Muzeul Satului din comuna Tatarusi

TIPĂREȘTE

In ultimul timp am devenit mai nostalgica in ceea ce priveste satul in care mi-am petrecut cele mai frumoase vacante de vara, casa bunicului care se cocoseaza odata cu el avind fiecare cite aproape 100 de ani. Scormonind in pod dupa obiecte vechi lucrate manual si neavind mare succes deoarece s-au deteriorat cu timpul sau au fost distruse din nestiinta de unele persoane (de ex. sumanul bunicului a fost pus pe vaca sa o incalzeasca intr-uan din iernile grele, sau unele covoare tesute de bunica au fost arse pe foc din cauza moliilor ce s-au hranit cu lina din ele. :(() Si pentru ca am fost dezamagita crunt de aceste fapte ale predecesorilor mei, ca sa ma impace mi-au zis ca ceea ce caut eu voi gasi la muzeul din sat. ""Ce muzeu, mai! Voi ma pacaliti pe mine? /Nu, chiar e un muzeu in sat!

Asa ca la o saptamina de la "marea cotrobaiala in pod" am refacut din nou cei 300 de kilometri ca sa vad muzeul si Manastirea Probota -vezi impresii fara sa ma informez din timp asupra programului de vizitare. Am decis ca prima data sa il lasam pe bunicul la slujba de duminica, apoi sa vizitam manastirea si la intoarcere sa trecem pe la muzeu. Am urmat planul si in jurul prinzului, in zi de duminica, am parcat in fata conacului ce tine loc de muzeu.

Amintirile mele din centrul comunei, unde faceam vreo 3 ore de mers pe jos pina la magazin, de unde bunica ne cumpara de 1 leu bomboane ambalate intr-un coif de hirtie groasa si urita... si de 1 leu biscuiti (Doamne ce bucuroase eram!!!) se suprapuneau cu imaginile din vremurile actuale si scuturam capul ca sa ma uit mai bine. Cum, asa arata acum? Eu imi inchipuiam vreo casa veche, nevaruita, pe alocuri cu tencuiala cazuta si exponatele pline de praf... ca cine sa se duca la muzeul din sat?

Ce mare greseala am facut! Inca de la poarta, sigla muzeului era inscriptionata pe un fel de casuta din lemn maron, casuta ce statea si in fata caminului cultural si chiar a dispensarului. In poarta, lipit pe gard, se afla orarul de vizitare :marti, miercui, joi si duminica intre 9-13 iar vinerea, intre 16-20. Bine gindit ca sa lase si o zi dupa amiaza pentru cei care lucreaza de zi. Am ajuns la 11 jumate. Intram pe poarta toata gloata, 8 persoane (imi parea rau ca nu e si bunicul, dar el e nelipsit de la slujba din biserica). Admiram carul fara boi din curte, capitele cu fin in care erau puse niste blide din lut, balansoarul de la umbra unor brazi si nu in ultimul rind cladirea nou nouta in care erau gazduite piesele de muzeu. Urcam scara, apasam clanta, inchis! Cum sa fie inchis? Hai sa strigam la o poarta... era pustiu pe ulita de parca trecuse molima. Toti se impacasera cu ideea numai eu eram in stare de agitatie maxima. M-am uitat din nou pe orar, am gasit numerele de telefon de la primarie, am sunat... in gol. Ii zic sotului sa se suie in masina si sa claxoneze pina iese cineva de la vreo poarta ca eu de acolo nu plec. Tatal meu se dusese sa dea inconjur cladirii si m-a strigat ca a gasit ceva. Ma gindeam ca vreun geam spart ca sa intru inauntru. Gasie doua ferestre fara perdele prin care am putut sa imi bucur ochiul cu ce era in interiorul unei camere. Numai ca ferestrele aveau gratii si pozele nu au iesit prea bine. Dupa vreo 15 minute, in mometul in care am vrut sa plecam, cineva urca pe drum agale. Cind s-a mai apropiat, matusa ma imi zice " Ia sa il intrebam pe dom'profesor cine are cheia la muzeu". Aaaaa, daca e dom' profesor, mi-a venit inima la loc. Cind a ajuns in dreptul nostru a fost foarte bucuros sa afle ca noi, toata gasca aia mare, am venit special sa vedem muzeul. "Cum, nu e deschis? /Nu, nu e... /Stati linistiti ca rezolvam noi." In urma domnului, pe ulita urca in pas grabit o doamna, era muzeografa. S-a scuzat cit a putut de mult ca a iesit pentru 15 minute sa cumpere ceva, nefiind nimeni in zona. Vazuse ca am oprit masinile si s-a grabit sa ajunga repede inapoi. Nu prea s-a grabit dar am zis ca ea.

" Am venit tocmai de la Buzau ca sa vad acest muzeu! "/ Da? Si de unde stiti despre el? / Pai, eu sint nepoata lui Gheorghe Iacob care locuieste linga padure. / Mos'Gheorghe, cum sa nu il stiu! Ce face? E sanatos? /Este, nu a venit cu noi pentru ca l-am lasat la biserica". "Eu sint tocmai din Contanta si sint fiul lui Mos Gheoghe, zice un unchi de-al meu/ Ei, atunci poftiti de vizitati si ,daca va intereseaza, v-as spune cite ceva inainte de a intra."

Muzeul a fost un conac al unui boier numit Nicu Ioan, un arendas al mosiei Probota. Multi ani, vreo 400, Tatarusiul a apartinut Probotei. De-a lungul timpului, dupa ce arendasul a murit, cladirea a avut diverse intrebuintati : ocol silvic pentru toata zona Pascaniului, dupa aceea a fost internat al unei scoli, apoi un sediu al Militiei, unde multi au fost batuti in timpul colectivizarii, si mai la urma scoala si gradinita. In urma cu vreo doua luni gradinita s-a mutat in localul nou si modernizat care se afla tot in curtea muzeului si astfel ca toate cele 4 camere sint dedicate exponatelor strabunilor mei din comuna Tatarusi.

Muzeul este impartit in 7 camere. Prima camera e denumita "Camera de locuit " si in ea se gasesc obiecte precum un pat acoperit cu un asternut tesut la razboi, un blidar cu vase din lut si obiecte din lemn folositoare in bucatarie, un razboi de tesut, o bancuta sub care erau citeva perechi de opinci, fiare vechi de calcat care se incarcau cu jar, citeva copai din lemn in care bunicii nostri isi leganau sau isi imbaiau nepotii.

Fac o paranteza si spun ca o astfel de copaie, cea in care ma tineau pe mine cind eram mica, am gasit in pod si am luat-o. Bunica spunea ca dadeam atit de mult din picioare incit toata ziua se auzea "toc, toc, toc, toc!!! ". Pe aceasta copaie gaurita de cari, impreuna cu alte obiecte (piepteni pentru cinepa, covoare tesute, si parti din razboiul de tesut) o sa le donez azi unui muzeu din apropierea Buzaului. O sa ma despart cu greu de ele dar sint sigura ca vor fi admirate si fotografiate de mai multi oameni.

In a doua camera, pe linga alte obiecte, se afla o moara de lemn apartinind lui Mos Dumitru de la Iorcani, el fiind cumnatul bunicului meu. Aveam sa aflu de la tatal meu ca ceasta moara este construita numai din lemn, fara a avea macar un cui din metal. In urmatoarea incapere e o expozitie de costume populare. In tot muzeul se gasesc 50 de astfel de costume, atit femeiesti cit si barbatesti. Intr-o alta camera peretii sint plini cu diplome. Am gasit una veche din anul 1951, diplome acordate corurilor, formatiilor de dansuri sau a altori grupuri din Tatarusi, la diferite festivaluri din tara, fotografii vechi ale artistilor de pe vremurile acelea, in diferite anotimpuri, la Sarbatorile de Iarna sau vara. Pe pereti sint diferite masti confectionate artizanal din lina, blana sau piele. Mai gasim si amintiri pe care unii dintre noi le-am detinut pe timpul cit am fost elevi, snururile comandantilor de grupa, detasament si unitate, alaturi de citeva insigne de pionieri. Eu am avut galben si belo, voi de care ati avut? ;)

Pe un perete, undeva, se afla o planta verde care a crescut prin peretii casei. Afara este o tufa care care incadreaza cerdacul, iar in interior m-am uitat dupa ghiveci si cum n-am vazut niciunul, doamna muzeograf mi-a explicat ca a intrat printr-o crapatura din zid, mai de mult si nu au mai taiat-o.

In camera de la intrare peretii sint "tapetati"cu diplome mai noi, toate inramate frumos. La loc de cinste, pe peretele din fata sta scrisa legenda lui Tatarus incadrata de doua covoare noi, bine conservate. Tot aici gasim si o expozitie cu icoane, goblenuri lucrate manual, de o frumusete rara, obiecte decorative din lemn, unele din ele chair la vinzare. In mijloc sint doua vitrine cu pereti transparenti prin care puteti admira bani vechi si in alta pietre si statuete neolitice precum si citeva falusuri. :D.

In ultimile doua camere am zabovit mai mult. Intr-una dintre ele sint expuse covoare, asternuturi de pat si costume populare cu cifra 3, reprezentativa comunei Tatarusi, nicaieri in tara aceasta cusatura nu se mai regaseste pe costumele populare. Desi mai citisem despre asta, abia la muzeu m-am lamurit cum este cu cifra 3 pe care eu nu o vedeam cu nici un chip in model. O sa va arati si voua in poze.

Iar cea din urma incapere este dedicata ivatatorului Alexandru Vasiliu- Tatarusi care a trait intre anii 1876-1945. El a fost unul dintre culegatorii ce s-au dedicat scoaterii folclorului la lumina. In ultimul an de liceu, 1894, fiind elev la Falticeni, a vazut ca revista Sezatoarea publica printre altele si cintece din popor, s-a hotarit sa mearg in satul natal si sa culeaga cintece populare de la oamenii de acolo. A fost primul invatator din sat, din momentul absolvirii si pina a iesit la pensie el si-a dedicat activitatea pedagogiei si culegerii de folclor. A scris cartea Cintece, uraturi si bocete de-ale poporului, carte publicata in 1908. Asa cum ne-a sus ghidul nostru, profesorul Dumitru Gafita, el neavind studii muzicale, a mers la Iasi, la porofesoara Conservatorului, Sofia Teodoreanu, care i-a compus 43 de arii cintecelor lui. A mai tinut si un Jurnaj de front, a fost si coautorul unei carti de Basme din popor.

Tot in aceasta camera, pe linga costumul national cu care se imbraca tot timpul la diferitele evenimente si calatorii prin tara, impreuna cu fluierul de care nu se despartea niciodata, gasim si citeva tablouri pictate ce il infatiseaza pe invatator, alte carti publicate de dumnealui si o biblioteca plina cu Magazine Istorice, (revista la care a fost abonat si bunicul meu din partea mamei, dar pe care tot vreo persoana fara prea mult drag de istorie, le-a bagat pe foc dupa moartea lui, inainte de a ma duce eu sa intreb de ele). Pe o masa pozitionata mai lateral,se afla carti de poezii si proza ale autorilor contemporani,printre care si cartea Profeorului Dumitru Gafita,ghidul nostru din acea zi.

Am sa fac tot posibilul ca si articolul asta sa fie pe acea masa la urmatoarea mea vizita.

Am gasit tot la bunicul din Moldova, citeva editii ale Almanahului Parintilor, unul din 1983, Citeva reviste Flacara, de prin anii 70, colectii intregi ale revistei Femeia si alte carti atit de vechi incit daca le dau pagina, aceasta se farimiteaza. Am intrerupt acum activitatea si m-am dus sa caut cartile sa vad din ce an sint. Cred ca sint dinaintea celui de-al doilea Razboi Mondial... Am gasit in ele insemnari de-ale bunicului din 1944. Am citit scrisul de mina si m-au podidit lacrimile. M-a gasit sotul plingind si nu isi dadea seama ce am... Bunicul meu imi povestise saptaminile trecute ca a avut un frate care a plecat la razboi si nu s-a mai intors. Intr-una dintre aceste carti am gasit aceasta poezie :

Dupa citiva ani de la terminarea razboiului, bunicul meu s-a dus sa caute ramasitele fratelui sau iubit si nu le-a mai gasit. Mi-a povestit cu lacrimi in ochi despe faptul ca a fost rupt in bucati de o grenada... sau cum apa Siretului era rosie de cit singe s-a varsat in luptele de atunci si erau atitia morti precum paiele pe miriste.

Am gasit un tablou din 1943 in care este fotografia bunicului, cu tatal si cu fratele lui. Am luat-o. Va fi pastrata in muzeul sufletului meu! Si tot in cartea aia, pusa la presat de cine stie cind, o frunza de trifoi cu 4 foi. Cred ca sint o norocoasa!

Cam atit despre vizita la acest muzeu, loc de unde am plecat profund incarcata emotional. Si cu o multumire sufleteasca pentru ca fotografia cu casa lui este chiar in mijlocul pozelor ce infatiseaza frumuserile zonei.

Recomand vizitarea acestui muzeu deosebit de bogat.

---

VIZUALIZĂRI: 2868 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI