În căutarea steagului românesc, sau mândria de a fi român. Au fost eroi, eroi sunt încă

TIPĂREȘTE

CUVÂNT ÎNAINTE: In vara am hotarat sa cumpar si sa pun la mormantul tatalui un steag romanesc cu stindard, in semn de omagiu si ca inlocuitor al steagului de care nu a avut parte la inmormantare. Treaba nu a fost atat de simpla: libraria din colt, ca si magazinele mari din zona nu aveau asa ceva. Am gasit in schimb fetze mirate, de parca spuneau “uite-l si pe asta ce s-a trezit sa caute”. Internetul imi oferea steaguri de comanda facute pe langa Bucuresti, dar m-am incapatanat sa caut in centru, si in sfarsit am gasit un magazin marunt in pasajul de la Universitate, unde pentru 25 RON am cumparat marimea care-mi trebuia. Cu stindardul de 4-5 metri de la Orhideelor si groparul de la Sf. Vineri am terminat proiectul, care a iesit foarte bine – vezi pozele alaturate. Este singurul steag romanesc de la Sf. Vineri si, pentru cei care au prilejul sa treaca pe acolo, este imediat pe stanga intrarii, la circa 50 metri. Cand am terminat treaba, am stat si am cugetat: de ce corvoada si obstacolele, cand totul ar fi trebuit sa fie foarte simplu? Ce plan diavolesc si miselesc vrea sa ne indeparteze de idea de patrie si patriotism? Am o opinie, pe care prefer sa o impartasesc cu alta ocazie, pentru ca articolul de fata este un omagiu adus romanilor adevarati, omagiu care nu merita intinat cu impuritati.

Asa ca… iata povestea unor oameni care, asemenea multora din inaintasii nostri, au inteles sensul datoriei fata de patrie cu mult inainte ca presedintele Kennedy sa faca apel la ceea ce se poate face pentru tara si nu la ce poate face tara pentru tine.

Tatal meu a avut toata viata doua regrete: ca nu a putut gasi numele bunicului pe mausoleul de la Marasesti, si ca nu avea aduceri aminte despre el –plecarea pe front se facuse cand era prea mic. Ion Stefan fusese luat de la coarnele plugului si concentrat inainte de dezvoltarea acelui “bond”, acelei legaturi intre tata si fiu. A plecat de acasa aruncand o ultima privire in urma, de parca stia ca nu se mai intoarce. A cazut la Marasesti impreuna cu mii de ostasi, ingrasand pamantul tarii pe care o iubise in mod natural, fara sa se gandeasca o clipa la ideea in sine. Ca urmare, tatal meu a crescut ca orfan de razboi, iar bunica a primit ceva pamant de la stat. In mintea tanarului Stefan Condeiu lua forma si se cristaliza ce avea de facut: dupa satisfacerea stagiului militar, s-a inscris voluntar pe front, si dus a fost (vezi documentul emis de arhivele militare de la Pitesti).

O privire fugara peste pozele atasate ne permite sa ne dam seama de ce era infanteristul perfect: pulpe muschiuloase, cu care putea marsalui fara effort, maini vanjoase cu care sa tina arma in cazul unui atac la baioneta, dar mai presus de toate, increderea in succes, sugerata de o privire in viitor, un viitor desigur mai bun. Aceasta incredere i-a marit sansele de supravietuire in prizonierat, dar si pe front. Fuma doua pachete de tigari pe zi si putea da pe gat de unul singur si fara ezitare o sticla de votca – era de langa Buzau, unde toti ii trageau cu tzuica pentru ca, desigur, era medicament.

Dupa stagiul militar de doi ani, intre martie 1938 si martie 1940, si doua concentrari ca sergent in Regimentul 82 Infanterie, este dat disparut si facut prizonier la Stalingrad la 2 februarie 1942. Perioada prizonieratului (20 luni in Gulagul sovietic) ii pune la incercare tehnica de supravietuire. Majoritatea camarazilor nu rezista iernilor aspre din 1942 si 1943, dar si tehnicilor rusesti de exterminare in masa, tehnici perfectate la rang de arta de Stalin si ai lui: subnutriti, mancand din gunoaie si band apa de ploaie colectata in cutii goale de conserve, sunt mutati dintr-un lagar in altul in mars fortat, majoritatea intr-o stare de sanatate precara, sub interdictia stricta de a nu iesi din formatie. Ordinul dat in ruseste era clar: cine iesea din formatie pentru a-si face nevoile era imediat executat cu un glont in cap. Cum tata stia ceva ruseste si-a anuntat camarazii de planul exterminarii si cu toti au devenit inventivi la facutul nevoilor din mers.

Stefan Condeiu era un om care avea in sange tehnica supravietuirii, si cea mai mare greseala era sa le arati rusilor cat de mult ii urasti si dispretuiesti. Ca atare, mentine legatura intre comandamentul lagarului si prizonierii romani, datorita limbii ruse pe care o “carpea” inca de pe vremea liceului de la Cernauti. Ajunge sa fie apreciat de rusi pentru grija fata de camarazii lui. Intr-una din zile, la sosirea unei garnituri de tren, il roaga pe colonelul rus, comandantul lagarului, sa-I permita sa se imbarce spre casa, dupa aproape doi ani de prozonierat. Cu un zambet perfid, colonelul ii marturiseste ca cei care sunt imbarcati in idea sa plece acasa sunt de fapt dusi intr-una din padurile din apropriere sa fie executati in masa. Oripilat, Stefan Condeiu strange din dinti si asteapta prima ocazie sa-si ia talpasita, ocazie care se iveste in vara lui 1943, cand se intoarce pe jos acasa si se prezinta la unitate spre uimirea tuturor celor care-l credeau de mult pierdut.

Sfarsitul razboiului il gaseste in Cehoslovacia ca voluntar in Regimentul 1 Infanterie din Divizia Tudor Vladimirescu. In 1946 este decorat de rege cu Coroana Romaniei in grad de cavaler, cu spade si panglica de Virtute Militara – avea deja gradul de sublocotenent. In 1953 este “disponibilizat” ca parte din campania de reducere de cadre militare. Desigur, era numai un pretext, motivul adevarat fiind antipatia fata de comunisti si faptul ca nu putea de loc sa-si tina gura. In 1967 este decorat de comunisti cu Steaua Romaniei, intr-o incercare de reparare a greselilor trecutului.

Nu a purtat niciodata decoratiile, nici cele de la rege, nici cele ale regimului comunist, nici cele rusesti. Spunea ca nu vrea sa arate altora ce nu au, era suficient ca stia pentru ce le obtinuse. Si totusi, le-a purtat o singura data, intr-o zi de la sfarsitul lui august 1968, cand Ceausescu convocase mitingul impotriva invaziei Cehoslovaciei. Dar batranul a facut-o in felul lui: peste haina cu decoratii si-a “tras” un impermeabil care acoperea totul. In felul acesta se tinea de cuvant printr-un compromis intre ceea ce era de aratat si mandria de a fi roman. Decoratiile de sub haina de ploaie erau punctul lui de referinta, lucrul care ii daduse putere sa reziste tuturor incercarilor, un fel de steag infipt in reduta cucerita de la Plevna la 1877. Erau intruchiparea steagului care mai tarziu ii va flutura deasura mormantului ca o substituire a unuia pe care il meritase cu prisosinta dar care nu-i fusese acordat de tara profund recunoscatoare…

Cand a trecut in lumea celor drepti in 1992 nu avut parte de fanfara si onoruri militare. Nu a avut parte nici macar de un gornist care sa sune onorul la despartirea finala. Ca un substituent al gornistului, iata linkul cu coloana sonora a “Fanfarei pentru omul simplu” compusa de Aaron Copland – un titlu potrivit pentru ostasii romani cazuti la datorie precum soldatul Ion Condeiu, dar si pentru cei care au supravietuit ororilor razboiului si prizonieratului precum maiorul Stefan Condeiu. Nu au avut parte de salve de onoare si muzica de fanfare, sicriul lor nu a fost invaluit in drapelul patriei iar unii au umplut gropi comune; ei raman totusi pe vecie in memoria noastra, a celor care nu uita sacrificiul oamenilor simpli. Glorie eterna ostasilor romani si patriei care a dat lumii asa eroi! Sa ne rugam pentru odihna sufletelor lor si sa nu uitam sa spunem lumii ce au facut pentru noi.

Copland: Fanfare for the Common Man – inregistrare BBC, faceti click pe linkul:

https://www.youtube.com/watch?v=ZdqjcMmjeaA

---

VIZUALIZĂRI: 1773 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI