Amfiteatrul Transilvania - mult mai mult decât cazare/mâncare

TIPĂREȘTE

Auzisem de mult despre Amfiteatrul Transilvania. Citisem pe ici, pe colo, dar – e adevărat că o fotografie face cât o mie de cuvinte! – când am văzut primele imagini de acolo, mi-a stat inima-n loc pentru o clipă! Wow, trebuie musai-musai să ajungem și noi! Minivacanța de 1 Mai la Bran – m-am gândit – va fi ocazia perfectă. Mai ales că vremea se anunța bună.

Ce este și ce vrea Amfiteatrul Transilvania?

Amfiteatrul Transilvania este o afacere de familie ce aparține unui cuplu din Republica Moldova. Ea cuprinde câteva spații de cazare (în niște căsuțe vechi de 200 ani, în care se depozita fânul, reabilitate la standarde moderne, folosind însă materiale tradiționale; de exemplu, vopselurile folosite pentru interioare sunt exclusiv de origine vegetală), un restaurant cu terasă și o parcare. Totul se desfășoară pe o suprafață de 100 ha, la o altitudine de aproximativ 1200 m, pe un platou cu vederi panoramice, absolut spectaculoase, spre Munții Bucegi și – diametral opus – spre Masivul Piatra Craiului. Imaginați-vă numai!... În fine, orice v-ați imagina, precum și zecile de poze pe care le veți vedea (inclusiv la sfârșitul acestui articol) reprezintă doar o palidă reflexie a realității, să nu uitați!

A, și mi-a mai plăcut ceva ce am citit pe site-ul lor (amfiteatrul.ro); ia ascultați aici: „Călătorule, am construit acest loc lucrând cu mâinile fiecare căsuță, fiecare piesă de mobilier. Am adunat tot ce ne-a oferit natura: piatră, apă, lemn și foc și am clădit Amfiteatrul Transilvania, spațiul unde se contopesc armonios munții cu pădurile și izvoarele, omul cu cărările și gândurile sale. Aici, timpul și spațiul sunt unul și același, nu există grabă și neliniște, ci doar perfecțiunea naturii grandioase care te va înconjura și te va absorbi pe deplin. Aici este adevărata casă, aici vei (re) găsi căldura moale și plăcută, pierdută undeva printre amintirile copilăriei, te vei (re) întoarce la starea de bine absolut, vei (re) descoperi minunăția lumii și bucuria profundă a existenței. Bine ai venit acasă!” Cum să nu-ți dorești să vezi cu ochii proprii un asemenea loc?!

Cum ajungi?

Ajungi cum poți. (Glumesc) Pe jos sau motorizat.

Pe jos – n-am încercat (încă), doar am citit că există un traseu de drumeție circular, lung de 10,5 km, diferență de nivel 250 m, dificultate ușoară, nesezonier (poate fi parcurs tot timpul anului). Începe din dreptul Școlii Generale Moieciu de Sus, este marcat cu semnul „omuleț portocaliu” și poate fi parcurs în aproximativ 6 ore. Varianta scurtă, dus-întors, ar însemna 4 km în total și câte o oră pe sens. Se numește „traseu ecoturistic T9” .

Cu mașina – orice mașină, zice netul; hmm... Aici pot emite păreri competente, căci a fost modalitatea aleasă de noi: Bran – Moieciu de Jos – stânga spre Cheia – stânga pe un drum forestier de vreo 5-6 km, care urcă în serpentine largi (în general) și te va depune fix în parcarea Amfiteatrului (încăpătoare; la o adică, poți parca un pic mai jos, pe marginea drumului). Noi am parcurs fără emoții bucata de drum forestier, având o mașină cu gardă înaltă la sol, deși au fost și vreo 2-3 zone un pic mai denivelate. Sus însă, am avut surprinderea să găsim în parcare autoturisme de toate felurile, deci, cu un pic de grijă, oricine poate ajunge acolo cu succes.

Vizita noastră

Evident, de cazat nu putea fi vorba; am urmărit la un moment dat site-ul de rezervări, însă nu părea să mi se arate... De mâncat – om vedea; de-abia ne ridicaserăm de la masă, Villa Siana ne servise un mic dejun copios. Deci să ne preumblăm și noi pe-aicea, dacă tot băturăm atâta drum... Cum „atâta drum” , că de la Bran nu-s mai mult de 10-15 km?! A, păi nu știți cum facem noi (câteodată) !... (Când am descoperit plaja de la Tuzla, ca să ne întoarcem la Eforie Sud pe faleza de pământ, ne-a luat juma de zi!) Înainte de castel, Tati o coti brusc stânga, pe strada pe unde-o luam cândva ca să ajungem la Conacul Brătescu. Îl mai apucă asemenea nostalgii... „Ia să vedem unde duce drumul ăsta?!” Și-am mers pe el până s-a terminat satul, și încă un pic, până la intrarea în Parcul Național Munții Bucegi. Pe urmă ne-am întors. Ne-am mai foit prin zonă, ne-am oprit la o farmacie, pe urmă la un supermarket... Trece timpul!

Ne apropiam binișor de prânz când am ajuns sus, pe platou. Din parcare trebuie să mai urci puțin pe-o cărare, până la o răspântie de unde ai 2 variante: dreapta, spre restaurant și cazare; stânga, spre zona cu leagăne și căpițe, unde se pozează toată lumea. Noi am ales stânga. Am depășit zona unde se pozează toată lumea, plină-ochi, noi n-avem răbdare să așteptăm să se elibereze ringul și nici nu ținem să ne pozăm în asemenea circumstanțe. Mereu am zis că nu-mi place să apar eu în poză, că știu cum arăt, ci lucrurile pe care le văd și pe care altfel le-aș uita.

În fine. Cărarea urcă în continuare, trece pe lângă niște construcții în curs de, pe urmă continuă a urca până pe un mic platou, unde s-a amenajat un loc de relaxare și de admirat peisajul, cu buturugi pe post de scaune. E foarte fain, o să vedeți în poze! Iar peisajul... Ajunge să spun că făcurăm mai bine de juma de ceas din parcare și până aici; nu cred că-s mai mult de 4-500m... Practic, la fiecare pas priveliștea se tot schimbă, tot aveam impresia că voi prinde un cadru și mai bun, cred că am făcut 100 de foto și o să vedeți la finalul articolului multe asemănătoare; (pur și simplu, nu m-am îndurat s-o aleg pe una în detrimentul alteia ????! Scuze! ????) Permanent, cu lanțul Munților Bucegi în față și cu Piatra Craiului în spate... Ambele coafate încă pe crestele cele mai înalte de un strat consistent de zăpadă. Mirific!

Ne-am întors agale și, în apropierea restaurantului, ne-au atras atenția căsuțele, undeva, în dreapta. Foooarte drăguțe! Deși scria că zona e privată, multă lume dădea târcoale și vă spun sincer că nu ne-am putut abține nici noi. Am remarcat că există o parcare mai mică dedicată celor ce se cazează aici și că fiecare spațiu de cazare are o zonă de relaxare în aer liber. Este, probabil, unul din locurile în care nu mi-ar păsa unde primesc cameră, căci orice view aș avea, ar merita cu prisosință! Mă imaginez câteodată într-o seară de toamnă târzie, înconjurată de munții „arzând în flăcări ruginii” (la figurat, ați priceput!), ascultând câte-un dangăt de talangă din când în când și pregătindu-mă (psihic) să mă deplasez spre restaurant, unde mă așteaptă bucate aromate și un foc bun în șemineu!... Tati, ești și tu în peisaj, să nu crezi că te-am pierdut pe drum! ????

Ne-am întors și, dacă tot ne împiedicam de ‘cel restaurant, am zis bine, fie! Vremea era minunată; deși pe platou, mai devreme, avuseserăm nevoie de geci, aici soarele ardea cu spor și nu bătea niciun fir de vânt. Restaurantul are o terasă în formă de L (aproximativ, că el de fapt îi circular), zona din față era deja full, însă pe lateral mai erau 2-3 mese libere. Perfect; și una de-ar fi fost...

Deși am citit chestii controversate despre servire, noi am avut o experiență absolut rezonabilă. Am primit imediat meniuri, ni s-a luat repede comanda și în 10-15 minute deja mâncam. Oferta nu-i foarte stufoasă, cuprinde câteva gustări, supe, plăcinte modovenești (!), preparate la grătar, specialități ale casei, salate și garnituri. Exista și un meniu al zilei cu 6 preparate. Am ales câte o supă-cremă (de urzici; 30 lei și de ardei copți; 33 lei) și câte o plăcintă (cu carne; 32 lei și cu brânză dulce și stafide; 30 lei). Am luat și udătură, normal. „Cine poate oase roade” , adică eu berulă artizanală (Mustață draft; 25 lei/400 ml), cine nu – nu, adică Tati-șofer, la sugestia mea, optă pentru „sevă de mesteacăn” (32 lei/350 ml), din capitolul „băuturi de casă” .

Berea a fost demențială, Tati însă nu s-a omorât după seva de mesteacăn (ușor fermentată); am gustat, eu aș fi băut-o ???? Bine, și Tati a băut-o, că n-a avut încotro. Ne-au plăcut ambele supe, însă în plăcinta cu carne se simțea ceapa un pic cam crudă. Altfel, gustoasă. Cea cu brânză și stafide am luat-o la pachet; bunicică. Trăgând cu urechea pe la alte mese, cineva lăuda plăcinta cu brânză și mărar. Decartarăm 182 lei în final; deh, prețuri de altitudine...

Poteca de pământ continuă prin stânga restaurantului. Văzusem înăuntru, când am mers la baie, o poză cu un punct de belvedere și știam că-i într-acolo, nu departe. După ce am mâncat, ne-am aventurat, în maxim juma de oră am ajuns, cu tot cu pauze de foto. Drumul coboară lin (aparține lui T9), dar după câteva sute de metri se face potecă în stânga, ce urcă ușurel pe vârful unei stânci de unde se vede minunat toată valea, inclusiv Moieciu de Sus. Frumooos! Plus ciupercuțe, toporași, văcuțe păscând iarba fragedă...

***

Amfiteatrul Transilvania este mai mult decât o cazare sau un restaurant. Este un loc în care, dacă vrei, nu cheltui niciun leu, dar garantat primești chestii care nu pot fi cumpărate cu nimic: liniște, frumusețe, împăcare...

---

VIZUALIZĂRI: 4564 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI