Hanul Paprika din Ozun– ispita de pe drumul spre Brașov

TIPĂREȘTE

„Călătorului îi șade bine cu drumul” , așa se zice din bătrâni — și mare dreptate au avut! Pentru unii, drumul e o aventură, pentru alții o nevoie, dar pentru noi, ăștia cărora ne arde pământul sub tălpi când stăm prea mult într-un singur loc, e o stare de spirit. Numai că, oricât de romantic ar suna hoinăreala, la un moment dat ți se aprinde beculețul roșu de „low battery” . Și atunci, frate, e clar — ești caz de urgență gastronomică!

Când ești acasă, știi cum e: dai fuga la cambuză și faci atacul la rezervele de hrană, de te-ai chibzuit să le ai. Dar când ești pe drum… ei, atunci începe adevărata provocare. Ce faci? Evident, cauți o cârciumă, o bodegă, un restaurant, o oază culinară unde să-ți reîncarci bateriile și sufletul deopotrivă.

Și cum le alegem pe cele în care merită să intrăm? Simplu — din poveștile altora, ale celor ce-au trecut pe-acolo înaintea noastră și au lăsat urme în cuvinte. Ei bine, m-am gândit că, dacă tot am și eu darul (sau năravul) de-a povesti, să vă zic de o crâșmă ce chiar merită vizitată oricând aveți prilejul.

Că doar nu degeaba zic unii că-s zână bună — chit că nu m-ajută mecla — și, ca moldovean veritabil, mâncău din fire, despre mâncare pot vorbi până vă ia somnul și pe mine foamea!

Hanul „Paprika” din Ozun – loc de pierzare pentru pofticioși

Lăcomia e un păcat grav, zic sfinții, dar dacă treci pe la Hanul „Paprika” din Ozun, iertarea ar trebui să fie inclusă în meniu! În mod obișnuit, ajung destul de des la Brașov. Avem, io și Adriana mea, o slăbiciune pentru orașul ăsta — care, deși e în Ardeal, cică a fost populat în exces de moldoveni, un fel de Timișoara pentru olteni.

Drumul nu e lung: din orașul nostru și până în Brașov, condus domol, cu grijă la șoșoneală, faci cam două ore și-un pic. De regulă, plecăm pe la 9 dimineața, așa că pe la 12 suntem deja în zonă. Numai bine — ora magică la care șoriceii din stomac încep să tropăie cu lingura în străchinile de metal și fac un tărăboi de nu mai poți ignora.

Și-atunci, normal, începe vânătoarea după miros de mâncare bună. La început te oprești la întâmplare, dar cu timpul, după câteva experiențe memorabile, îți formezi un soi de reflex pavlovian: cum te apropii de Ozun, stomacul începe să cânte de bucurie. Căci acolo, la Hanul „Paprika” , e loc de pierzanie pentru oricine are un pic de poftă și un dram de curiozitate culinară.

Hanul este un restaurant care gătește în stil secuiesc, și, între noi fie vorba, nu văd cine-ar putea spune că mâncarea secuiască nu e bună! E cu gust, cu inimă și cu porții din alea care te fac să zici: „No, ajunge, dar mai pune oleacă!” .

Locația e fix în mijlocul satului Ozun, n-ai cum s-o ratezi decât dacă ești foarte hotărât să te prefaci că n-o vezi. Nu e o clădire impunătoare, nu are turnulețe sau panouri luminoase care să țipe din depărtare, dar are ceva mai valoros: forfotă și miros de mâncare bună. Iar dacă nu te ghidează nasul, te ghidează ochiul — că cel mai simplu o recunoști după numărul de mașini parcate în față și pe lângă.

Parcarea nu e mare, zic să-ncapă vreo 8, hai, 10 mașini, dar doritori sunt mereu mai mulți. Și nu doar autoturisme, ci și TIR-uri! Iar aici vă zic din experiență, că-s mai bătrân ca voi și, recunosc, mai lacom: unde vezi camioane trase pe dreapta, acolo sigur se mănâncă bine! Șoferii ăștia de cursă lungă au flerul lor — și rar greșesc.

Poate unii or să bombăne: „Ei, dar restaurantele de camionagii n-au stil!” . Ei bine, aici vă contrazic fără ezitare. Hanul „Paprika” are stil, are gust și are suflet. E un loc în care tradiția secuiască se întâlnește cu pofta de viață moldovenească — o combinație care nu dă greș niciodată. Vă spun eu: odată ce i-ați trecut pragul, n-o să mai vreți să mâncați altundeva când treceți prin zonă.

Gulașul secuiesc și alte păcate omenești

Ultima noastră oprire la Hanul „Paprika” a fost spre sfârșitul lui septembrie. De obicei, când vine vorba de mâncare, ne mai învârtim, ne codim, ba vrem una, ba alta. Dar de data asta și eu, și Adriana mea știam exact ce vrem: gulașul tradițional secuiesc. Băi, e atât de bun, că dacă s-ar putea, l-aș pune pe masă de ziua mea în loc de tort!

Apropo, ziua mea tocmai ce-a fost și, uite, n-am avut gulaș, dar Adi mi-a făcut tort. Cred că zâmbetul ei a fost un pic forțat când l-a adus la masă — cred că, mai degrabă, i-ar fi plăcut să aducă coliva! Dar, deh, chiar dacă am împlinit o vârstă, tot mai am chef să merg mai departe. Scuze, am deviat de la subiect...

Hanul are o terasă mare, acoperită, numai bună de stat la povești și ferită de soare. Dar și în interior e tare plăcut — rustic, fără fițe, pe stilul locului, cu lemn, ștergare și o atmosferă caldă. Am fost întâmpinați imediat de o domnișoară care ne-a invitat să luăm loc. Inițial voiam terasa, dar, cum vremea era rece și hainele puține, am tăbărât în interior.

Crâșma era plină ochi: familii, boracii de rigoare, mese întinse, râsete (se râdea pe ungurește, să știți!) și farfurii pline. Ne-am aliniat și noi tendinței — am comandat două porții de gulaș secuiesc, patru mici (care, apropo, nu-s mici deloc, sunt adolescenți dezvoltați!), plus două beri fără alcool, că am conștiință.

Porțiile? Nu-s mari. Imense! Cât îs eu de nehalit, tot am ridicat steagul alb la final. „Game over” , cum s-ar zice. Mai aveam și doi mici de răpus, dar am făcut ce face orice român adevărat: am apelat la bere, ca să-i împing la vale.

Aaa, și pâinea! Bună rău. M-am jurat că nu mă ating, dar am dat iama-n ea ca gâștele-n orz. Nu mint și nici nu mă laud, dar recunosc: am luat o felie și cu mine, de poftă, la pachet.

Concluzie – Loc de popas și de păcat culinar

Am stat acolo cât ne-a ținut pofta și răbdarea, până când ne-a lovit gândul că, totuși, avem drum spre Brașov și n-ar fi frumos să ne prindă seara tolăniți în Han. Ne-am ridicat, am mai privit o dată mesele pline și am oftat adânc — că plecam, dar cu burta fericită.

La plecare, aveam două variante: ori fug și o las pe Adriana să spele vasele, că poate se achita datoria cu o perie și un burete, ori mă comport ca un adevărat gentleman. Așa că am ales varianta a doua — am chemat pe domnișoara care ne servise și am achitat paguba. Prețul? Mai mult decât onest. Vreo 135 de lei pentru două persoane ghiftuite și cu zâmbetul pe față, inclusiv cei 15%, că doar merita — avea ochi frumoși și, când zâmbea, parcă se lumina toată sala. Așa-s unguroaicele... urâte, toată lumea știe asta! Off, off, off!

Una peste alta, Hanul „Paprika” din Ozun e loc de pierzanie pentru orice om cu papilele gustative funcționale. Mâncarea e gustoasă, atmosfera caldă, utilitățile necesare, adiacente restaurantului sunt funcționale și e curat, oamenii veseli și prețurile cinstite. Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul ăsta, deja aud lingura bătând în strachină și stomacul cântând: „Hai, măi, omule, când mai mergem?”

Acuma, gata, vă lăs, să știți că n-am mințit , iotă, vă recomand locul, chiar dacă nu vă este foame, tot merită, v-am spus, au chelnerițe frumoase! Toate ălea de bine, haidi, pa!

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 82 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI