Alte noutăți despre „cârciumile” din 2 Mai

TIPĂREȘTE

Având în vedere cele peste 300 de vizualizări obținute, în mai puțin de trei zile, de articolul anterior, înțeleg că acesta este un subiect de interes pentru acest moment. Și, întrucât, între timp, am mai trecut prin câteva „cârciumi”, cred că este util a le prezenta și pe acestea.

„Terasa Dogarilor” este amplasată pe Strada Izlazului, puțin în dreapta, după intersecția acesteia cu Strada Alexandru Ioan Cuza. De fapt, la intersecție există și o săgeată indicatoare către această terasă. În realitate, este vorba de o pensiune, amenajată într-o vilă cu parter și trei nivele, care, la parter și în curte a amenajat o terasă. Terasa dispune și de un salon, parțial deschis, la nivelul întâi al clădirii. Aproximez un număr total de circa 70 – 80 locuri, aproximativ egal împărțite între curte și etaj. La momentul vizitei noastre nu erau ocupate decât 4 mese, în curte. Atenție, nu este vizibilă nici o firmă care să identifice locația, numai o pancartă la stradă, cu meniul zilei.

Am descoperit terasa anul trecut, și am fost foarte mulțumiți de ceea ce ni s-a oferit. În consecință, am decis să revenim și anul acesta. Concluzia a fost aceieși. Personalul reacționează prompt și este foarte serviabil. Și anul trecut, și anul acesta, deși nu era trecută în meniu, dacă am întrebat de pălincă, au găsit posibilitatea de a mă servi. Meniul este foarte bogat, având, cel puțin în scris, peste 50 de sortimente de pește. Dar, nici anul trecut, nici anul acesta, nu au avut calcan. Mi s-a oferit în schimb cambulă, un pește marin, foarte asemănător ca aspect cu calcanul, cu carne albă, și suficient de gustos. În plus este mult mai ieftin, la data vizitei noastre, prețul fiind de 10 lei/100 grame. Până anul trecut nu știam de existența acestui pește, dar cel mai interesant mi se pare faptul că nu l-am mai întâlnit la nici un alt restaurant. Exemplarul de anul acesta, singurul rămas la momentul ajungerii noastre la terasă, având peste 500 de grame, a fost suficient pentru a obține 2 porții.

O notă bună pe care o acordăm localului este datorată faptului că și aici s-a acceptat servirea numai a jumătate porție de papanași. Dacă aveți timp, nu ratați această terasă.

La terasa „La Dinamo” nu ajunsesem încă la momentul publicării primului articol. Și nici nu aveam de gând. Motivul este datorat faptului că nu am o impresie deosebită despre acest local. Am detaliat acest aspect și în articolul de acum trei ani. Dar, mai multe ecouri la articolul anterior l-au avut ca subiect, fapt ce m-a convins să mai încerc încă odată. Și concluzia mea a rămas aceiași. După ce anii trecuți am avut parte de un chefal mult prea prăjit și de un borș de pește cu o zeamă foarte clară și subțire, care, 99%, provenea din niște plicuri cu concentrate, anul acesta am avut parte de o notă de plată ușor încărcată. Nu cu mult, numai cu vreo 5,50 lei, dar a reprezentat circa 10% din total. Încerc să-i dau dreptate chelnerului, cum că a făcut-o din greșeală, și nu cu intenție, dar fapta rămâne, și pentru mine este deranjantă.

Nici aspectul cârciumii nu s-a schimbat prea tare în ultimii ani. A apărut totuși, între terasa din față și zona de mese din lateral, un loc de joacă pentru copii, destul de bine organizat și dotat. Mobilierul, copertina, și bineînțeles, culorile alb și roșu de pe clădire sunt neschimbate. Și o notă bună, de data aceasta, borșul de pește a fost de o calitate corespunzătoare.

În aceste condiții, recomandarea mea este ca fiecare să facă cum crede că îi este mai bine.

Terasa „La Ceaune” o remarcasem încă de anul trecut. Amplasată la șosea (Strada Mihail Kogălniceanu), relativ aproape de centru, nu are cum să treacă neobservată. Dar atunci nu a avut loc în programul nostru. Probabil că nici anul acesta nu ar fi avut, căci nu prea „mă trăgea ața” la ea. Lipită de unul din „market-urile” importante ale satului, într-un spațiu relativ închis și ce pare înghesuit, fără pic de verdeață, și cu destul de puțini clienți, nu era tocmai locul care să mă facă să mă simt bine când sunt la mare. Dar, după o după amiază cu mai multe reprize de ploi torențiale, căutând un loc unde să mâncăm cât mai aproape de casă, am ajuns și aici.

A fost o experiență utilă. Mâncarea și servirea sunt de calitate. Aceasta a fost relativ rapidă, deși localul nu era chiar gol. Midiile cerute de noi, indiferent dacă au fost cu un sos la castronel, sau cu mujdei de usturoi, au fost foarte bune. Calitatea lor a crescut simțitor, după ce Doina a avut ideea de al le „drege” cu ceva sare, piper, ulei și oțet. Am remarcat cu această ocazie că sarea și piperul sun disponibile cu ajutorul unor râșnițe, iar oțetul este oțet balsamic. La serviciu, pot să mai adaug o notă bună, se poate plăti cu cardul.

Ce nu mia-a plăcut! Sunt mai multe aspecte. În primul rând, construcția. Este într-adevăr un spațiu închis, singura deschidere fiind cea spre stradă. Și nu există pic de verdeață. Iar plafonul, ce se vrea ornamental, pentru mine este apăsător. Apoi mobilierul, în special scaunele, personalizate de o renumită marcă de bere, sunt foarte grele. Îți trebuie o oarece forță să rearanjezi aceste scaune în jurul mesei. Tot la capitolul dezamăgiri, pot menționa rigiditatea, inflexibilitatea personalului. Dacă refuzul de a primi numai o jumătate de porție de papanași l-am mai întâlnit și în alte părți, refuzul de a servi o porție de clătite cu câte o clătită din fiecare sortiment disponibil (cu ciocolată și cu dulceață), ambele având același preț, ni s-a părut o lipsă de solicitudine la cerințele clienților. Ultimul aspect de reproșat ar fi faptul că au un meniu separat cu peste 30 de sortimente de înghețată. Dar din acestea sunt disponibile numai 6 sau 7 sortimente, și acestea dintre cele fără prea mare căutare.

Recomandarea mea pentru acest local este similară cu cea pe care am făcut-o pentru „La Dinamo”.

Despre existența „Restaurantului Bianca” știam de mai multă vreme. Nu îi acordasem foarte multă atenție datorită amplasamentului relativ departe de activitățile noaste zilnice de aici. Acesta se află spre ieșirea din sat către Vama Veche, pe șosea (Strada Mihail Kogălniceanu), la intersecția acesteia cu „Strada Falezei”. În fapt, aici este un întreg ansamblu de cazare, restaurant și magazin, toate cu același nume. Privit de afară, restaurantul nu spune mare lucru. Odată intrat înăuntru, remarci eforturile de a atrage clienții. Totul este curat, strălucește și este aranjat în ordine. Mobilierul este din lemn, vopsit și lăcuit. Pare un pic cam negru pentru gustul meu Localul dispune de un salon în interior, gol la momentul sosirii noastre, și o terasă. Noi ne oprim direct pe terasă, unde mobilierul se vrea a fi mai rustic. Scaunele sunt înlocuite de niște bănci, făcute din bârne. Sunt puțin cam incomode, fiind necesară o pernuță pentru a te simți mai comod. În plus, spătarele sunt lăsate prea pe spate. Lângă terasă este amenajat un loc de joacă pentru copii, cu diverse aparate. Dacă la început locul era pustiu, când s-a înserat nu mai aveai loc să arunci un ac

Studiind meniul, remarc faptul că, la saramuri, prețul este pentru 100 grame de pește. Suntem lămuriți că ceea ce depășește suta de grame, se taxează ca același sortiment de pește, pregătit la grătar. Interesantă tehnică de a nu pierde, și nici de a înșela clienții. Eu mă opresc la o saramură de biban, iar Doina la o saramură de crap (nu pot să înțeleg cum vin unii la mare să mănânce pește de apă dulce). Până să vină peștele, primim, „din partea casei” câte un păhărel de „medicament”, pentru poftă de mâncare. Ambele saramuri sunt foarte bune, dar bibanul meu, cică de 300 grame, este ceva cam mare. Doina mai este tentată de o porție de clătite, atât de tentată, încât își aduce aminte să facă o fotografie după ce a mâncat jumătate.

Și aici se poate plăti cash, sau cu cardul.

Întâmplarea a făcut să revenim aici și în seara următoare, dar situația nu mai este atât de roză. Nu mai primim „medicamentul”, iar gustul mâncării a fost la un nivel mai jos. Zeama de la saramura mea, de chefal de data aceasta, nu mai este suficient de iute, și nu mai are roșii. În schimb, are foarte mult ardei gras, cea mai mare parte ars pe plită. Nici rechinul Doinei nu a încântat. Mai bună a fost plăcinta de mere cu scorțișoară și înghețată care, probabil, nu a trecut prin mâna aceluiași bucătar.

Dacă ași fi făcut numai prima vizită, ași fi recomandat localul fără rezerve, dar, în noile condiții, vă recomand să mergeți de două ori consecutiv :) » :), pentru ca odată să prindeți bucătarul cel bun.

Nu aveam de gând să mergem la „Micul Golf”, acesta fiind foarte departe de zona noastră de interes zilnic. Acesta este amplasat dincolo de „Golful nudiștilor”, în capătul digului pe care era pe vremuri cherhanaua. De fapt, restaurantul mai poartă și numele „Pescăria 2 Mai”, înscris pe logo-ul de pe tricourile personalului, iar toată lumea îl recomandă pentru garanția peștelui totdeauna proaspăt pe care îl poți găsi aici. Am cedat până la urmă, la recomandarea unei cunoștințe mai vechi, un poet mare iubitor de 2 Mai, care și-a luat pseudonimul literare de la această localitate.

Nouă nu ne-a plăcut. Nu neapărat din cauza drumului lung sau al mirosului insuportabil de la algele putrezite în „Golful nudiștilor”. Nu ne-a plăcut din cauza aspectului localului. O oarecare impresie de dezordine, un mobilier ce pare neîngrijit, lipsa unui minim decor care să orneze un spațiu anost, mă fac să mă simt ca în „restaurantul gării” sau „restaurantul pieței”. Este drept că există un colț cu un mobilier mai ca lumea și puțin decor, dar acesta este foarte mic în raport cu restul localului și ignorat de personalul de serviciu. Noi am studiat peste 15 minute un meniu în acest colț, și nu a venit nimeni să ne întrebe de sănătate. Apoi, totul în local se petrece sub forma unei „mișcări browniene”. Și personalul de serviciu, și clienții, se mișcă într-un fel al cărui scop nu am reușit să-l înțeleg. Ultima remarcă, prețurile îmi par mai mari decât la alte localuri. Nu cu mult, cu un leu sau doi, dar în plus.

Concluzia noastră finală a fost: „Nu ne place! Nu rămânem! ” Și uite așa, am ajuns din nou la Restaurantul Bianca. Nu este cazul să insist asupra recomandării mele pentru acest local, dar, sunt sigur că el are și fani, cărora le respect alegerea.

Pentru anul acesta, mă opresc aici. Știu că, în continuare, sunt încă multe localuri care merită atenție în 2 Mai. Poate, unii din colegii noștri care vor ajunge pe aici în această vară să mă completeze, sau, eventual, să mă contrazică. Cred că ar fi în folosul tuturor.

Până atunci, vacanțe plăcute, și o vreme mai bună decât am avut noi.

---

VIZUALIZĂRI: 2008 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI