Cum mi-am petrecut... culanța (august 2021)

TIPĂREȘTE

(Compunere ușoară cu nerv dă vacanță dă vară.)

Pur și simplu am condus-o pe ultimul drum. Drumul dintre Neptun și Olimp. Am lăsat-o acolo, la fața locului. Loc cu verdeață. La terasa Oceanic, terasă cu oarecare ștaif, carele se gudură la picioarele vilei cu același nume. Nume amintind de faimoasele reclame ce îmbiau, pe vremurile când se păpa tot din farfuriile hotelurilor sindicale, la consumul frecvent de pește congelat.

Dupe vreo două tatonări tangent întâmplătoare, ușor hămesiți, urmare atacurilor din flancuri ale valurilor, combinate demonic cu violetele alea de le zice ultra all inclusive și mângâiați sadic, până la prăjire, de jmecharaia aia de-i spune, fraierii ca mine, briză, nemulțumiți realmente de refuzurile repetate ale turiștilor de ocupație vremelnică de a elibera niscaiva locuri la mese, am considerat oportună o rezervare telefonică peste, hăt încolo, două zile.

Emoționați teribil, ca în prima zi de școală, la data precisă (an, lună, zi, oră, minut, secundă), precum medaliații la Olmpidade, nemulțumiți doar cu participarea și spiritul coubertian, privind de la înălțimile noastre de învingători către debusolații, visătorii, ageamiii, nepricepuții în ale obținerii de locuri libere, am pătruns, importanți, pe tărâmul făgăduinței.

Conduși în mica pădurice la o masă retrasă pe care pâlpâia o flacără ca de candelă rusească, ne felicitam în gând pentru perseverență și alegere. Imaginea de ansamblu și gradul de ocupare, atmosfera oarecum romantică, forfota subțire, muzica distribuită sub patronajul unui număr acceptabil de decibeli, lumina diurnă care părăsea, încet, încet, locul, lăsând ușor să pătrundă întunericul printre ramurile copacilor, toate astea veniseră să așeze o aură de certitudine peste marea majoritate a recenziilor studiate anterior despre.

Seara începuse să curgă lin, "ca o apă cristalină", deja plouase fin (în gură) dupe lecturile despre icre de știuci, rapane, morunași, tochituri dă crapi, vinuri reci și seci (ori viceversa), scoici, ("melci, raci, craci"), calamari, scrumbii, hamsii (de ce nu vii, de ce nu-mi vii?), mămăliguță, mujdei d-usturoi (să trăim și voi și noi!), calcani, păstrăvi, guvizi, lufari, creveți argentinieni etc.

Decât aici, despre blăstămații ăștia din țara lu' Pampas-Vodă trebe pentru care să compun în continuare cum a fost. Și nu numai. A mai fost un personagiu. Unic, ireal, kafkian, kamikazian, startrekian, ionescian, crevețiano-argentiniano-inepțian. Tânăr (scuzabil), bărbos (no problem), simpatic (la prima vedere), ușor prea serios (no problem), discurs mecanic, rapid, ușor neinteligibil (primele senzații de disconfort, dar încă... no problem), oarecare agitație fără rost (următoarele senzații de disconfort, dar... poate ni s-a părut, poate suntem noi ușor ciufuți... no problem, hai să ne simtem bine, nu?)

"Amintirile mă chinuiesc. Nu mai rezist. "

Între timp, întunericul din ce în ce mai, amplifică frumusețea flăcării candelei, care pare lumina aia de la capătul tunelului. "Timpul nu mai avea răbdare. " Vrăjeală: foamea mea nu mai avea răbdare. De sete ce să mai dzic? Întreb consorțiu': de ce o dura atât? Ori s-a terminat vinul (Doamne, feri!) ori s-a stricat frigideru' ori au prins ăștia decât crapi fără icre.

Dupe ezact (jur) aproximativ treizeci de minute, se apropie în viteză cosmică personagiu' cu o sticlă de apă plată, mică, într-o mânuță și cu carnețelul în cealaltă. Atât.

"Și abia plecă bătrânul, ce mai larmă, ce mai zbucium": - cre' că e zona crepusculară, nu terasa Oceanic, ce-i oare cu băiatu' ista? - lasă că nu e un capăt de țară, dar o juma de oră pentru o apă? oare câte mese are săracu'? - îți zic io, că am studiat: cinci a câte 4 locuri, în timp ce colegii lui au mese d-alea lungi și mai multe locuri, mult mai multe; - asta e, norocul nostru.

Dupe două minute misterul se dezleagă parțial. Apare. Cu TOATE ODATĂ. Cu carafa, cu icrele, cu creveții argentinieni, cu tochitura de crap, cu porția de cartofi prăjiți (da, știu, n-am scris de asta de la început, dar era, decât că am avut, așa, o teamă că dacă scriu e prea multe și iar se încurcă tipul). Toate odată. Pe măsuță nu prea mai iera loc. În fine, deja eram acolo, în extrarealitate. Ce mai conta? Doar că...

Stupefacție. Moment tensionat. Tăcere interminabilă. Armata inamică pare că a pierdut. Pare. E doar o bătălie pierdută. Nu războiul. Se regrupează strategic. Imediat. Cea mai bună apărare e atacul. Se întinde și se apleacă iar peste masă. Nasul e aproape în farfuria cu arătări din țara tangoului. Ochelarii stau sa cadă în. Nu înțeleg nimic: e deja întuneric beznă. Personajul ridică lămpița și se repoziționează în farfurie. Specialista insistă: sunt nedecorticați, am zis că dacă sunt așa, nu-i vreau, ci cealaltă variantă. Omul negru nu zice nimic. Absolut nimic. Stă deasupra farfuriei. Încerc decontaminarea situației. "Păi, zic să aduceți celalalt fel! ". Se ridică.

Dupe trei minute (încă nu gustasem lichide, solide etc.)...

Știu, știucă, știu că pare ficțiune, tare era bine să fi fost, să mă fi putut lăuda cu imaginația și cu "vocea și talentul meu" dă scriitor dă vagoane, dar nu: din păcate, nimic ficțional, totul e dăncilian, dăn viață, nimic inventat. Și nici măcar n-a fost asta tot. Consorțiul a decis, spre liniștirea "serii la marginea mării", că, în fond, creveții e creveți și că va opera personal, în farfurie, ceea ce era de operat asupra "frumuseților" alea cu mustăți, picioare și cartilagii infinite. Carnețelul a oftat cu un șuierat blând și s-a retras învingător, transpirat și mulțumit că toate e ochei (și bucătăria, și clentul, și masa pe care n-ar mai fi încăput o scobitoare, și argentinienii rămași, deocamdată, nedezbrăcați) și (nu pot jura, poate aici să fi intervenit vreo brumă de imaginație proprie și personală) parcă a și șoptit, depărtându-se în fugă, un "poftă bună! " ce mie mi-a părut, mai curând, un "' za mamii voastre! "

N-apuc, în continuare, să înmoi dumicatul de mămăliguță în sosul din farfurie (dacă trecuse un minut de la "fuga în Egipt" a carnețelului, e mult, mă jur!), consorțiul începuse a se lupta cu primul crevețel la luminile înfrățite ale candelei și ale telefoanelor deștepte (chiar, ați decorticat careva ceva pe întuneric în vețile voastre lipsite de aventure?) și ("din vina mea, din prea mare vina mea") n-am astâmpăr, ridic privirea din strachină să cuprind în razele vizuale toată imaginea splendidă a grădinii înțesate de lămpițe și beculețe, și remarc silueta agitată a omului cu bărbiță care se precipita dinspre faimoasa zonă de preparare a bucatelor spre mica grădină în care, alături de alte patru mese, se afla și cea pe care o onorasem cu prezențele noastre indicibile.

Dupe zece secunde...

După cum am scris chiar sus, sus de tot, ezact așa mi-am "petrecut" culanța. Pur și simplu, am perdut-o, a murit ș-am îngropat-o acolo, în grădină, supt masa pe care pâlpâia, creștinește, lămpița aia.

Acu', pentru respectarea adevărului istoric: n-am făcut niciun rău bărbiței ăleia (nici n-am vorbit cu șefu, nici n-am investigat "bucătăria"), da' tips-ul chiar nu am avut puterea să-l ofer.

Pe de altă parte, tochitura aia a fost bestială, nedecorticații cică era ochei, papanașii grăbiți a fost buni, dar or fi fost excelenți dacă aștepta, la rând, calzi.

Care aveți drum, vreodată, pân zonă, nu ocoliți, totuși, terasa Oceanic. E k lumea.

Ocoliți, din toate puterile, decât carnețelul cu bărbiță.

---

VIZUALIZĂRI: 2175 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI