Baziaș, ultima frontieră

TIPĂREȘTE

Nu îmi aduc aminte de când știu că Baziașul este prima localitatea întâlnită de Dunăre la intrarea sa în România, dar parcă aud și acum textul citit la ora 12.00 în fiecare zi pe postul național de radio: „Cotele Apelor Dunării”, text care menționa și Baziașul (din 2008 această rubrică radio s-a mutat pe Antena Satelor – evz.ro/cotele-apelor-duna ... nia-471826.html).

Mi-am închipui mereu Baziașul drept o localitate-etalon, reprezentativă pentru cei care sosesc pe Dunăre și întâlnesc țărmul românesc, o așezare frumoasă, cu valențe istorice. Ei bine, așteptările mi-au fost înșelate amarnic, Baziașul fiind astăzi doar o așezare bogată în istorie. Deși mă pregătisem înainte, documentându-mă și privind imagini recente pe Internet, realitatea este mult mai crudă. Baziașul parcă e situat la capăt de lume, un fel de „ultima frontieră”.

Profitând de deplasarea la Herculane, am decis să efectuez o excursie pe malul Dunării până la Baziaș. Documentarea îmi dezvăluise o serie întreagă de obiective interesante pe distanța de circa 150 km, locuri pe care eram convins că nu le voi putea acoperi într-o incursiune de o zi (și așa a fost; voi reveni cu un articol). Călătoria pe malul fluviului mi-a întărit convingerea că avem o mulțime de zone frumoase, insuficient puse în valoare.

Acces și poziționare. Din punct de vedere administrativ, localitatea Baziaș face parte din comuna Socol, județul Caraș-Severin, deci este un amărât de sat. Situat pe malul stâng al Dunării, „celebrul” Baziaș numără conform ultimelor recensăminte puțin peste 60 de locuitori. Pentru a ajunge în această extremitate sud-vestică a țării am parcurs de la Orșova DN 57 până după Moldova Veche, unde în satul Pojejena am virat stânga pe DN 57A. Distanța până la Orșova este de 130 de km, ia Moldova Veche se află la circa 25 km distanță; până la Oravița sunt 50 de km, iar Timișoara se află la o depărtare de aproximativ 155 km. Șoseaua între Orșova și Moldova Veche se prezintă în condiții bune, doar porțiunea de vreo 20 de km din DN 57A e un pic mai deteriorată, în sensul că e vălurită și peticită.

Un palmares istoric de anvergură

Apariția pe firul istoriei a localității Baziaș și dezvoltarea sa accelerată se petrece la sfârșitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea. Este momentul în care se înființează portul dunărean, locul fiind propice acostării vaselor ce navigau pe fluviu. Veacul al XIX-lea, epoca dezvoltării industriale intensive în Europa, a creat premisele înfloririi așezării de pe malul Dunării. Apariția vapoarelor cu aburi și înlocuirea lemnului cu cărbunii au impulsionat exploatarea acestei din urmă materii prime din arealul Banatului.

Imperiul Austriac impulsionează dezvoltarea așezării Baziaș prin construcția primei căi ferate pe pământ românesc: Baziaș - Oravița, lucrările desfășurându-se între 1847-1854. Astfel, cărbunii exploatați în bazinul Aninei ajungeau prin intermediul transportului feroviar în portul Baziaș de unde erau încărcați pe vase care îi duceau spre Europa Centrală. De asemenea, vasele cu aburi utilizau portul Baziaș drept punct de alimentare cu combustibil fosil. Linia ferată avea circa 62 km lungime, șina laminată fiind produsă la Reșița. În 1856, după ce intră în posesia societății austriaco-franceze St. E. G. (enciclopediaromaniei.ro/wiki/StEG), se deschide și traficul feroviar de călători.

În 1860 se mută la Baziaș și Oficiul vamal, fapt care sporește importanța localității. Prezența portului, a gării și a punctului de vamă au condus implicit la creșterea numărului de locuitori, permanenți sau sezonieri. Pe lângă mănăstirea din Baziaș se deschide un „restaurant”, apare și o clădire impunătoare cu funcțiune de cazare a călătorilor care așteptau să se îmbarce pe vase ori așteptau trenul – Hotel Bauer.

În ciuda acestei efervescențe economice așezarea nu reușește să capete un caracter urban pronunțat. Iată cum descrie la 1868 englezul Albert de Burton localitatea în care face popos: Baziașul este o mică așezare prăpădită, cuprinzând aproximativ 50 de cocioabe sărăcăcioase, o biserică minusculă, două hoteluri, cel al Companiei Vapoarelor cu aburi și cel din apropierea gării, unde, în cazul în care vaporul n-ar sosi la timp, poți aștepta până în dimineața următoare simțindu-te destul de confortabil. Orașul este înconjurat de dealuri frumoase, iar o plimbare pe ele poate ocupa într-un mod foarte plăcut o jumătate de zi.

Baziașul este locul unde Principele Carol pășește pentru prima data pe pământ românesc. Având în vedere contextual istoric (războiul austro-prusac din 1866), principele este nevoit să se deghizeze (cu mustață, barbă și ochelari) și să călătorească incognito cu trenul la clasa a II-a până la Baziaș având un pașaport elvețian sub alt nume. Era însoțit doar de consilierul personal, iar separat, în alt vagon, mergeau doi servitori și un locotenent român. Pe 6 mai 1866 (stil vechi) Principele Carol coboară din tren pe pământ românesc, la Baziaș. Următorul vapor către Principate sosea abia peste două zile, astfel că principele este nevoit să se cazeze două nopți la hotelul Bauer.

În acest hotel modest viitorul rege se odihnește și își pune în ordine gândurile; angajații și cei care veneau seara la restaurant vorbeau numai despre alegerea de către români a principelui Carol drept conducător. De altfel, chiar Carol va nota în „Memoriile” sale: Seara, întreaga societate cină în odaia care servea de restaurant şi unde se adunară funcţionarii din Baziaş, începînd să discute politică. Se vorbi şi despre alegerea prinţului Carol de Hohenzollern la tronul Romaniei şi mulţi se exprimară în chip foarte puţin plăcut despre acest eveniment: Noul prinţ va ajunge tot atît de imposibil ca şi Cuza. „N-o să treacă mult şi o să-l gonească românii şi pe acesta! ” și altele asemenea. În ziua plecării sosește și prim-ministrul Ion Brătianu care îl va însoți pe principele Carol; pe 8 mai vor debarca la Drobeta Turnu Severin și vor porni spre București.

Prin Baziaș au trecut și alte capete încoronate: împăratul austriac Iosif al II-lea, împăratul austro-ungar Franz Joseph, împăratul german Wilhelm al II-lea Hohenzollern. Între vizitatorii celebri se numără și scriitorul danez Hans Christian Anderson care a călătorit spre Viena pe Dunăre în 1841 și a menționat în memoriile sale („Bazarul unui poet”) localitatea Baziaș (La scurt timp după ce am trecut de Moldova, renumită pentru minele de cupru, am ajuns la satul Bazias cu mânăstirea mică și săracă. ), dar și insula Ada Kaleh (Malul valah, ca și cel sârbesc, se ridica stâncos, acoperit cu păduri; la dreapta, pe o limbă de pământ, este insula Orșova Nouă, cu case zugravite în roșu, minarete albe și grădini verzi; clădirea cea mai importantă, dinspre fluviu, ni s-a spus că ar fi seraiul pașei).

Un alt vizitator de seamă al Baziașului a fost poetul național Mihai Eminescu. În 1868 trupa de teatru a lui Mihail Pascaly efectuează un turneu în Transilvania și Banat; Eminescu îi însoțește în calitate de sufleur, secretar, traducător și copiator de roluri, chiar și actor. După reprezentația din Oravița, în cel mai vechi teatru de pe teritoriul românesc (1817), trupa vine cu trenul până la Baziaș și în seara zilei de 21 august 1868 poposește în unicul hotel din localitate, a doua zi îmbarcându-se pe un vas spre Orșova.

În preajma anilor 1880 localitatea Baziaș atinge maximul dezvoltării sale, atunci când circa 500 de persoane locuiau/lucrau aici. Perioada de declin intervine în momentul în care se deschide drumul spre Moldova Veche (1884), a portului din Moldova Veche (1887) și a liniei ferate directe Timișoara – Orșova (1879). Atelierele de reparații ale navelor fluviale se vor muta la Orșova, portul Moldova Veche și Drobeta Turnu Severin preiau funcțiunile Baziașului, iar trasarea graniței cu Serbia va face din localitatea Baziaș o așezare izolată.

Baziaș – poarta dunăreană a României - 2019

Am sintetizat mai sus dezvoltarea așezării și principalele evenimente istorice care au marcat Baziașul de-a lungul anilor pentru a înțelege mai bine dezamăgirea pe care am avut-o atunci când am ajuns la „poarta dunăreană a României”. Bine, nici în trecut nu era vorba de o așezare cu valențe urbane, dar parcă îmi doream să găsesc altceva.

Satul pare încremenit exact în starea în care e descris în publicația „Realitatea Ilustrată” din 1932: Azi, Baziașul surprinde profund pe călătorul ce se așteaptă să găsească aci un oraș înfloritor. Nu e nici măcar un sat. Ci o gară monumentală, un palat neterminat și părăsit, o cârciumă cu pridvor și 3-4 cocioabe, scobite în piatră, ca niște crăpături de stâncă. Nici nu ai unde să dormi, dacă nu e ancorat vreun vaporaș la debarcader!... .

După 130 de km parcurși pe malul Dunării ajungem la Baziaș, unde la intrare ne întâmpină un indicator bilingv (română și sârbă). Cătunul de azi e împărțit în două părți distincte; în prima parte ne întâmpină cabana „Apus de soare”, aproape unicul loc de cazare din zonă, construită în apropierea terenului pe care se afla monumentala Gară Baziaș. Aceasta a fost demolată în anii '60, atunci când cele peste 20 de garnituri de tren care soseau zilnic la Baziaș în a doua jumătate a secolului al XIX-lea nu mai existau. Nici terasamentul căii ferate nu se mai vede azi, el fiind scufundat în apele fluviului. Portul se afla vis-à-vis de gară, pe atunci, dar acum nici urmă de el.

Opresc în dreptul cabanei de azi, locul gării de ieri și merg 70 m pe o uliță laterală către ruinele fostului hotel Bauer. În ciuda vicisititudinilor vremurilor clădirea ne demonstrează că „a fost cineva” cândva. Fațada din piatră și cărămidă stă (încă) în picioare, încă ghicim ancadramentele semicirculare ale ferestrelor de la parter și forma dreptunghiulară a celor de la etaj, un demisol bine păstrat se deschide deasupra solului. În interior se păstrează parțial compartimentarea și se observă urme de tencuială colorată pe pereți; nu mai există acoperiș. Pe înălțimile din jurul ruinelor se înalță câteva locuințe, dar zona e pustie. În fața fostului hotel vedem fântâna Magdalena, sursă de apă din care s-a păstrat bazinul și postamentul pe care se afla statuia Mariei Magdalena. În ilustrate color de epocă avem imaginea fântânii, precum și mulțimea de oameni de toate felurile prezenți pe terasa restaurantului hotelului Bauer din Baziaș.

După circa 500 m parcurși pe sub coama unui deal descoperim a doua parte a localității Baziaș, concentrată în jurul mănăstirii și a fostei școlii. Mai întâi trecem pe lângă borna kilometrică care ne arată că suntem în Baziaș și prin preajma punctului în care, la mal, este trasă o șalupă a poliției de frontieră. O cabină verde, metalică, aparținând soldaților care păzeau granița ne aduce aminte de epoca comunistă, momente în care relațiile româno-iugoslvae erau când reci, când calde.

Un mănunchi de case sunt concentrate de-a lungul a două-trei ulicioare, principalul punct de socializare, de viață efectiv fiind „magazinul” alimentar și cârciuma. Acolo sunt câteva suflete, oameni și câini, care animă un pic atmosfera plumburie. În afara de grădina casei, creșterea câtorva animale și, poate, pescuit, nu prea ai cu ce te ocupa în acest cătun. Între construcții „ghicim” silueta turnului de apă utilizat pentru alimentarea locomotivelor cu aburi. Edificiul poartă amprenta stilului arhitectural industrial al secolului al XIX-lea și se află în stare proastă, fărăr acoperiș, cu ferestre zidite.

Urmăm sensul arătat de un indicator și pe o uliță recent asfaltată descoperim Centrul cultural sârbesc „Sf. Sava”. Clădirea este construită în 1890 și reprezintă fostul local de școală, desființată în anii '70 din cauza numărului mic de elevi.

Principalul obiectiv al satului îl reprezintă mănăstirea „Sf. Sava”, întemeiată legendar în 1225 de Sfântul Sava Nemanja, primul arhiepiscop al sârbilor (doxologia.ro/viata-biseri ... orul-manastirii). Înființată probabil în perioada medievală timpurie, mănăstirea pare punctul central în jurul căruia s-a format așezarea. Forma actuală a bisericii este dată de reconstrucția din 1774 și restaurările ulterioare. Lăcașul de cult are hramul „Înălțarea Domnului” și este inclus pe lista monumentelor istorice. Am privit din exterior biserica zveltă, poarta era încuiată. Curtea e bine îngrijită, în lateral se păstrează vechiul zid de piatră.

Concluzii. Vizita în Baziaș a durat 30 de minute, mai mult nu am avut ce face. Am mers până la tăblița care ne indică sfârșitul micii localități și am privit câteva minute Dunărea care vine dinspre teritoriul sârbesc. Cotul fluviului e larg, am citit că poți „prinde” aici apusuri de soare superbe. Ceasurile sunt înaintate, așezarea e „apusă” de multă vreme, astfel că părăsim Baziașul cu un fel de indignare și furie oarbă.

Baziașul e poarta de intrare a Dunării în România, dar turiștii care vin pe vasele de croazieră nu află măcar vizual acest lucru. De ce nu se „scrie” cu litere mari „România” pe înălțimile din jurul Baziașului? Ori de ce nu se arborează pe un catarg de dimensiuni mari drapelul tricolor? De ce nu există nicăieri un panou turistic care să menționeze câteva din faptele descrise de mine în textul de mai sus? De ce? De ce?

Un ochi plânge, unul râde. Avem „minunății” nenumărate, dar nu știm să avem grijă de ele!

---

VIZUALIZĂRI: 2356 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI