. Nu se cunoaște exact data descoperirii peșterii. Primele documente povestesc faptul că armatele regelui Jaume I-ul, în timpul cuceririi insulei, au descoperit aici ascunși peste 2000 de arabi, cu animalele lor. Apoi, peștera a fost folosită succesiv și alternativ de pusnici, pirați sau contrabandiști. Primul care începe un studiu mai serios asupra peșterii este geologul francez Edouard Martel, care în 1876 realizează o cartografiere a ei. Tot în acea perioadă încep și vizitele primilor turiști, făcute la lumina torțelor. Aceasta pare a fi explicația nenumăratelor urme de funingine încă prezente pe unele stalactite și stalagmite. Legende locale spun că această peșteră este sursa de inspirație a lui Jules Verne pentru a sa ”Călătorie spre centrul Pământului”.

După un drum cu multe serpentine pe ultima porțiune, drumul nostru se înfundă într-o parcare, undeva la circa 50 m deasupra nivelului mării. Aceasta, deși poate adăposti mai multe autocare și câteva zeci de mașini, pare practic săpată în stâncă, versantul de deasupra părând a se prăvăli spectaculos peste noi. În mijlocul acesteia, o scară monumentală conduce către o gaură impozantă în stâncă. Aveam curând să aflu că aceasta este de fapt ieșirea din peșteră. Intrarea este mult mai puțin spectaculoasă, undeva jos, în stânga, lângă casa de bilete.

Deși mă pregătisem oarecum pentru această vizită, am neglijat un aspect. Vizita se face numai în grupuri organizate, sub conducerea unui ghid, cu plecare la fiecare jumătate de oră. Întâmplarea face să fim ultimii din grup care cumpără bilete, așa că trebuie să ne grăbim, căci ne așteaptă restul oamenilor. Ratez astfel câteva fotografii ce-mi par interesante într-un tunel de acces în zona vizitabilă. Dar, după ce ghida închide o ușă în urma mea, rămân fără cuvinte. Toate explicațiile ghidei, în germană sau engleză, trec pe lângă urechile mele, fără nici un efect. Ceea ce văd aici nu am mai văzut în nici o altă peșteră. O multitudine de încăperi, ce comunică între ele pe mai multe direcții și nivele, stalactite, stalagmite și coloane de înălțimi remarcabile și roci de culori multiple fac, pentru mine, cea mai spectaculoasă peșteră în care am intrat până acum. De altfel. broșura – ghid primită la intrare ne spune că majoritatea turiștilor consideră această peșteră drept „a noua minune a lumii”. De ce a noua, și care sunt celelalte, nu am aflat.

Traseul turiștilor este perfect iluminat și bine marcat, încât, chiar dacă, pentru câteva fotografii, ai rămas în urma grupului, poți ușor recupera. Prima sală se numește ”Vestibul”, traseul coborând în trepte. Urmează apoi ”Sala cu coloane”, unde coborârea este mai lină. Dacă am înțeles bine, punctul cel mai de jos este la 32 m sub cota intrării. Aici este una din sălile cu numele inspirat de ”Divina Comedie” a lui Dante, și anume ”Infernul”. Bineînțeles că există și ”Purgatoriul”, precum și ”Paradisul”, dar în ”Infern”, unde, din tavan, ne pândesc o mulțime de stalactite – pumnale cu vârful în jos, avem parte de un spectacol impresionant de sunet și lumină. Pe un perete vertical se succed valuri de culori, în timp ce peștera răsună de acordurile și vocile din ”Carmina Burana” a lui Carl Orff. În ”Paradis” un grup de patru coloane, având la bază cam același diametru, dar acesta întinzându-se pe înălțimi diferite, la lovire cu palma scot sunete diferite. Probabil, cineva cu talent și îndemânare, poate chiar interpreta o melodie. Începem să urcăm și intrăm apoi într-o sală estimată a avea cam aceleași dimensiuni cu nava Catedralei din Palma. Din nou, nu mai știu în care parte să privesc. Pe unul din pereți curge o ”Cascadă”. Nu departe întâlnim și ”Orga”. Apoi, dam și de un ”Elefant”. Sunt atât de captat de toate aceste imagini, încât ratez ”Queen of Pillars”, o coloană înaltă de 22 metri. Urcușul continuă până ajungem la circa 10 metri deasupra intrării. Nu am realizat când am parcurs o diferență de nivel de peste 40 de metri. La un moment dat începe să se vadă lumina zilei, și în curând ajungem în capătul scării monumentale ce domină parcarea. Din păcate, vizita prin această minunăție s-a sfârșit. Ne consolăm cu perspectiva frumoasă asupra mării oferită de poziția ieșirii din peșteră.

Pentru următorul obiectiv ai zilei avem de parcurs circa 8 km. Acesta se află în localitatea Capdepera, un mic orășel medieval care, el însuși, poate fi considerat un obiectiv turistic. Istoria acestuia se confundă cu istoria obiectivului nostru, Castelul Capdepera.

Primele construcții descoperite aici au fost datate din anul 310 după Christos și sunt de origine romană. A urmat apoi o mică așezare arabă, distrusă la cucerirea creștină. Dar adevărata istorie începe în 1300, când regele Jaume al II-lea cere populației împrăștiată prin zonă să construiască o incintă împrejmuită cu ziduri de apărare în jurul unui turn de observație rămas din perioada arabă. Această locație strategică, în vârful unui deal, oferea posibilitatea supravegherii atât a uscatului din vecinătate, cât și a mării, până la insula vecină, Menorca. În anul 1341, zidurilor ridicate la 9 metri înălțime li se adaugă patru turnuri de apărare. Construcția este terminată în 1386. Apoi, fortăreața a fost loc de refugiu pentru populație în timpul atacurilor piraților. Odată cu dispariția acestui pericol încep să apară locuințe în afara zidurilor, care, în timp, au devenit orașul de azi. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, în interiorul fortificației mai erau doar 25 de locuințe, iar în exterior, peste 200. Castelul a fost ocupat de trupe militare până în 1854, când a fost abandonat. Intră, apoi, în proprietate privată până în 1983, când este donat Consiliului Local Capdepera, care îl transformă în obiectiv turistic. În anul 2000 s-a organizat aici sărbătorirea a 700 de ani de la întemeierea castelului.

Ajungem ușor în micul orășel, dar aici încep problemele. Oraș amplasat pe un versant de deal și rămas, probabil, neschimbat de mai multe secole, acesta are un sistem de străzi foarte înguste, întortocheate și cu multe ramificații, unele cu sens unic, altele nu, care implică o înaltă îndemânare conducătorului auto. Identificasem anterior două posibilități de parcare, fără a identifica traseul corect către ele. După mai multe minute de bâjbâială, de urcat și coborât, de învârtit în cerc, găsim una din parcări. Dar, este complet ocupată. Reluăm căutările, alte coborâri și urcări, alte întâlniri cu mașini ce veneau din sens opus, și alte multe minute pe străzile întortocheate. În final ajungem la a doua parcare, cea din fața Primăriei. Aici avem un noroc imens: exact când ajungem noi acolo, pleacă o mașină și se eliberează un loc. Îl ocupăm imediat.

De aici până la castel mai avem câteva sute de metri, dar și de urcat câteva zeci de metri. Ocazie de a parcurge pe jos câteva din îngustele străzi ale orașului. Plimbarea merită, întrucât putem admira câteva fațade frumoase și bine îngrijite. În una din ferestre îmi atrage atenția o statuie ciudată, pe care nu am reușit să o identific ca reprezentare sau specificație.

Castelul ne întâmpină cu un fel de „mare pavoaz” înșirat pe crenelurile zidurilor, și o echipă de bicicliști profesioniști, îmbrăcați în galben, ce făceau, probabil, antrenamente de cățărare pe străzile din zonă. De remarcat că pe toate șoselele din partea de est a insulei, timp de două zile, am întâlnit numeroase grupuri de bicicliști, cei mai mulți părând a fi organizați în grupuri cu același echipament. O documentare ulterioară ne spune că, pe timpul primăverii, insula este preferată de multe echipe profesioniste, ca loc de antrenament, atât datorită climei blânde, cât și a șoselelor de calitate.

Intrarea în Castel se face printr-o galerie boltită ce străbate zidul gros. Pare a fi o lucrare mai recentă decât zidul în sine. Și, deși nu este foarte lată, mai este împărțită în două pe lung, ieșirea făcându-se tot pe aici. Odată intrați, ni se dezvăluie o aproape completă perspectivă asupra castelului. Acesta are o formă trapezoidală în plan, cu baza mică spre sud – est. Intrarea este în colțul sudic al bazei mici, în punctul de cotă cea mai joasă. Punctul cel mai înalt este punctul opus intrării, cel mai nordic, astfel că perspectiva noastră este privită de jos în sus. Se disting totuși bine două din construcțiile de referință, rămase în picioare: ”Casa Guvernatorului” și ”Turnul Miguel Nunis”.

Imediat după intrare, în partea stângă, suntem îndrumați către o expoziție temporară, fără legătură cu castelul, o Expoziție de bufnițe. Într-o încăpere realizată în grosimea zidului, pe diverși suporți, stau cuminți 10 bufnițe vii, de diferite mărimi și culori. Îngrijitoarea lor ne dă câteva explicații despre originea și modul de viață al fiecăreia. Provin din patru continente. Nu știu dacă sunt dresate, sau au un simț deosebit al cuibului, dar înțeleg că noaptea sunt lăsate libere, să-și caute hrană prin zonă, iar dimineața revin singure la locul lor.

După ce părăsim expoziția, avem posibilitatea de a ne urca pe meterezele laturii sud – vestice a castelului. De aici ni se deschide o perspectivă frumoasă asupra orașului de jos. Tot de aici putem admira interiorul castelului, care pare a semăna cu o grădină, deși peste tot predomină stânca. La piciorul zidului, în interior, continuă încă săpăturile arheologice.

Ne îndreptăm apoi către ”Casa Guvernatorului”. Pentru aceasta trebuie să urcăm câțiva metri. În timpul cât în Castel a fost cantonată o garnizoană militară, comandantul acesteia era numit ”Guvernator”. Clădirea respectivă a fost locuința acestora. Aceasta este amplasată exact în mijlocul fortăreței, are parter și un etaj, și în prezent adăpostește două expoziții. La parter este o expoziție „dedicată de către Municipalitatea Capdepera tuturor generațiilor care și-au dedicat întreaga viață împletiturilor din frunze de palmier”. (Textul nu îmi aparține.) Totodată, se dorește încurajarea continuării acestei activități și răspândirea cunoștințelor dobândite în domeniu. Ca urmare, în afara unei multitudini de exponate astfel obținute, într-un colț al încăperii, un bărbat în vârstă demonstra pe viu cum se confecționează aceste obiecte. La etaj este o altă expoziție care prin texte, desene și machete, prezintă istoria castelului.

În imediata vecinătate a casei, puțin mai sus, este a doua construcție importantă, ”Turnul Miguel Nunis”. Nu am aflat al cui nume îl poartă și de ce este numit așa. Cert este că numai această construcție s-a păstrat din perioada fortăreței arabe. Aceștia îl foloseau drept turn de apărare, până să fie preluat de creștini. Apoi, aici, în 1231, regele Jaume I-ul, ”Cuceritorul Insulei Mallorca”, semnează cu arabii din Menorca ”Tratatul de la Capdepera”, de preluare a insulei vecine. Nu prea sunt multe de văzut aici. O construcție rectangulară, masivă, din piatră, înaltă de câțiva metri, în interiorul căreia nu se poate intra. Construcția cilindrică din interior nu are legătură cu turnul. Ea este o fostă moară de vânt construită în interiorul turnului în secolul al XIX-lea.

Urcând încă puțin, am un moment de stupoare combinată cu amuzament. Ne iese în cale o construcție ce pare a fi „fântâna săpată de trei musulmani” în vârful dealului, pe care am întâlnit-o la multe alte castele de pretutindeni. Dar este un pic cam mică. În fapt, nu este decât o construcție de ventilație a rezervorului de apă amplasat în vârful dealului. Iar aceasta este …. „apă de ploaie”.

În punctul cel mai înalt al Castelului este amplasată o biserică. Se pare că aceasta, împreună cu rezervorul de apă, au fost primele construcții cu care a fost începută construcția castelului. Biserica a fost extinsă în alte două etape, în secolul al XVI-lea și în secolul al XVIII-lea. Remarc faptul că ultima extindere, după dispariția pericolului piraților, este făcută în afara zidurilor de apărare. Aflată sub hramul ”Our Lady of Hope”, biserica a fost în serviciu până în 1840. Din 1871 a fost transformată în „sanctuar”. Nu stăpânesc exact acest termen, dar arată exact ca o biserică în funcțiune. La loc de cinste, în zona altarului este statuia ocrotitoarei bisericii. Statuia are 1.65 m înălțime, dar este refăcută în 1966. Numele sfintei provine din o legendă datând de la începutul anilor 1400, când fortăreața a fost amenințată de un atac masiv al piraților mauri. În această situație, locuitorii au scos statuia din biserică și au plimbat-o pe meterezele zidurilor, pe tot conturul castelului. În acel moment, o ceață deasă s-a lăsat peste întreaga zonă, iar corăbiile atacatorilor au fost obligate să se retragă, castelul și locuitorii săi fiind salvați. După acest moment, Fecioarei Maria i s-a adăugat supranumele ”Speranța”.

Deasupra bisericii este amenajată o terasă ce pare recent reabilitată, deschisă turiștilor. Avantajul acesteia constă în faptul că este practic cel mai înalt loc din întreaga incintă. De aici se văd perfect toate împrejurimile. Pentru ajutorul turiștilor, pe fiecare latură a terasei, mai multe plachete metalice au gravate pe ele toate punctele de interes vizibile și denumirile acestora.

Cu acest obiectiv, atingem cam toate punctele de interes ale ”Castelului Capdepera”. Fără nici un fel de grabă, coborâm spre intrare. Avem timp să admirăm și florile, care parcă fac în necaz stâncilor pe care cresc. Înainte de ieșire, am curiozitatea de a intra în unul din turnurile de apărare construite pe zidul de incintă. Nimic deosebit. O încăpere din zidărie de piatră, complet goală, numai cu două fante – ferestre, pentru armele apărătorilor. Fotografiile făcute nu mi se par interesante.

Parcurgem apoi din nou străzile înguste ale orașului, de data asta în condiții mai ușoare, de coborâre. Parcarea este ceva mai liberă ca la sosire, iar un anunț proaspăt ne informează că am avut noroc cu carul. Începând de a doua zi, timp de o săptămână, parcarea mașinilor în oraș va fi interzisă, pentru nu știu ce sărbătoare locală.

Traseul de ieșire din oraș este de data asta cunoscut, astfel că ajungem fără probleme la hotel. Restul zilei avem program de voie, întrucât mâine este o nouă zi.

---

VIZUALIZĂRI: 4992 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI