Prima zi în Iordania: un pic de Amman, două trasee prin Petra și magica „Petra by Night”

TIPĂREȘTE

Eram curioși să vedem cum arată „capitala albă” și ziua, căci noaptea îi luaserăm un pic pulsul, de cum ajunseserăm în Amman. Ne-am plimbat atunci la miezul nopții pe străduțele din Downtown (centrul vechi) cu scopul de a ajunge la vestitul restaurant Hashem, fiindcă foamea ne cam rodea de ore bune și am fi vrut să încercăm bucatele locale. Siguranță în toată regula pe străzi, iar localnicii ne urau bun venit, de cum ne vedeau și ne auzeau vorbind. O senzație foarte plăcută într-o țară străină, mă gândeam dacă la noi acasă le oferim binețe și-un zâmbet turiștilor străini.

Dimineața, după micul-dejun, aveam în plan să vizităm amfiteatrul roman din Amman aflat la o aruncătură de băț de cazarea noastră. Zis și făcut, ne luăm foile cu JordanPass și un rucsac și deodată intrăm în Hashemite Plaza, dăm în scena amfiteatrului. Două muzee se află de-o parte și de alta a scenei, Muzeul Iordanian al Tradițiilor Populare și Muzeul de Folclor al Iordaniei. N-am vizitat niciunul dintre ele, ne-am lansat în urcare spre ultimul graden. Amfiteatrul este impresionant, se află într-o stare de conservare foarte bună, a fost săpat în stânca muntelui și asta se vede privind către cele mai multe scaune care sunt încă cele originale. Firește că a fost refăcut și reconstruit în mai multe rânduri, dar faptul că este bine întreținut contează cel mai mult. A fost construit de Antoninus Pius, între anii 138-161 D. C., are o capacitate de 6.000 locuri, este destul de abrupt, fiindcă urmărește linia muntelui în care a fost săpat. Lângă acesta se află și un mic odeon cu numai 500 scaune, edificat și el tot în secolul al II-lea D. C. Ambele găzduiesc şi astăzi diverse spectacole.

Ne întoarcem la hotel, ne luăm bagajele și o întindem către stația de taxi-uri situată practic lângă amfiteatru. Trebuia să ajungem la Wadi Musa, orașul de lângă Petra, până la care distanța este de 230 km. Citisem că putem lua un microbuz de transport public din stația South Station, „Mujemma Al-Janoob" în arabă, situată undeva în sudul Ammanului la 5 km de Downtown, până la care era nevoie să luăm taxi. Vă dați seama că, odată ajunși în stația de taxi, am devenit tentație pentru taximetriștii de acolo, care vroiau să ne ducă ei până la Petra. A urmat o negociere asiduă pentru două taxi-uri, până la urmă s-a coborât până la 60 JOD/mașină, mult mai avantajos decât prețul uzual găsit de mine pe internet de 90 JOD/mașină, dar și destul de mare față de prețul unui bilet la microbuz 8-9 JOD/persoană. Fiindcă timpul era cel mai prețios lucru în atare condiții și fiindcă principalul nostru deziderat era să ajungem la Petra din care să apucăm să vedem ceva și în acea zi, am acceptat fără prea mult stat pe gânduri.

După circa trei ore petrecute pe Autostrada Deșertului, cu o foarte scurtă pauză de cafea și urgențe fiziologice, intram în Wadi Musa, iar șoferii ne-au lăsat fix în fața hotelului nostru situat foarte aproape de intrarea în sit, respectiv, Centrul de Vizitatori, stația de autobuze JETT. Am lăsat bagajele la recepție deoarece camerele nu erau gata de luat în primire, ne-am încropit ceva băgăjele în rucsac, am cumpărat apă de la un magazin mic din apropiere, și dă-i înainte către intrare. Era puțin înainte de orele 14,00 și nu mă gândeam că vom mai ieși din areal decât după 21,30, dar asta a fost și mă bucur că am făcut față. În total, în prima zi am stat în sit 7 ore.

Despre Petra ar fi foarte multe de spus şi s-a scris atât de mult și atât de bine despre Petra aici pe sait, că n-o să vin acum să reiau toate detaliile despre oraşul roşu din deşert, capitala nabateenilor-cei mai viteji cavaleri ai deşertului. Voi menționa doar că triburile seminomade de nabateeeni au beneficiat de poziţia privilegiată a oraşului de pe Drumul Mirodeniilor ce lega Asia de Africa şi Europa şi au transformat aşezarea din deşert într-un centru comercial, cultural foarte important cu edificii impresionante, sculptate în stâncă, având o tehnică destul de avansată de cioplire şi şlefuire față de perioada istorică în care se aflau. Tot ei stăpâneau arta scoaterii apei de la mare adâncime, dezvoltaseră un sistem foarte evoluat de colectare, depozitare şi distribuţie a apelor pluviale, dovedindu-se maeştri desăvăşiţi în folosirea eficientă a apei, resursa vitală, mai cu seamă într-o zonă deşertică. Bogăţia era caracteristica principală a ţinutului nabateenilor în perioada de maximă înflorire a acestuia, mai cu seamă în prag de schimbare a mileniului.

Cert este că dacă ar trebui desemnat un singur loc din Iordania demn de vizitat, cu siguranţă acesta ar fi Petra. Această aşezare bine ascunsă, săpată în piatră, de unde şi numele de Petra dat de greci, îi fascinează atât pe arheologi, cât şi pe turişti. Recunosc că şi eu mă număr printre cei cuceriţi definitiv de Petra. Este oraşul misterios, oraşul pierdut care, timp de mai mult de o mie de ani (după sec. VII D. C. până în 1812), a vegetat într-o stare de somnolenţă, după ce alte secole de-a rândul se bucurase de o glorioasă existenţă, intrând chiar în componenţa Imperiului Roman în anul 106, cucerită fiind de împăratul Traian, ca şi Dacia noastră.

Voi puncta doar că a rămas un loc mistic, locuit doar de triburile de beduini locali, urmaşii nabateenilor de altădată care au continuat să trăiască în peşterile şi cavităţile sculptate în antichitate ţinând în secret existenţa oraşului antic. Asta până în 1812, după cum se ştie, când un explorator elveţian pe nume Johann Ludwig Burckhardt, convertit la islam, a reuşit să pătrundă în Petra câştigând simpatia localnicilor, în acelaşi timp înşelându-le vigilenţa, sub pretextul că vrea să aducă o ofrandă pe Muntele lui Aaron, fratele lui Moise.

Primii arheologi au apărut în regiune în anul 1929, iar ruinele principale au fost scoase la lumină în anul 1958, moment din care oraşul roşu cunoaşte o nouă perioadă de înflorire, iar mai târziu, beduinilor care au continuat să trăiască în Petra, li se pregătea, din partea statului iordanian, un sat de locuinţe în afara Petrei, pentru ca oraşul antic să poată fi inclus în patrimoniul UNESCO. Includerea s-a realizat în 1985, după ce beduinii au obţinut exclusivitatea asupra micilor afaceri dinăuntrul Petrei (comerţul cu suvenire, produse artizanale sau tradiţionale textile, mici terase cu de-ale gurii) în schimbul strămutării lor din locurile în care-şi duseseră traiul dintotdeauna. Tocmai de aceea, spre exemplu, suvenirele au preţul mai mic în Petra decât în Wadi Musa sau alte locuri. Beduinii din zilele noastre, pe care i-am tot analizat în cele două zile petrecute acolo, erau subțirei, nu prea înalți, cu ten măsliniu, barbă sau mustață, păr creț, de multe ori împletit în codițe subțiri, ochi evidențiați de un machiaj specific cu creion dermatograf, legați la cap cu „broboadă” specifică numită ghutrah, după cum ne-au spus cei de la care și-au cumpărat și băieții noștri. Hainele colorate, lungi, gen cojoc, din păr de cămilă îi făceau de recunoscut dintr-o mie de persoane. Invariabil, când treceau călare pe lângă noi, aveau la șei boxe wi-fi acţionate prin bluetooth din care răsuna mai mereu vocea marelui Bob Marley, cu care mi-am dat seama că se identificau, cel puțin la aspect. Toți vorbesc engleză, toți încearcă să te ajute dacă le soliciți să te îndrume, toți te poftesc politicos la ceai în corturile lor, toți se poartă nemilos cu animalele lor. Cât despre animale (cămile, cai, măgari, catâri), mie mi s-au părut a fi chinuite, în acest sens mi-a rămas întipărit în minte cum un măgăruş ce trăgea la o trăsurică ocupată de beduinul său şi o doamnă corpolentă de-i angajase, a alunecat pe pietre prin Siq (canion) şi a căzut în genunchi răgând ascuţit de durere, timp în care stăpânul său îl biciuia de zor, să se ridice.

Petra acoperă un areal foarte mare, se spune că ar avea mai mult de 100 kmp care necesită cam o săptămână pentru a fi „dovediţi”, că încă se mai lucrează la descoperirea unor locuri noi ce se vor fi adăugat la zestrea existentă, de o valoare istorică inestimabilă. Se pare că ceea ce vedem astăzi ar însemna cam 20% din ceea ce era Petra odinioară.

Așa cum reiese din hărțile postate pe panourile de la Centrul de Vizitatori şi din pliante, în interiorul parcului arheologic există opt trasee turistice marcate, cu grade de dificultate diferite. Petra este situată între-o vale principală străjuită de munți stâncoși, trandafirii, de-a lungul căreia se desfășoară principalul traseu (Main Trail) , de cam 4 km, considerat a fi cel mai ușor de parcurs. Totuși, munții și văile din jur sunt străbătuți de poteci perpendiculare pe traseul principal, care urcă și coboară versanții pe trepte săpate în stânca munților sau, pe alocuri, construite de mâna omului. Pe aici sunt celelalte șapte trasee recunoscute, cu grade de dificultate medii și ridicate. Există și alte trasee nemarcate, în Petra fiind știut faptul că te poți rătăci ușor, de aceea fiecare turist își poate angaja ghid pentru explorarea arealului, pentru a fi sigur că nu se rătăcește și pentru a primi informații cât mai de la sursă, fiind destul de aventuros și periculos să se avânte singur pe cărări nebătătorite.

Cel mai clasic, cel mai ușor, cel mai lung, recomandat turiștilor de toate categoriile de vârstă și tuturor celor ce iau primul contact cu orașul pierdut: 8 km dus-întors în 3,5-4 ore. Este modalitatea cea mai indicată de a face cunoștință cu principalele obiective și atracții ale sitului. Așa am considerat și noi că trebuie să abordăm situl arheologic pentru a ne familiariza cu toate punctele de interes, toate sculpturile celebre în pereții înalți de stâncă, ca mai apoi să cutezăm să ne avântăm pe potecile de pe munţi. Traseul principal se desfăşoară de la Poarta de Intrare în oraşul antic (relativ aproape de Centrul de Vizitatori), până la restaurantul Basin şi muzeul Nabateenilor, iar acesta trece printr-un defileu îngust numit As-Siq de aproape 2 km lungime şi versanţi de câteva zeci de metri înălţime, în capătul căruia ochii călătorului prin Petra sunt încântaţi să descopere Trezoreria (Al Khazneh) , cel mai important reper al oraşului pierdut, practic simbolul acestuia, considerat deopotrivă templu şi adăpost pentru o serie de morminte ale unor persoane de vază, chiar regi. Mersul prin Siq, ca şi pe întreg traseul se poate face nu numai pe jos, ci şi (contra cost) cu trăsura, măgarul, cămila conduse de beduini, cu ghid personal sau numai cu beduinul ce stăpâneşte animalul ales. N-a fost cazul nostru, fiindcă ne-am mişcat destul de uşor. Deşi aglomerat şi cam agitat locul în care se află Trezoreria, tot am stat minute bune în contemplare, că nu ne puteam desprinde cu una, cu două de acolo, dar odată plecaţi am întâlnit o deschidere imensă, practic depresiunea în care se află oraşul antic străjuit de munţi în laterale, dar situaţi la distanţă mai mare.

În scurt timp am dat pe stânga de Strada Faţadelor, cu o mulţime de morminte cioplite în gresia trandafirie a muntelui. Toată valea este presărată pe părţi de tarabele beduinilor cu de toate: suvenire, multe făcute manual, şaluri şi alte textile, mici terase, etc. Pe urmă, ne-a atras atenţia indicatorul ce ne arăta că în stânga se făcea traseul către Înaltul Loc al Sacrificiului, doar luând aminte la el, căci îl aveam în plan pentru ziua cealaltă petrecută în Petra. Apoi se remarcă teatrul, o construcţie superbă, la fel, tăiată în roca muntelui despre care se spune că putea primi cam 6.000 de persoane, după ce romanii l-au extins chiar cu preţul „demolării” unora dintre mormintele nabateenilor situate în spatele faţadelor cu cavităţi.

După teatru, valea prinde şi mai mare deschidere, pe stânga începe să se defăşoare Strada Colonadelor, iar în dreapta ne apar maiestuoase Mormintele Regale. Tot aici ne-a atras atenţia şi indicatorul către traseul Al-Kubhta care era, de asemenea, în program pentru ziua cealaltă de vizită. Vizavi de strada Colonadelor am găsit rămăşiţele Nimphaeumului, adică o mare fântână, iar tot pe dreapta am fi putut vizita Templul Leilor Înaripaţi şi Biserica Bizantină pe care le-am lăsat de bună voie pentru explorat data viitoare.

În schimb, pe partea stângă ne-a captat atenţia Marele Templu din Petra, o clădire monumentală la vremea ei, judecând după dimensiunea ruinelor, dar şi după explicaţiile găsite pe panouri. Deodată, drumul este întretăiat de o construcţie arcuită imensă, adică de Poarta Temenos sau Poarta lui Adrian, împăratul Adrian vizitând oraşul în anul 130 D. C. Se zice că poarta a fost ridicată să protejeze templul Qasr al-Bint sau templul Fiicei Faraonului, o minunată dovadă a faptului că în Petra există şi construcţii ridicate clasic, din blocuri de piatră, nu numai săpate în stâncă. În apropiere, restaurantul cu terasă Basin marchează capătul traseului principal (Main Trail), dincolo de care începe cărarea ce duce la Mănăstire.

Am ajuns la Resturantul Basin de unde începe și traseul către Mănăstire pe la orele 16,30 și am stat un pic să cumpănim dacă s-o luăm în sus pe cele circa 850 trepte sau să ne întoarcem, dat fiind că timpul estimat de parcurs pentru cei 2,5 km dus-întors este de maximum 3 ore, iar gradul de dificultate este considerat a fi ridicat. Până la urmă, toți șase am convenit că acum era momentul potrivit să facem acest traseu, conform zicalei „nu lăsa pe mâine (în cazul nostru, poimâine) ce poți face azi”. Lumea nu prea se mai îndrepta către Mănăstire, ci mai degrabă cobora de pe traseu. Am exclus din start posibilitatea de a ne folosi de măgari sau catâri, fiindcă suntem total împotriva oprimării de orice fel a animalelor.

Temerea nostră majoră era să nu mai putem ieși din sit, ora de închidere fiind 18,00, chiar dacă știam că, în principiu, timpii dați de autorități pentru străbătut cărarea sunt mai mari decât cei proprii. Pe la 19,30 venea și întunericul, deci era un pic cu dus și întors, dar ne-am încumetat până la urmă și bine am făcut.

La început, când ne-am lansat pe cărarea Ad-Deir care străbate muntele Jabal-ad-Deir, nu mi s-a părut deloc dificil, chiar dacă drumul se îngusta destul de tare, apoi au apărut și treptele săpate în piatră, curbele și devenea mai greoi de urcat, dar nu de speriat. Diferența de nivel, evidentă ne releva pe alocuri peisaje spectaculoase, ne dădea de înțeles că ne apropiem de cealaltă imagine iconică a Petrei: Mănăstirea. Pe parcurs, am dat de Triciliniul Leilor (Triclinium) , un alt monument săpat în piatră în decursul a câteva zeci de ani, datând dinainte de primul secol D. C., a cărei faţadă frumoasă se putea observa din drum, iar de-o parte și de alta a potecii există mai multe corturi ale beduinilor din care să poți cumpăra suvenire, produse tradiţionale, ceai, apă, etc.

De cum am terminat urcușul, Mănăstirea, care ne-a apărut cumva din dreapta, era splendid luminată de soarele ce se pregătea de apus, iar noi nu mai conteneam să ne minunăm. Mănăstirea este ceva mai mare (47 lăţime, 48,3 m înălţime) decât Trezoreria, a fost sculptată în secolul al II-lea D. C. și a avut rol de sanctuar în vremurile creştine când pe pereţii din spate ai incintei erau sculptate cruci, de aici trăgându-se şi numele sub care este cunoscut edificiul. Totodată, pare-se că a fost şi mausoleu pentru regele Obodas I, unul dintre regii nabateeni ridicat la rang de zeitate. Unele voci susţin că ar fi mai frumoasă decât Trezoreria, sincer eu nu pot să comentez, fiindcă pentru mine sunt la fel de maiestuoase. Vizavi de Mănăstire se află o terasă unde se poate face un popas, chiar binevenit pentru rehidratare, iar un pic mai sus, eu și soțul, ne-am dus să prindem fotografii frumoase cu monumentul, după care ne-am alăturat prietenilor ce se delectau deja cu păhărele de ceai. Am rugat în engleză un tânăr singuratic să ne prindă pe toți într-o fotografie de grup, acesta s-a învoit și nu mică ne-a fost mirarea să descoperim că era tot român.

Apoi, întinzând pasul cât am putut, am luat calea înapoi sperând să ajungem cât mai repede la intrare, să ne cumpărăm bilete pentru „Petra by night”şi să ne întoarcem la locul faptei.

Era miercuri și știam că se organizează spectacolul „Petra by night”, după cum știam că este singura dată pentru noi când am fi putut urmări show-ul, acesta ținându-se în fiecare săptămână marțea, miercurea și vinerea între orele 20,30-22,00, vineri seară la ora show-ului, noi vom fi fost deja în Amman. Se presară drumul de-o parte și de alta până la Trezorerie cu săculeți, în fiecare aflându-se câte o lumânare care, odată aprinse, creează o feerie de lumini. Alte lumini nu există, poate doar de la luna plină și de la stelele ce ne vegheau de pe cer.

La Trezorerie, în fața căreia sunt așezați o mulțime de săculeți cu lumânări aferente, se ține un recital de cântece ale localnicilor beduini interpretate la instrumentele lor tradiționale. Show-ul în sine nu ține decât o jumătate de oră, timp în care Trezoreria este puternic luminată în roșu, albastru, etc. de la reflectoare, iar magia momentului atrage o mulțime de turiști, în ciuda faptului că pentru spectacol trebuie cumpărat bilet separat (17 JOD/persoană), nefiind cuprins în niciun pachet de JordanPass.

Ghinionul ne-a urmărit până la urmă pe rând, căci am rămas și noi fără baterii fie la telefoane, fie la camera foto, așa încât, dacă la începtut am reușit să surprindem în poze luminițele lumânărelelor, spectacolul de la Trezorerie a rămas numai în memoriile noastre.

Dacă a meritat? Cu vârf și îndesat toată experiența acelei zile, deși am ajuns să ne cazăm la orele 22,00. Și să nu credeți că, după ce ne-am cazat, am rămas în cameră, deși eram rupți de oboseală. Ne era foame tare și vroiam neapărat să experimentăm mansaf-ul, așa că ne-am dus întinși la restaurantul Sand Stone aflat destul de aproape noi, pe strada principală cu magazine și restaurante.

Bilanțul primei zile pline în Iordania ne relevase atâtea locuri diferite și atâtea trăiri, care de care mai intense, dar cel mai mult mă încântase faptul că pentru mine Petra devenise realitate, nu mai era doar un vis frumos sau doar o Fata Morgana care mă vrăjise iremediabil pentru totdeauna.

Ziua ce urma aveam s-o petrecem în deșert, apoi ne vom fi întors din nou în oraşul roşu pentru încă o zi...

Vă rog, ataşaţi următorul videoclip:

https://www.youtube.com/watch?v=YKk-JGeU_yY

---

VIZUALIZĂRI: 3313 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI