Două mănăstiri surori, Horaiţa şi Horaicioara.

TIPĂREȘTE

La sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial, în apropierea unui sat din vastul teritoriu al fostei Uniuni Sovietice, între o bătrânică care se rătăcise şi un om al locului are loc următorul dialog:

Nu ştii maică cumva, unde este biserica? Mamaie, aici nu este nici o biserică. Nu se poate maică, în fiecare sat există o biserică.

Istorioara de mai sus se potriveşte de minune meleagurilor nemţene. În fiecare localitate există câte o biserică, în unele două sau chiar mai multe. Pe lângă aceste biserici, unele vechi şi deosebit de valoroase în plan istoric şi arhitectonic, judeţul Neamţ are şi numeroase mănăstiri.

Şi ce mănăstiri. Adevărate cetăţi medievale. Şi ce ctitori. Domnitori de seamă ai Moldovei, ca Petru Muşat, Alexandru cel Bun, Bogdan Vodă, Ştefan cel Mare etc. Unele mănăstiri sunt arhicunoscute şi des vizitate atât de turişti autohtoni, cât şi de turişti străini. Sunt însă şi unele mănăstiri la fel de frumoase şi interesante, care sunt vizitate mai puţin, probabil din cauza amplasării lor în locuri mai greu accesibile.

Am vizitat două astfel de mănăstiri şi mi-au făcut o impresie deosebită din punct de vedere isoric şi constructiv, dar mai ales a locurilor unde au fost amplasate.

Prima dintre ele se numeşte Mănăstirea Horăiţa şi se găseşte la o distanţă de 22 de km faţă de oraşul Piatra Neamţ şi 14 km faţă de oraşul Targu Neamţ. Accesul la această mănăstire se face pe două drumuri, ambele cu ieşire de pe DN15C.

Pe primul se merge din Piatra Neamţ pe DN15C până la jumătatea localităţii Dobreni, după care se face la stânga pe drumul comunal 156 A spre comuna Negreşti. Urmează apoi un sat mai mic, Poiana şi mănăstirea. Al doile drum de acces se face din localitatea Crăcoani, luând-o la stânga pe drumul comunal 163. Ambele drumuri comunale sunt asfaltate, se parcurg foarte uşor şi duc direct la mănăstire.

Începând din satul Poiana drumul trece printr-o zonă foarte frumoasă, care te îmbie la popas, cu păduri de brad şi câteva poieniţe cu iarbă verde. În drum spre mănăstirea Horaiţa, în satul Poiana, undeva pe stânga, întâlnim o mănăstire în construcţie cu hramul „Adormirea Maicii Domnului şi Sf. Mare Mucenic Mina”. Dupa ce trecem de un canton silvic, aflat pe dreapta, mai parcurgem câteva sute de metri, ajungem la mănăstire şi locul unde se termină drumul asfaltat.

Înainte de poarta de acces a mănăstirii se intră pe o alee străjuită de nişte brazi falnici, ce duce într-o parcare mare, cam în genul celei de la mănăstirea Bistriţa. Accesul în mănăstire se face printr-o arcadă a unei clopotniţe foarte frumoasă partajată pe două etaje.

Chiar de la intrarea în mănăstire remarcăm numărul mare de turle ale bisericii (opt la număr) şi configuraţia lor aparte faţă de altele din zonă. Curtea mănăstirii este foarte frumoasă, cu multe alei pietruite, meticulos îngrijite, cu o mulţime de arbuşti şi flori de toate culorile.

Biserica este înconjurată de alei mari, văruite pe margini, iar în laterale foişoare şi chilii împodobite la geam cu ghivece de flori. În partea de nord a mănăstiri ,se află un vechi paraclis cu hramul „Sf. Ierarh Nicolae” în care se desfăşoară slujbele pe timpul iernii.

Mănăstirea are multe clădiri anexe, grădini cultivate cu legume, livadă cu pomi fructiferi şi chiar nişte sere legumicole. În stânga mănăstirii se află două mici lacuri cu sistem de pompare a apei pentru irigaţii. Istoricul bogat al mănăstirii se află afişat pe un panou, în dreapta clopotniţei de la intrare.

În urma unei revelaţii dumnezeieşti a călugărului Irinarh Roseti, un călugăr de la mănăstirea Neamţ, acesta ridică prima biserică din lemn cu hramul ”Pogorârea Duhului Sfânt”între anii 1822-1824. Aceasta se face cu binecuvântarea şi aportul substanţial al Mitropolitului Moldovei, Veniamin Costache. Înfiinţare şi consolidarea mănăstirii a fost sprijinite şi de domnitorii Ioan şi Mihail Sturza.

Există documente, potrivit cărora mănăstirea are de fapt o vechime mult mai mare. La 11 iulie 1428, domnitorul Alexandru cel Bun includea Horaiţa între cele 52 de biserici subordonate mănăstirii Bistriţa.

Primul stareţ al mănăstirii a fost părintele Irinarh, care a slujit aici până în 1837, când înbolnăvindu-se s-a retras pentru tot restul vieţii la locurile sfinte din Palestina. Următorul stareţ a fost părintele Ermoghen Buhuş, care ridică actuala biserică cu hramul „Botezul Domnului”în anul 1848, cu finalizare în 1867.

La zidirea şi înzestrarea bisericii au contribuit cu donaţii, pe lângă masa largă de redincioşi, şi domnitorii Grigorie Ghica, Al. Ioan Cuza, precum şi mitropolitul Moldovei, Calinic Miclescu.Biserica este construită din piatră, cu bolţile din cărămidă şi arhitectură romano-bizantină. Pictura este făcută dupa anii '90 în stil neobizantin pe fond cărămiziu.

Catapeteasma, lucrată după părerea unor specialişti în domeniu la Viena, este unicat în ţară şi probabil în lume, datorită faptului că amvonul este aşezat deasupra uşilor împărăteşti, în partea de est şi nu în nord cum cere tradiţia.

Odorul de mare preţ al mănăstirii este icoana Maicii Domnului „izbăvitoare de secetă”, care provine din vechea mănăstire şi este îmbrăcată în foiţă de argint (vezi poza). Mănăstirea este locuită de călugări care se autogospodăresc (am văzut călugări în vârstă care săpau în grădină), împletind armonios munca cu rugăciunea şi ascultarea, departe de lumea zbuciumată în care ne aflăm şi într-un loc de o frumuseţe rară.

Cealată mănăstire Horaicioara, este mai mică şi se află undeva mai sus de mănăstirea Horaiţa. Aşezată pe un adevărat „picior de plai, pe o gură de rai”, într-un cadru pitoresc de excepţie, mănăstirea este subordonată canonic şi administrativ de mănăstirea HoraiţaA fost vizitată printre alţii şi de Calistrat Hogaş, care a numit-o ca pe un „adevărat cuib de vulturi”, datorită situării sale pe vârf de munte.

Pentru a junge aici, se poate merge pe jos pe o cărare de aproximativ 1 Km prin curtea mănăstirii Horaiţa sau cu maşina pe un drum forestier aflat în continuarea drumului asfaltat. Noi am folosit varianta cu maşina, negăsind cărarea din curtea mănăstirii.

Cu maşina se urcă prin stânga mănăstirii Horaiţa aproximativ 3 km, pe un drum destul de greu, până aproape de o troiţă. Aici se poate parca maşina şi se mai urcă cu piciorul încă 500 de metri, pe o pantă destul de abruptă.

Traseul este marcat cu multe indicatoare spre mănăstire, aşa că nu există riscul să rătăceşti drumul. Pentru maşinile cu garda mai joasă este indicat traseul cu piciorul.

Accesul în mănăstire se face printr-o poartă- clopotniţă, construită din lemn şi acoperită cu şindrilă. Biserica este mult mai mică decât cea de la Horaiţa, are o singură turlă şi este construită din piatră.Intrarea se face din lateral printr-un pridvor cu numeroase picturi şi apoi direct în naos.

Mănăstirea are câteva anexe şi chilii cu multe flori la ferestre, un foişor şi o frumoasă livadă cu pomi fructiferi tineri.

Ca şi la Horaiţa, aleile sunt pietruite şi flancate de aranjamente florale. În partea de nord a bisericii, se află un paraclis în care se desfăşoară unele servicii religioase.

Cea ce mi s-a părut ciudat la această mănăstire, este că în tot timpul căt a durat vizita, şi am „inspectat” toate clădirile din curte , nu am văzut picior de călugăr prin preajmă.

Şi toate clădirile, inclusiv biserica, erau descuiate. Abia la plecare a mai apărut o familie din Bacău, cu care am intrat în discuţii şi am comentat printre altele şi acest amănunt.

Mănăstirea Horaicioara s-a înfiinţat în anul 1480 , de către părintele arhimandrit Chiriac, la porunca voievodului Ştefan cel Mare. Acesta ridică o bisericuţă din lemn cu hramul „Buna Vestire” pe locul unde acum este o lespede din piatră împrejmuită cu un grilaj din fier şi care aminteşte de acest eveniment.

Biserica actuală a fost ridicată, din piatră, în anul 1868 de către stareţul mănăstirii Horaiţa, Ermoghen Buhuş şi a fost supusă în timp unor restaurări şi renovări. În biserică se află o icoană veche a Maicii Domnului, considerată făcătoare de minuni.

În stanga mănăstirii, pe un mic deal, se află un izvor ce curge dintr-o stâncă, singura sursă de apă potabilă din zonă. Apa izvorului e considerată ca tămăduitoare şi aici vin mulţi pelerini să se vindece de bolile trupeşti, dar mai ales de cele sufleteşti.

Renumele acestui izvor a dus la alegerea celui de al doilea hram al bisericii „Izvorul Tămăduirii”

Ne-am despărţit cu greu de aceste locuri frumoase şi binecuvântate de Dumnezeu, am coborât în satul Poiana Am mai făcut un popas în apropierea unor frumoase poieniţe, apoi am purces la un nou drum , încărcaţi emoţional şi spiritual de ceea ce văzusem în acea zi.

---

VIZUALIZĂRI: 14186 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI