În vizită la faraoni, sau marele circuit al Egiptului. Partea a II-a

TIPĂREȘTE

La sfârșitul episodului anterior terminasem vizita prin Alexandria. Excursia însă continuă.

Ziua IV-a are prima parte programată în afara Cairo, la Saqqara. Pentru aceasta mergem circa 20 km spre sud în lungul unui canal de irigații, paralel cu Nilul. Este același canal care, cu circa 100 km și mai la sud, a constituit sursa muncii mele din 1984 – 1986. Se pare că a fost construit încă din antichitate, dar nu am idee care și câți faraoni au fost implicați în aceasta. Deci, după circa 20 km facem dreapta, intrăm în deșert și ajungem la Saqqara. Aici este necropola ”Vechiului Regat” a Egiptului antic, când capitala era la Memphis. Sunt înmormântați aici 17 faraoni din primele 6 dinastii.

Cel mai cunoscut mormânt este ”Piramida în Trepte” a lui Djoser (cunoscut și sub numele de Zoser, așa cum a fost numit și hotelul nostru). Aceasta este cea mai veche piramidă din Egiptul antic. Ca și creație, este atribuită lui Imhotep. Personalitate puternică a timpului, Imhotep a fost simultan Prim Consilier al Faraonului, Administrator al Palatului, Mare Preot, dar și cum dovedește Piramida în Trepte, un mare arhitect și un mare constructor. Până la el, mormintele regale constau într-o cameră mortuară acoperită de o movilă de pietre, numită ”mastaba”.

Imhotep a mărit suprafața „mastabei”, a realizat o suprafață orizontală la partea superioară a acesteia, și peste aceasta a construit alte „mastabe” din ce în ce mai mici ca suprafață. A rezultat astfel Piramida în Trepte, realizată din 6 mastabe suprapuse.

În plan nu este chiar pătrată, având o dimensiune de circa 109 x 125 m, și o înălțime totală de 62 m. Se pare că sub piramidă, în afara camerei mortuare, mai sunt câțiva km de galerii. Nu s-a putut pune problema vizitării acestora, la data vizitei noastre, piramida era îmbrăcată în schele, fiind în consolidare. Urmașii lui Imhotep au încercat să perfecționeze forma unui asemenea mormânt, însă primele tentative nu au avut succes. Câteva din piramidele care au urmat, sub forma unei piramide cu suprafața netedă, s-au prăbușit parțial sub greutatea proprie. Între acestea este și cea pe care am văzut-o cu ochii mei, care în 1986 nu era în circuitul turistic (cred că nici acum nu este), ”Piramida de la Meidun”.

Revenind la Saqqara, aceasta ocupă o suprafață de circa 1.50 x 6.50 km, orientată pe lungime de la nord la sud. Vizitabilă este numai zona Piramidei în Trepte, într-o incintă de circa 200 x 400 m. Accesul în incintă se face printr-o construcție din blocuri de piatră perfect șlefuite. Din păcate rămân prea în spate și nu aud explicațiile a ceea ce reprezintă. Se pare că este, din nou, una din cele mai vechi construcții din blocuri de piatră, și una din puținele care au rămas cu o zonă de plafon intact. După aspect cred că totuși este vorba de o reconstrucție. Îmi rămân în amintire, în special datorită fotografiilor, o friză cu capete de cobre (cobra este simbolul faraonului) și modelele tălpilor întregii familii a faraonului.

De undeva dintr-o carte de istorie din școală aveam în minte o imagine, referitoare la Saqqara, cu o alee cu mini sfincși pe lateral. Întreb ghidul despre ea și primesc un răspuns care mă bulversează: ”Această alee nu este aici, este la Karnak”. Ajuns acasă, caut ceva planuri cu ansamblul zonei Saqqara și identific imediat la nord de Piramida în Trepte o ”Alee a sfincșilor”. Fără comentarii.

Plecând de la necropolă și intrând în zona verde a Nilului, am ocazia de a vedea, din fuga autocarului, cum se culeg curmalele. Rămân cu impresia că această activitate este destinată copiilor. Ca o paranteză, în 1986, când am avut posibilitatea a mai multor drumuri între Cairo și El Wasta, am rămas foarte impresionat de munca depusă de egiptenii din zonele rurale în agricultură. Alături de măgarul care se învârtea în jurul puțului din care un dispozitiv ridica apa pentru irigarea terenului din jur, de la prima oră a dimineții, „țăranul” egiptean era, la propriu, aplecat asupra bucății sale de pământ, săpând, prășind, sau făcând cine știe ce alte lucrări de sezon. Apreciez că egiptenii sunt unul din cele mai harnice popoare dintre arabi. Dar ei nu se consideră „arabi”, ei sunt „egipteni”.

Urmează o nouă etapă comercială a excursiei, vizita la Fabrica de covoare. Aflată în imediata vecinătate a necropolei, pe malul canalului menționat anterior, are până la urmă darul să mă impresioneze. Atât prin munca manuală, de mare precizie și migală, depusă în principal de fete tinere și foarte tinere, cât și prin rezultatele acestei munci. Mai mult de jumătate din suprafață este o adevărată expoziție, cu lucrări care merită atenția. Totuși, la vânzări, cifra rămâne zero, deși prețurile nu par de speriat, iar în ele este inclus și transportul în România.

Ne întoarcem în Cairo. Următoarea etapă a excursiei este vizita în cartierul copt. Copții sunt creștinii ortodocși de rit vechi care trăiesc în Egipt. Date statistice spun că sunt circa 10% din populația actuală. Îmi pare o cifră semnificativă. Din 1984 îmi rămăsese în minte imaginea Catedralei Copte din Cairo, undeva în zona centrală. La acea dată, față de pretențiile noastre în raport cu o biserică creștină, părea nefinisată, fațadele fiind din beton aparent. Cartierul copt este în sudul orașului Cairo, pe malul drept al Nilului.

În fapt, destinația vizitei noastre este biserica Sfântului Sergiu. Aceasta a fost construită în secolul al IV-lea și este considerată cea mai importantă biserică coptă din Cairo. A fost locul de alegere a Patriarhilor Copți pentru mai multe secole la rând. Mă șochează faptul că pentru a ajunge la ea trebuie să coborâm câțiva metrii sub nivelul actual al străzii. Ni se spune că, în decursul secolelor, cota terenului a crescut continuu (oare de ce?), ajungându-se la actuala diferență de nivel.

Ceea ce este important pentru această biserică este faptul că este construită deasupra unei încăperi în care a locuit ”Sfânta Familie” (Maria, Iosif și Isus) în timpul a ceea ce ne e cunoscut sub numele ”Fuga în Egipt”. Modificările de nivel de care vorbeam anterior au condus la poziționarea acestei încăperi sub nivelul actual al Nilului, astfel că este inundată în permanență. În consecință, printr-o trapă în podeaua bisericii, nu se vede mare lucru din această încăpere. Nu se pot face fotografii în interior. Biserica, mult mai puțin decorată și pictată decât bisericile noastre, și probabil și datorită amplasamentului său subteran, cu puțină lumină, mi se pare destul de sumbră.

Plecând din cartierul copt trecem prin vecinătatea „orașului mort”. În 1984 aflasem că această zonă era o parte a orașului afectată de o epidemie de ciumă în urmă cu câteva sute de ani. Întrucât eram încă în perioada de timp considerată de pericol, zona trebuia ocolită. Aflu acum că numele real este ”Orașul celor morți”, și este de fapt un cimitir ce datează de prin secolul al VII-lea. În aceste condiții se explică și faptul că aici și-au găsit adăpost o mulțime de persoane fără locuință, dar și cred că poate fi considerat un monument istoric, sau un obiectiv turistic.

Următoarea destinație a noastră este Citadela. Construită pe un deal, relativ aproape de centrul orașului, aceasta este o fortăreață medievală construită de Salah al-Din, cunoscut de noi din aventurile lui Richard Inimă de Leu sub numele de Saladin, între 1176 și 1183. Scopul construcției a fost acela de „a se apăra de cruciați”. Această expresie îmi aduce aminte de o alta, întâlnită într-un ghid despre Istanbul, care povestea despre „invaziile creștine”. Mi-au trebuit câteva momente să-mi dau seama despre ce este vorba, dar până la urmă am ajuns la concluzia că fiecare are dreptul la propria interpretare a istoriei.

Astăzi Citadela, aflată într-o perfectă stare de conservare, cuprinde mai multe muzee. În 1984 am vizitat Muzeul Militar și Muzeul Cavaleriei. Acum nu am impresia unor diferențe apărute în ultimii 24 de ani, poate cu excepția numărului de turiști, care a crescut semnificativ. Dar nu avem timp decât pentru a intra (pentru mine încă odată) în Moscheea de Alabastru, cunoscută și sub numele de Moscheea lui Muhammad Ali, construită între 1828 și 1848. Muhammad Ali, fost comandant în armata otomană, cu o contribuție importantă în alungarea trupelor lui Napoleon în 1801, se auto-declară conducător al Egiptului în 1805, pe care îl conduce până la moartea sa în 1849. În afara faptului că a întemeiat dinastia regală ce a condus Egiptul până la revoluția din 1952, este considerat întemeietorul Egiptului modern, prin multiplele sale reforme în domeniul militar, economic și social. Este înmormântat în moscheea ce îi poartă numele din Citadelă. Aceasta este considerată cea mai mare moschee construită în prima jumătate a secolului al XIX-lea, este vizibilă din cea mai mare parte a orașului Cairo și a devenit simbolul acestuia. Alabastrul, o varietate cristalizată a gipsului, plachează exteriorul moscheii pe primii câțiva metrii înălțime, și aproape toată suprafața interioară...

Vizita noastră începe în curtea interioară, în mijlocul căreia este o impozantă fântână rituală. Nu ni se cere să o folosim, dar suntem obligați, la intrarea în interior, să ne descălțăm. Pe latura nord – vestică a curții interioare este un turn ce are montat un ceas. Acesta a fost primit de Muhammad Ali de la regele Franței Louis Philippe, la schimb cu unul din obeliscurile de la intrarea în templul Luxor, ce este astăzi în Place de la Concorde. Totuși, francezul nu a asigurat și garanție, iar ceasul nu a funcționat niciodată. Interiorul moscheii, imens, este neschimbat. Am impresia că și covorul ce ocupă întreaga suprafață este același ca în urmă cu 24 de ani. Mă impresionează în aceiași măsură uriașul candelabru circular ce acoperă o bună parte din suprafață. Ni se spune că are o greutate de peste 3 tone.

Deși nu era inclusă în programul excursiei, reușim să-l convingem pe ghid (unde-s mulți, puterea crește), și obținem o oră la dispoziție pentru a vizita Khan al Khalili. Acesta este cel mai mare bazar din Cairo, prin care am trecut de multe ori în perioada vizitelor anterioare. Bazarul, are o vechime respectabilă, primele activități comerciale desfășurându-se aici de pe la 1510.

Are un parfum deosebit și o atmosferă aparte, greu de descris. Cred că trebuie vizitat neapărat pentru a-l cunoaște și înțelege. Autocarul ne lasă lângă Moscheea lui Hussein (nu se poate vizita, accesul turiștilor este interzis, este destinată exclusiv activităților religioase), în dreptul intrării principale în bazar. Îl recunosc imediat. Aceleași străduțe înguste pe care te strecori cu greu, aceleași micuțe magazine pline de cea mai variată game de produse posibilă, aceiași comercianți care practic te trag de mânecă să le treci pragul dacă te-ai oprit în dreptul vitrinei lor. ”Hey mister, look for free” este sloganul pe care îl auzi în permanență. Iar dacă îi ceri ceva ce presupui că nu are, te ia din nou de mână și te duce la comerciantul vecin, unde sigur vei găsi. Dar parcă sunt și mici diferențe.

Dacă ai intrat în magazin, nu mai ești servit imediat cu un ceai sau o cafea, nici chiar după ce ai cumpărat ceva, nu se prea mai practică vestita negociere ce te putea duce chiar la jumătate din prețul inițial, și cel mai important lucru, nu mai recunosc în nici un fel prețurile. Totuși, nu mă rabdă inima și cumpăr câteva farfurioare de aramă cu incrustații de desene ce te trimit la Egiptul antic, sau de influență arabă. Am plătit pe ele de circa 15 ori mai mult decât înainte. Rămâne de văzut pe unde o fi influența inflației. Raportând la schimbul valutar, nu pare a depăși 8 – 9 ori. Aflu cu regret că la un an după vizita noastră, aglomerația din bazar a creat premizele unui atac terorist, soldat cu victime.

După câteva ore la dispoziție, seara ajungem în Gara Ghiza, spre a lua trenul spre Luxor. În prețul excursiei era prevăzut transportul cu clasa II-a. Cine dorea, putea plăti opțional supliment de clasa I-a, vagon de dormit, cu cină și mic dejun incluse. Ce nu spunea agenția este că cele două variante erau în trenuri diferite. Asta ar fi rupt grupul și i-ar fi obligat pe cei veniți cu clasa I-a să aștepte în Gara Luxor o oră și jumătate sosirea celorlalți. Așa că toată lumea a optat pentru clasa I-a. Ca o paranteză, în 1984 am făcut acest drum și dus și întors. La dus, având „pile” la Autoritatea Căilor Ferate Egiptene (doar pentru ei lucram), ni s-a făcut rost de bilete „clasa II-a – aer condiționat”. A fost rezonabil. Un singur compartiment tot vagonul cu câte un șir de scaune în lungul ferestrelor Scaunul se putea roti 360 grade în plan orizontal, și se putea înclina oricât, până la orizontală, în plan vertical. Întoarcerea a fost pe cont propriu, și nu am găsit bilete decât la clasa a III-a. A fost o combinație perfectă între coșmar și horror.

Vagonul avea o oarecare compartimentare, numai până la nivelul scaunelor, însă nu avea nici un fel de închidere, nici uși, nici ferestre, nici în interior, nici în exterior. În plus, călătoria pe circa 650 km a durat de la ora 22.00 până la ora 17.00 a doua zi.

Revenind la excursia noastră, repartizarea în vagoane și pe compartimente se face pe peron, la ora 21.00 suntem în tren și pornim spre Luxor. Vagonul arată spre foarte bine. Dacă nu este chiar nou, este cel puțin recent reabilitat. Un compartiment, pe timp de zi are trei locuri, iar noaptea se transformă pentru dormit, cu două paturi suprapuse. Este același tip de vagon cu care ne-am întors în 1984 de la Alexandria. Sosește cina. Calitativ arată bine. Cantitativ, sunt puțin dezamăgit. Contra cost primim și bere. Noaptea decurge fără probleme, în aceleași condiții ca în orice vagon de dormit.

Ziua V-a începe în tren. Micul dejun seamănă perfect cu cina, iar la ora 7.00 suntem pe peronul Gării Luxor. Aici ne așteaptă un autocar, altul decât cel din Cairo. Cazarea pentru următoarele zile va fi pe un vapor. Pentru că ziua de cazare începe la orele 12.00, așa că de la gară mergem direct la primul obiectiv turistic al zilei. Ne și grăbim să ajungem acolo înainte de orele când căldura va fi insuportabilă.

Valea Regilor este pe malul opus, malul stâng al Nilului. În 1984 am închiriat o barca să traversăm Nilul. Dar acum am o surpriză plăcută: Nilul poate fi traversat pe un pod la câțiva km amonte de Luxor. Dacă în 1984 a trebuit să închiriem un taxi, acum avem autocarul la dispoziție. Bineînțeles că Valea Regilor trebuia să fie pe malul stâng. Acesta era în antichitate malul deșertic, fără viață, tărâmul morții, precum și malul pe care Zeul Soare Ra se ducea să apună. În plus, relieful părea să ofere o oarecare siguranță. Iar o imagine de undeva de la gura văii, care arăta că întreaga zonă se află sub umbra unei piramide naturale, făceau din această zonă cimitirul perfect pentru generații întregi de faraoni.

Istoria a dovedit oarece erori în acest raționament. În primul rând că mai toate mormintele au fost jefuite încă din antichitate, iar apoi, zona verde a câștigat teren și aici în lupta cu deșertul, se face agricultură sau alte activități, și este locuită. Ajungem la intrarea vale în jurul orei 8.00. Încă nu este sufocant de cald, dar promite să fie. Autocarul rămâne într-o parcare, iar noi von continua câteva sute de metrii de drum cu niște vehicule tip mini-car. Ni se atrage atenția să lăsăm camerele video în autocar, iar fotografii se pot face numai în exterior. În opționala plătită de noi intră vizitarea a numai trei morminte: Ramses al III-lea, Seti al II-lea și Tuthmosis al III-lea.

Cine mai dorește vizitarea și a altor morminte, inclusiv Mormântul lui Tutankhamon, trebuie să plătească suplimentar la intrare. Spre surprinderea mea, nimeni nu plătește nimic suplimentar. Poate numai pentru sentimentul că „am fost acolo”, cineva trebuia să se înscrie și aici. Eu nu m-am înscris pentru că l-am vizitat în 1984. În primul rând accesul este ciudat: este în mijlocul unei alei de acces. Cred că și asta l-a salvat de hoți, pentru că nimeni nu l-ar fi căutat într-un loc plat, majoritatea celorlalte fiind pe versanți. Apoi este unul din cele mai mici morminte din vale. Probabil la nivelul importanței faraonului în comparație cu ceilalți.

Circulă și o legendă conform căreia Howard Carter a avut nevoie de atâția ani pentru a descoperi mormântul pentru că își pusese cortul exact deasupra lui. După câteva trepte care coboară sub nivelul solului, urmează o anticameră goală după aducerile mele aminte, și în stânga camera mortuară. Aici mai erau câteva piese. Nu știu dacă sunt originale, sau copii ale celor din Muzeul de Egiptologie din Cairo. Cert este că unul din cele patru sarcofage, nu știu dacă original sau copie, era acolo. Mai târziu am aflat că însăși mumia faraonului este păstrată în mormântul original, pentru a fi în condiții oarecum asemănătoare celor din ultimele milenii. Se pare că în dreapta camerei mortuare mai există o cameră a tezaurului. Nu îmi aduc aminte de existența ei.

Mormântul lui Ramses al III-lea este pus în evidență în timpurile moderne de James Bruce în 1768. Accesul în camera mortuară este identificat în 1792, iar Belzoni (1778 –1823), cel acuzat de toate sursele de a fi făcut arheologie cu barosul, mută sarcofagul la Louvre. Mormântul are 125 de metri lungime. În plus are un număr neobișnuit de anexe. De la intrare, o scară duce la primul coridor, care are o anexă pe fiecare parte. Acest coridor duce este urmat un al doilea coridor, care are patru anexe mici pe fiecare parte. Acest al doilea coridor are o schimbare de direcție datorată faptului că traseul inițial intersecta mormântul lui Amenemesses (nu auzisem de el până la data vizitei). Se pare că inițial mormântul a fost construit pentru faraonul Setnakht (un altul necunoscut pentru mine), care a abandonat lucrările. Acestea au fost continuate din acest punct de Ramses al III-lea. Urmează apoi o cameră susținută de 4 piloni, o anticameră și camera mortuară. Aceasta are 5 anexe, câte una în fiecare colț, plus una în continuarea săpăturilor. Una din imaginile faraonului de pe pereții mormântului este frecvent întâlnită pe papirusurile moderne. Unul din acestea este și pe peretele sufrageriei mele.

Mormântul lui Seti al II-lea a fost pus în evidență de Howard Carter în perioada 1903 – 1904, înainte de a descoperi mormântul lui Tutankhamun. Dacă nu mă înșel și confund cu alt mormânt, acesta are circa 75 m lungime, având la început 3 încăperi, urmate de o cameră cu 4 piloni și camera mortuară. Se pare că moartea faraonului i-a surprins nepregătiți pe constructori, când mormântul nu era încă gata. Ca urmare, inițial a fost înmormântat alături de soția sa Tausret, pentru a fi mutat mai târziu în Valea Regilor. Chiar și așa, ordinea celor 3 camere arată pe pereții lor, într-o succesiune logică, care sunt etapele realizării picturilor în interiorul mormântului, de la schițe sumare la intrare, până la desene complete la intrarea în camera mortuară.

Mormântul lui Tuthmosis al III-lea, unul din cei mai importanți faraoni (unii istorici contemporani nouă îl consideră ”Napoleon al Egiptului Antic”), are un acces ce te face să gâfâii. O scară metalică destul de abruptă, dar relativ comodă urcă ceva mai mult de 20 m, până într-o crevasă dintre doi versanți verticali. Problema mai complicată apare atunci când tu urci, iar un alt grup de turiști coboară. După intrare începe un culoar lung care tot coboară, la fel de abrupt. După ajungerea într-o anticameră, direcția de mers se schimbă la 90 grade spre stânga și se intră în camera mortuară. Aici am o surpriză: este primul mormânt în care întâlnesc lucrări moderne. O podea de lemn acoperă aproape întreaga suprafață a sălii. Presupun că vrea să permită accesul turiștilor peste tot, dar și să protejeze podeaua originală. Încăperea are o formă ovală, cu pereții complet acoperiți de desene, ce probabil povestesc ceva. Doi stâlpi destul de solizi susțin plafonul. Undeva după al doilea stâlp, într-o poziție total asimetrică este sarcofagul, sculptat într-o singură bucată de rocă roșie. Înțeleg că pentru o perioadă de timp încăperea a fost și mormântul lui Tuthmosis I-ul și al lui Tuthmosis al II-lea.

La terminarea vizitei, afară începe să se simtă căldura. Am impresia că Valea Regilor fiind practic o căldare, împrejmuită de versanți respectabili, cu un aspect în totalitate deșertic și fără prea multe zone de umbră, acumulează și apoi emană o căldură mai intensă decât în alte părți la același moment al zilei. Ca urmare, toată lumea organizează excursiile aici în primele ore ale zilei. Nu am idee câte grade am suportat noi, dar având în vedere și clima foarte uscată, cred că destule.

Noi părăsim valea înainte să ne doboare căldura, următoarea oprire având și caracter comercial. Vizităm un atelier de prelucrare a pietrei. Un moment am fost tentat să-i zic „de sculptură”, dar era puțin exagerat. Se prelucrează alabastrul atât mecanizat cât și manual. Ni se prezintă câteva etape din prelucrarea manuală. Se fac vaze, cupe, statuete, etc. toate de la câțiva centimetrii, la aproape un metru înălțime. Ni se demonstrează că produsele făcute mecanizat sunt mai grele decât cele făcute manual. Din nou nu mă rabdă inima și, pentru a completa colecția începută în trecut, cumpăr 2 statuete mititele, un Horus și o pisică.

Următoarea oprire este la Templul Reginei Hatshepsut. Aceasta a fost prima soție (ca importanță) a lui Tuthmosis al II-lea, amândoi fiind copii lui Tuthmosis I-ul, de la mame diferite. La moartea soțului, Hatshepsut nu recunoaște dreptul la tron a fiului lui Tuthmosis al II-lea de la cea de a doua soție, cel ce avea să fie Tuthmosis al III-lea, și se auto-proclamă faraon. Într-o perioadă în care femeile nu aveau dreptul la poziții înalte, Hatshepsut își pune o barbă falsă pentru a fi acceptată de supușii săi. Dar cei 20 de ani de domnie a ei au fost o perioadă de înflorire a Egiptului, fără războaie, dar cu multe construcții deosebite și relații comerciale în toată lumea cunoscută. Este recunoscută ca „prima dintre cele mai importante, puternice femei din istorie”.

La moartea ei urmează la tron Tuthmosis al III-lea care, drept răzbunare că a fost ținut departe de tron, îi distruge toate statuile, obeliscurile și alte construcții și îi șterge numele din toate înscrisurile.

Templul pe care îl vizităm este săpat în versantul spre Nil a masivului muntos ce delimitează la sud Valea Regilor, sub aceiași piramidă naturală ca și valea. Autocarul ne lasă într-o parcare la circa 600 m de templu, iar alte vehicule mini-car ne duc încă circa 400 m. Pe versanții din lateralele templului se găsesc o mulțime de goluri ce dovedesc multiplele excavații din decursul timpului. Templul este realizat pe trei nivele, ce acoperă o înălțime de circa 30 m. Accesul între nivele se face pe niște rampe cu o înclinare relativ mică, astfel că templul se întinde pe mai bine de 200 m lungime.

Fațada fiecărui nivel este asigurată de un șir de coloane. La primul nivel se pare că a fost o grădină cu arbori și plante exotice. Nu sunt foarte multe dovezi în acest sens, numai un rest de copac adus de regină din expediția acesteia în ”Țara Punt” – Somalia. Al doilea nivel este flancat de ”Capela lui Hator” pe latura de sud – vest și ”Capela lui Anubis” în partea opusă. Coloanele din fațadele acestora diferă puțin de cele ale templului. Cea mai importantă zonă este la nivelul al treilea, cunoscută sub numele ”Djeser – Djeseru”, (Splendoarea splendorilor). P parte din coloanele fațadei sunt dublate de statui ale lui Osiris. În spatele șirului de coloane se găsește sala hyopstyle – sala cu coloane. Plafonul acesteia a dispărut. Pe lateralele sălii sunt alte două capele. În continuare, săpat în interiorul stâncii, este ”Sanctuarul lui Ammon”.

La data excursiei noastre, nu se putea vizita. Poziția acestuia permite ca razele răsăritului de soare la solstițiul de iarnă să lumineze în interior figurile lui Ammon-Ra, Tuthmosis al III-lea și Hapi, zeul Nilului. Pereții sălilor sunt decorați cu desene ce povestesc scene din viața reginei, diverse expediții ale acesteia, în special cea din ”Țara Punt”, sau ilustrează activități cu caracter religios. Templul a fost gândit inițial spre a fi templul mortuar al regine. Totuși, la moartea ei, regina a fost depusă în Valea Regilor în mormântul KV 20, alături de tatăl ei, Tuthmosis I-ul. Alte surse susțin că trupul reginei a dispărut pe vecie, imediat după moarte. Templul nu a putut fi vizitat în 1984, fiind închis pentru lucrări de consolidare și refacere. Urmele acestor lucrări sunt foarte evidente astăzi.

Plecând de aici, trecem în viteza autocarului pe lângă Ramsesseum, – Templul memorial al faraonului Ramses al II-lea. Din nefericire, nu face parte din programul excursiei noastre.

Ultimul obiectiv pe malul vestic este grupul statuar cunoscut sub numele de Coloșii lui Memnon. Aceștia sunt amplasați la sud de Templul Reginei Hatshepsut, în plină zonă verde, la marginea șoselei ce duce în portul de pe malul vestic al Nilului. Statuile gemene îl reprezintă pe faraonul Amenhotep III (secolul XIV înainte de Hristos), într-o poziție așezat, cu mâinile pe genunchi. Statuile au circa 18 m înălțime și cântăresc aproximativ 720 tone fiecare. Sunt într-o stare avansată de degradare, excelând cea din partea nordică. Figurile nu pot fi recunoscute. Se pare că au fost destinate să străjuiască intrarea în templul mortuar al faraonului, care a fost cel mai mare și mai opulent templu al Egiptului în acea perioadă. Nu au rămas foarte multe urme ale acestui templu, la distrugerea căruia au contribuit probabil și revărsările periodice ale Nilului.

Pentru a ne întoarce în Luxor, pe malul drept, ni se oferă o traversare a Nilului cu două vaporașe. Acestea se întrec în viteză în latul fluviului și, după căldura acumulată pe malul vestic, creează o senzație de răcorire.

În Portul Luxor ne îmbarcăm pe unul din vasele de croazieră ancorate, care va fi locuința noastră pentru următoarele 4 zile. Sunt foarte multe astfel de vapoare, astfel că pentru a ajunge la al nostru, trecem prin alte trei.

Cred că este util să mă opresc din nou, temporar, aici, deși nu am încheiat ziua a V-a. Urmează cele două temple importante de pe malul drept, și prezentarea lor în continuare ar putea conduce la o lungime insuportabilă a articolului.

---

VIZUALIZĂRI: 2805 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI