Am fost şi noi în Ţara Luanei

TIPĂREȘTE

După cum ştiţi de la colegii @Dan&Ema şi @tata123, în data de 21 octombrie a avut loc o mini întâlnire AFA la Aluniş. De când s-a anunţat această întâlnire am răspuns prezent. A venit ziua plecării. Cum de la Râmnicu Vâlcea până la Colţi (locul de plecare în drumeţie) e distanţă destul de mare, am ales să facem o oprire intermediară la Ploieşti, la pensiunea Casa Simoni.

Am ajuns vineri seara la pensiune, a doua zi, dis-de-dimineaţă, am pornit la drum, pentru că la ora 9 trebuia să fim la Colţi. Ne-am încadrat în timp şi la 9 fără zece parcam maşina în faţa muzeului Chihlimbarului din Colţi. Am fost primii. După vreo zece minute apare şi Dan care ne spune că în scurt timp ajunge şi tata123. Ne-am întâlnit cu toţii, în scurt timp a venit şi ghidul şi apoi am pornit la drum. De la muzeu până în localitatea Aluniş sunt vreo 5 kilometri care se pot parcurge cu maşina, aşa că toată lumea încolonată în maşini a pornit spre Aluniş. Ajunşi la Aluniş, până a ajuns toată lumea, am vizitat biserica de aici.

Am pătruns în curte şi ne-am îndreptat spre biserică. Aceasta este formată din naos şi altar, toate săpate în piatră. Nu am zăbovit prea mult în biserică pentru că localnicii se pregăteau de slujbă. Am ieşit din biserică, iar după vreo 10 minute apare Diana, ghidul nostru, care ne strânge pe toţi la un loc şi începe să ne povestească o istorie a bisericii unde ne aflam şi a altora care le vom vedea pe traseu. Aşa am aflat de legenda bisericii din Aluniş, care spune că un cioban care păştea oile în zonă, a avut un vis în care o voce îi spune să sape într-o stâncă în care va găsi o icoană a Maicii Domnului. După ce se trezeşte ciobanul îi spune colegului său cele visate şi împreună pornesc spre locul indicat în vis. Lor li se alătură şi alţi localnci şi se apucă de săpat în stâncă pentru a găsi icoana. După mai multe zile găsesc icoana şi hotărăsc să construiască biserica. Prima atestare documentară a bisericii este în secolul XIII. Biserica are hramul „ Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”. De la colegul @tata123 am aflat că pridvorul bisericii a luat foc de curând fiind reconstruit de localnici.

După introducerea făcută de ghid, am pornit la drum să descoperim locuinţele rupestre din munţii Buzăului. Încolonaţi pe vreo 100 de metri am pornit pe uliţele satului, după un timp ajungem la poarta unei livezi pe care o traversăm pentru a scurta din drum, apoi ne îndreptăm spre Poiana Cozanei, locul unde s-a făcut primul popas. Înainte de a ajunge în poiană se trece pe lânga singura sursă de apă din zonă pe care am întâlnit-o, un izvor cu apă sulfuroasă. Am gustat apa, nu era rea dar nici prea bună la gust. Peste vreo 5-6 ore doream să am măcar o gură din această apă. Ajungem în poiană, ne regrupăm, unii scot sandwich-ul să mănânce, alţi dulciuri, dar toţi cu urechile aţintite la ce ne spune Diana.

După ce ne-a povestit alte legende ale zonei, pornim spre Chilia lui Dionisie Torcătorul. Înainte de a ajunge la Peştera lui Dionisie, trecem pe lângă un portal mare săpat în stâncă. Ghidul ne spune că probail pe undeva se intră în interiorul stâncii. Dăm ocol stâncii prin pădure şi ajungem lângă chilia lui Dionisie. Dionisie a fost un pustnic care a locuit aici aproape 30 de ani, în a doua jumătate a secolului XIV. I se spunea „Torcătorul” deoarece se ocupa cu torsul lânii din care îşi câştiga existenţa. Pentru a ajunge în peşteră trebuie sa urci două scări din lemn. Peştera se află cam la 5 metri de sol. Ne-am aşteptat fiecare rândul (în peşteră nu încap mai mult de 10 persoane), am intrat în peşteră, aceasta este formată dintr-o cameră săpată în stâncă în care se află un mic altar. O mică ferăstruică asigură iluminarea încăperii. Am coborât şi am aşteptat ca toată lumea să viziteze peştera. A duram cam jumătate de oră. În acest timp Diana ne-a spus alte poveşti despre zona în care ne aflam şi ne-a arătat două cruci malteze săpate în stânca.

După ce a vizitat toată lumea Chilia lui Dionisie ne-am îndreptat spre alt obiectiv din zonă, Peştera Fundul Peşterii. Este apoape de peştera lui Dionisie. Nu se poate intra în interiorul ei, accesul fiind stâvilit de o poartă metalică. De pe un panou informativ aflăm că peştera era folosită ca locuinţă şi lăcaş cu funcţii magico-religioase în preistorie. Pereţii sunt o „adevărată arhivă istorică şi de artă” datorită reprezentărilor de pe ei. Tehnica folosită este incizia, zgârierea pe perete a figurii obiectului sau simbolului. Grafitele redau arme, vârfuri de lăncii, săgeţi, pumnale, dar şi alte semne specifice artei rupestre preistorice.

Urmează un al trei-lea obiectiv turistic în programul nostru, Bisericuţa lui Iosif. Din spusele ghidului distanţa de la Fundul Peşterii până la bisericuţă ar fi de 400 de metri, dar este un deal abrupt care te solictă la maxim, mi s-a părut că am mers mult mai mult de 400 de metri. Istoviţi, storşi de puteri am ajuns la Bisericuţa lui Iosif. Este cea mai importantă bisericuţă din piatră din zonă. Este săpată într-o stâncă uriaşă, se conservă ca la început, cu intrarea în trepte, precis tăiată. Are la mijloc o uşoară gâtuire explicabilă prin compartimentarea iniţială în 2 încăperi sau prin săparea în 2 etape. Bisericuţa are altarul spre nord. La mijlocul peşterii se află o fereastră. Pentru protejarea intrării şi a ferestrei împotriva scurgerilor de apă de pe stâncă, s-au săpat sanţuri în arc frânt (boltă gotică). Deasupra intrării este desenat în stâncă un peşte, simbol paleocreştin. Aceste informaţii sunt trecute pe un panou afalt la intrarea în peşteră.

După vizitarea acestui obiectiv ghidul ne-a spus că cine vrea se poate întoarce la Aluniş (cu fiica sa). Din grupul numeros o parte a ales să pornească pe drum înapoi. Am hotărât să continuăm, deşi eram foarte obosiţi, nu doream să ne întoarcem acasă pe unde am venit. Am făcut o poză toţi trei membri AFA, pentru că @tata123 a hotărât să nu mai continue.

Ne-am îndreptat spre Schitul Agatonul Vechi. Alte urcuşuri la fel de obositoare, natura compensa cu imaginile pe care ni le oglindea în faţa ochilor plini de sudoare. Schitului i se mai spune şi Dărămătura, deoarece în urma mişcărilor tehtonice biserica s-a dărâmat. Nu am zăbovit mult la acest obiectiv şi am pornit spre următorul, Schitul Agatonul Nou. Nu se află la distanţă prea mare de Agatonul Vechi şi drumul este destul de uşor de parcurs. După denumire aceste două schituri au legătură. După ce s-a dărâmat primul schit călugării au căutat adăpos în apropiere şi au găsit această stâncă unde au săpat cu ajutorul dălţilor şi au construit noul schit. Construcţia includea 4 încăperi şi un beci.

Drumul nostru a continuat spre Crucea Spătarului. Era ultima parte de urcuş din călătoria noastră. Am ajuns la cruce, este o cruce din piatră care la origine avea o înălţime de 2 metri. Timpul şi-a spus cuvântul şi crucea este deteriorată la partea superioară. Denumirea crucii provine de la faptul că spătarul Cristea s-a refugiat în acest loc, scăpând de turci, iar drept mulţumire a adus această cruce aici. Ghidul ne-a arătat încrestat pe o piatră harta unei comori. Cine ştie să o desluşească va găsi comoara. Noi nu am reuşit. Când credeam că s-a terminat cu urcatul, ghidul ne propoune să urcăm până pe vârful Ţurţudui. Unii au refuzat, noi nu, am adunat noi forţe şi am urcat şi acest vârf, aflat în apropierea Crucii Spătarului. Vârful se află la o altitudine de 1030 de metri, de aici panorama este încântătoare, nu am regretat deloc că am făcut drumul până în vârf.

A urmat coborârea spre Aluniş, toată lumea era istovită, apa se cam terminase, mâncarea la fel. Pornim încolonaţi unul câte unul, prin desişuri pe cărare, spre punctul de plecare. Diana ne propune să vizităm ultimul obiectiv din zonă, Piatra Îngăurită, dacă nu se întunecă până ajungem la ea. Parcă cuiva i s-a făcut milă de noi şi a făcut ca întunericul să mai întârzie puţin şi am ajuns să vizităm şi acest obiectiv. Locul este o fostă bisericuţă săpată în stâncă, care datează de prin secolele III-IV.

Am pornit iarăşi la drum parcă teleghidaţi, picioarele nu ne mai ascultau, s-a lăsat întunericul, s-au aprins lanternele şi în şir indian am coborât. Reuşim să ieşim din pădure, dăm de un drum forestier care ne duce spre locul de plecare. Pe la ora 20 am ajuns la maşină istoviţi, dar încântaţi de ce am vizitat. Am parcurs 16 kilometri, după spusele ghidului, a fost obositor dar şi frumos în acelaşi timp.

---

VIZUALIZĂRI: 1348 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI