Horaița - mănăstire unicat în țară și poate chiar în lume

TIPĂREȘTE

N-a trecut multă vreme de când vă povesteam ce sejur fain am petrecut cu nepoțeii noștri, în inima Moldovei, la pensiunea Almaș, la început de noiembrie. În cele cinci zile ne-am plimbat prin Piatra Neamț și Târgu Neamț, am vizitat Parcul Natural Vânători Neamț și bineînțeles, mănăstirile din apropiere – Neamț, Agapia, Văratec, Horaița, Almaș.

- Bunica, ce mănăstire mai vizităm astăzi? – mă întreabă Matei într-o dimineață, după ce bifasem pe primele trei menționate.

- Astăzi… astăzi hai să mergem la Horaița!

- Horaița? Ce cuvânt curios! Ce înseamnă? – vine și replica micuței Ioana.

Pe moment n-am știut să-i răspund și am ocolit strategic întrebarea. Apoi, m-am dumirit. Cuvântul ”horaița” are mai multe semnificații: coclauri; vâlcea; drum, cale. Iar denumirea mănăstirii ar proveni de la numele vechilor proprietari de pământ asupra comunei Crăcăoani și a împrejurimilor acesteia – GORAETI.

Poate nu mulți cunosc faptul că Mănăstirea Horaița a intrat în istoria României și a Casei Regale ca fiind locul în care principele Carol, viitor rege al românilor, a fost surghiunit, trimis în creierii munților, prin hotărârea regelui Ferdinand, timp de 75 de zile, după fuga sa la Odessa, unde se căsătorise în secret cu Zizi Lambrino.

Cum se poate ajunge la mănăstire? Ea este îmbrățișată de două drumuri de acces – dinspre nord, de la Târgu Neamț - Valea Seacă – Crăcăoani sau din sud – Piatra Neamț - Dobreni – Negrești – Crăcăoani. Pornind de la pensiune, mașina noastră încărcată cu voci zglobii a alunecat pe patina galben – roșiatică a toamnei preț de vreo 20 de kilometri.

Locul mănăstirii nu-i ales întâmplător. Este un loc complet izolat, un loc de pace și contemplare, unde oamenii se simt bine din punct de vedere duhovnicesc, loc pitoresc, înconjurat de pădure deasă, înveșmântată în liniște groasă, prielnică rugăciunii.

Istoria așezământului monahal este una tumultoasă, precum a multora din împrejurimi. Documentele vremurilor de demult stau chezășie vicisitudinilor îndurate în urma năvălirilor păgâne peste pământurile Moldovei, când multe mănăstiri au fost profanate sau complet distruse.

Se spune că în urma unei revelații dumnezeiești, părintele Irinarh Roseti, călugăr cu metanie la Mănăstirea Neamț, ridică biserica din lemn între anii 1822 – 1824, cu hramul ”Pogorârea Duhului Sfânt”. Cu toate acestea, în hrisoavele vremii, la 11 iulie 1428, domnitorul Moldovei, Alexandru cel Bun menționa Mănăstirea Horaița în actul de donație făcut Mănăstirii Bistrița. Așadar, în timpul părintelui Irinarh, se poate vorbi despre o reorganizare a vieții monahale, iar nu despre o întemeiere propriu-zisă a mănăstirii.

În anul 1843, arhimandritul Irinarh Roseti pleacă la Ierusalim, iar monahul Ermoghen Buhuș este hirotonisit, apoi numit arhimandrit și stareț al mănăstirii, păstorind obștea mai bine de 30 de ani. Începând cu anul 1848 și terminând construcția douăzeci de ani mai târziu, el este considerat ctitorul actualei biserici care poartă hramul ”Botezul Domnului”. În prezent, obștea de monahi numără 20 de viețuitori.

Biserica, chiliile, trapeza, bucătăria, alte clădiri anexe au fost supuse mai multor lucrări de restaurare și renovare, prin grija egumenilor care s-au succedat la conducerea mănăstirii. Pictura actuală interioară, în stil neobizantin, pe fond cald cărămiziu este definitivată între anii 1988 – 1993 de pictorul Mihai Chiuaru și ucenicii săi. Biserica este masivă, cu ziduri groase, construită exclusiv din piatră, doar bolțile sunt din cărămidă. Ca stil arhitectonic, Mănăstirea Horaița este unică, împletind elemente din arhitectura romano-bizantină cu cele de influență rusă, în configurația și numărul turlelor bisericii. Cele opt turle au fost construite pentru a se exprima veșnicia Bisericii, iar forma specifică a lor, aceea a bulbilor de ceapă, amintește de bisericile rusești.

Singuratică, pierdută în codrii cântați de Eminescu, la capătul pitoreștii văi a pârâului Horaița, la altitudinea de 660 metri, mănăstirea se află într-o poiană înclinată, înconjurată de Munții Horăiciorului și versantul estic al Munților Stânișoarei.

Străbatem fără grabă raiul de pădure până se ajunge la o mare poartă de lemn ce deschide drumeagul de 300 de metri, pe marginile căruia stau aliniați zeci de brazi falnici. Urmează un loc foarte mare de parcare, iar intrarea în incinta mănăstirii se face pe sub turnul clopotniței care este acoperit cu o turlă de inspirație slavă. Ctitor al Paraclisului ”Pogorârea Duhului Sfânt” din clopotnița mănăstirii, ridicat între anii 1852-1855, este arhimandritul Ermoghen Buhuș. Sfântul lăcaș din clopotniță a adăpostit pentru un timp catapeteasma veche din secolul al XVIII –lea a Paraclisului ”Sfântul Nicolae”.

Dacă la exterior biserica uimește prin turlele sale, în schimb, interiorul te fascinează…

Ioana este prima și încearcă cu greutate să deschidă ușa masivă din lemn frumos sculptat. Ne întâmpină un interior luminos, nu unul întunecat care ar avea darul să te înfioare…

Precum o carte larg deschisă, cu icoanele sale înșiruite și sclipind în soarele dimineții târzii, catapeteasma este prima care-ți atrage privirile, cu sculpturi în lemn și dantelărie ajurată. În formă de mitră arhierească este impresionantă, realizată din trei tipuri de lemn – tei, tuia și păr. După părerea unor specialiști, ea ar fi fost lucrată de meșteri iscusiți la Viena.

Privirea-ți se înalță încet, parcă nevrând să piardă vreun detaliu valoros. Și atunci, vizitatorul neavizat, precum am fost și noi, se găsește în fața unui lucru nemaiîntâlnit. Aici aveam să descoperim unicitatea mănăstirii care constă în poziționarea amvonului, loc unde se citește Sfânta Evanghelie, deasupra ușilor împărătești și nu precum este în tradiția bisericii răsăritene, în partea de nord. Curioasă este și dispunerea a două registre: a Sfinților Apostoli, care sunt așezați de-a lungul unui bandou semicircular și nu orizontal, precum și cel al proorocilor Vechiului Testament, aflați în 14 medalioane intercalate în două vrejuri de viță de vie din lemn aurit sculptat, ce se ridică dinspre extremitățile iconostasului până deasupra amvonului.

Pe lângă liniștea și frumusețea locului, cei care vizitează mănăstirea sunt atrași și de icoana Maicii Domnului, a cărei renume este purtat din generație în generație ca fiind făcătoare de minuni. Icoana Maicii Domnului, odor de preț al bisericii, este cunoscută sub numele de ”Izbăvitoare de secetă” sau ”Aducătoarea ploii”. Se presupune că ar fi fost pictată în secolul al XVIII-lea și ar proveni din micuța biserică de lemn ridicată de părintele Irinarh. Încadrată de patru coloane de lemn aurit, bogat împodobite cu vrejuri de viță de vie, ferecată în mantie de argint, cu imitații de pietre prețioase, icoana este scoasă o dată pe an în procesiune la Schitul Horăicioara, în apropierea mănăstirii, în ziua ”Izvorului Tămăduirii” sau ori de câte ori credincioșii vin cu rugămintea la călugări și o poartă în procesiuni prin sate în caz de secetă prelungită. Și pentru că există minuni, ploaia se abate peste sate după o zi sau două…

Ca și la celelalte mănăstiri vizitate și aici m-a impresionat curățenia care chiar domnea peste tot. Flori în ghivece în fața chiliilor, este drept, nu mai erau, se retrăseseră și ele la căldură, că, deh, era început de noiembrie…

Aleile pietruite, spațiul verde, lemnăria vopsită și lăcuită, micuțul foișor din partea laterală a bisericii, băncile care te ademenesc să mai zăbovești un pic, serele care aprovizionează bucătăria cu legume proaspete și cine știe câte lucruri nedescoperite de mine or mai fi – toate înfățișează un loc pe care călugării – se vede bine – îl iubesc și îl îngrijesc cu mult drag. Și pentru asta sunt vrednici de admirație…

Matei, mândru de aparatul său de fotografiat, depăna pe micuțul ecran pozele surprinse în biserică, iar Ioana o pornise singurică înainte, cu capul în pământ, spre locul unde parcasem mașina…

- Ce-ai pățit, Ioana?

- Bunica, mi-e tare foame…

Ce rezolvare am găsit? După doar cinci minute ne găseam toți patru în fața unui castron cu ciorbă aburindă… Prin bunăvoința călugărilor am fost și noi cinstiți ca buni creștini cu de-ale gurii. Doamne, și au mâncat nepoțeii mei cu o poftă cum n-au avut în acele zile la nici un restaurant la care am poposit la ora prânzului…

Este greu de exprimat în cuvinte bogăția de trăiri care te încearcă atunci când vii la Mănăstirea Horaița…

Poate data viitoare când vom mai veni la mănăstire, vom ajunge și la Schitul Horăicioara. Acum, chiar o pornisem spre schit, dar drumul cu mașina mi s-a părut puțin anevoios – drum forestier, de fapt un fel de alee mai lată, destul de înclinat – în trei kilometri era o diferență de nivel de vreo două sute de metri… Dacă s-ar fi întâlnit două mașini pe acest drumeag, nu știu, zău, care ar fi fost rezolvarea… am făcut cale-ntoarsă pe la jumătatea drumului…

Părăsind Mănăstirea Horaița, mi-am pus o dorință-n gând… Mi-ar plăcea să revin la primăvară sau la vară și să mă pot bucura de pașnica măreție a pădurii dimprejur, de liniștea ce plutește peste tot, ba chiar să dau o mână de ajutor, dacă-mi este permis și să dorm o noapte sau două într-o chilie mică – mică…

---

VIZUALIZĂRI: 2892 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI