Schitul Iezer şi tragediile care s-au întâmplat acolo.

TIPĂREȘTE

Plecasem într-o miniexcursie de patru zile în care prima noapte ne-am cazat la Vila Victoria din Râmnicu- Vâlcea vezi impresii pentru care am numai cuvinte de laudă.

Pentru Râmnicu Vâlcea aveam la dispoziţie puţin peste jumătate de zi şi ne-am pus problema: ce facem, vizităm oraşul sau câteva lăcaşuri pe care nu le-am mai văzut? Ce să vizitezi oraşul într-un august cu 37 de grade în care asfaltul se înmoaie sub tălpi şi ţie nu-ţi mai trebuie nimic decât puţină umbră şi răcoare?

Citisem mai demult un splendid review despre Râmnicu Vâlcea scris de Mireille vezi impresii şi mi-am dat seama că jumătate de zi nu ar fi suficient nici să dau o bifă oraşului.

Am hotărât ca înainte de a ne caza, s-o luăm spre băile Olăneşt, apoi spre satul Cheia de unde prin pădure, pe serpentine umbroase să ajungem la schitul Iezer. De la Râmnicu Vâlcea până la Valea Cheii spre Olăneşti pe DN64A sunt14 km., apoi 5 km pe DJ654 până în satul Cheia (asfalt) şi 3 km drum forestier acceptabi, în serpentine până la schit.

Citisem pe undeva că schitul, construit pe locul unde pe vremuri era un iaz este unul din cele mai izolate lăcaşuri din Oltenia. Întradevăr, pustietate de om, copaci înalţi care-şi unesc coroanele deasupra drumului şi prin luminişuri, imagini de o clipă ca o părere a masivului Buila Vânturăriţa din munţii Căpăţânii. Am oprit să pot poza stancile albe scăldate în soare. La un moment dat alături de drumul pentru patru roţi era o potecă pieptişă pe care o măicuţă cu un toiag într-o mână şi o sacoşă grea în alta urca din greu spre schit. I-am făcut semn să urce în maşină. A refuzat. Credinţa îţi crează o altă mentalitate, îţi dă o altă filozofie asupra modului de trai şi a privaţiunilor la care de bună voie te supui.

Jos în vale printre pomi se zărea panglica râului Cheia care se rostogolea printre bolovani. Din loc în loc câte o troiţă pregătea sufletul şi amintea trecătorului că se îndreaptă spre un loc de reculegere.

Am ajuns în faţa schitului unde, deşi era o zi obişnuită de lucru, pe ambele părţi ale drumului erau parcate maşini. De aici puteai să urci panta uşoară şi apoi treptele spre curtea schitului sau să urmezi săgeata şi îndemnul scris pe o plăcuţă să vizitezi peştera sfântului Antonie. ˝ n-o să puteţi urca doamnă, e greu suişul˝ mi-a spus o femeie care fusese sus. Cu timpul începi să înveţi să renunţi. Doamne, cu 30 de ani să fi avut mai puţin, aş fi urcat în peşteră şi apoi aş fi mers pe jos la manastirile Pahomie şi Pătrunsa din parcul national Buila Vânturăriţa. Toate la timpul lor.

Schitul Iezer a fost ctitorit de Radu I şi fiul său Mircea cel Batrân în creerul munţilor, ca lăcaş de închinăciune ferit de tâlhari şi cotropitori. După moartea lui Mircea în 1418, schitul a căzut în uitare, rămânând în vrednicie doar câţiva călugări.

La jumătatea sec. XVI domnitorul Mircea Ciobanu şi soţia sa Doamna Chiajna au înzestrat schitul cu cele de trebuinţă, cu moşii şi danii şi schitul a căpătat o nouă viaţă.

Vreau să vă menţionez două tragedii întâmplate aici şi care nu au caracter de legendă fiind menţionate în documente demne de crezare.

- Ieromonahul Chiriac Râmniceanu a relatat în 1850 o întâmplare ţinută minte de călugări din generaţie în generaţie. Domnitorul Mircea Ciobanu avea două fete. Pentru că fica cea mică s-a casătorit înaintea celei mari, aceasta din urmă a considerat-o ofensă şi plină de ură împotriva familiei a fugit de acasă trecând munţii în Ungaria. Acolo s-a căsătorit cu un ungur Nemeş şi i-a spus soţului de tainiţele din schit. În zid era ascuns un cazan cu aur şi odoare. Soţul a venit peste noapte cu o ceată de oameni, a omorât călugării din schit şi a surpat zidurile în căutarea averii. A găsit-o şi s-a întors cu comoara în Ungaria.

- Al. Odobescu a scris în Opere, vol. II. că însuşi Mihai Viteazul şi-a ascuns visteria în schitul Iezer înainte de a pleca în Ardeal. După omorârea lui, tâlhari şi trădători care ştiau locul, au descins în schit, au omorât 300 călugări şi au furat aurul. Sătenii i-au îngropat pe martiri la vreo 500m în aval de schit, lângă albia Cheii în locul numit Crucea Moşilor. Au săpat trei cruci în stâncă, urmele lor mai putând fi văzute şi azi.

Viaţă înfloritoare şi degradări, suişuri şi coborâşuri aceasta a fost istoria acestui schit dar există şi o binecuvântare întru apărarea pelerinilor, se spune că din partea celor 300 de Moşi. În saitul Creştin Ortodox se scrie că dealungul timpului mai multe maşini s-au răsturnat în râpă dar deşi autovehicolele au fost făcute praf, niciun om n-a păţit nimic.

Pe ruinele vechiului schit atât de încercat de oamenii fără niciun Dumnezeu, Antonie Schimonahul a pus temelia unuia nou, dăruind pentru construcţie întreaga sa avere. El era mirean, de origine aromân şi a venit în Râmnicu Vâlcea pentru a face comerţ. La vârsta de 64 de ani şi-a încheiat afacerile şi a plecat în munţi la Iezer. A ridicat schitul între anii 1693-1703. Schitul a a fost pictat în 1720. Antonie la vârsta de 82 de ani s-a retras într-o peşteră unde a construit o bisericuţă dăltuită în piatră de mâna lui şi o chilie pentru vieţuire. A trecut la cele veşnice la 92 de ani. În 1992 a fost canonizat ca sfânt sub numele de Cuviosul Antonie de la Iezeru.

În cursul următoarelor secole schitul a fost de mai multe ori refăcut şi alte ori aproape desfiinţat. Prin 1910, schitul fiind în mare sărăcie s-a zugravit altarul, s-au reparat chiliile şi s-a înălţat clopotniţa. În 1970 Episcopia Rămnicului a făcut multe îmbunătăţiri dar curent electric s-a tras abia prin 1995. Din 1990 aici vieţuieşte o comunitate de măicuţe care prin înclinaţia feminină spre frumos au pus amprenta asupra locurilor sălbatice transformându-le într-o grădină înfloritoare.

Schitul Iezer are trei clădiri din care, în cea veche se menţin frescele făcute în 1720. Ele probabil că au fost realizate de pictori locali care au utilizat vegetale pentru producerea culorilor. Predomină albastrul siniliu, verde, ocru şi portocaliu iar temele religioase sunt puternic conturate. Nu se poate să nu rămâi impresionat de vigoarea acestor fresce.

Biserica are formă de navă, nu are turlă şi pridvor şi este acoperită cu tablă. Naosul este despărţit de pronaos printr-un zid în care este practicată o deschidere de lăţimea unei uşi. Biserica are exteriorul văruit, cu excepţia peretelui în care se află uşa de intrare deasupra căreia sunt pictate scene religioase.

Curtea interioară de mici dimensiuni este înconjurată de un zid de piatră, intrarea făcându-se urcând o scară cu trepte de piatră. În pustietatea munţilor, curtea schitului este grădina Maicii Domnului plină de flori. Dealtfel biserica poartă hramul ˝ Intrarea în biserică a Maicii Domnului˝.

Măicuţele au construit şi o biserică nouă mai mare, zidită ca paraclis în partea stângă a vechii bisericuţe şi care este încadrată de chilii. Aici se află moaştele Cuviosului Antonie de la Iezeru.

---

VIZUALIZĂRI: 4647 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI