Cinci mănăstiri din județul Botoșani: Coșula, Vorona, Sihăstria Voronei, Zosin și Popăuți

TIPĂREȘTE

Despre Bucovina s-a scris mult pe acest site. De fapt, s-a scris mult despre unități de cazare și despre mănăstiri, căci localitățile, cu zgârcenie au făcut subiectul câtorva impresii de călătorie. Între ele, am reușit să identific și zona geografică ce mă interesa, respectiv județul Botoșani.

Trecând peste faptul că din punct de vedere administrativ doar o mică parte (cca. 10%) din teritoriul său aparține regiunii istorico-geografice Bucovina, restul, inclusiv capitala Botoșani, făcând parte din zona nordică a Moldovei, ceea ce ar fi îndreptățit plasarea sa ca secțiune de sine stătătoare în cadrul Moldovei și nu al Bucovinei, am constatat că rubrica ”Botoșani și împrejurimile” nu face nici ea excepție de la săraca reprezentare prin impresii de călătorie. În afara câtorva review-uri răzlețe despre unități de cazare și restaurante din zonă, capitalei de județ nu i-a fost dedicat nici măcar un articol de prezentare.

Poate nu aș fi făcut acest ”recensământ”, dacă lectura șirului de review-uri dedicate Republicii Moldova de către colegul nostru @ovidiu. istorie, botoșănean cel puțin prin rezidență, nu m-ar fi făcut să caut informații despre orașul domniei sale în special și despre județul Botoșani în general. Răsfoind paginile AFA, rezultatul căutărilor a fost unul sărac, în ciuda faptului că acest județ prezintă un evident interes turistic și istoric, nu numai pentru contribuția sa inestimabilă la clădirea și consolidarea patrimoniului cultural național, dar și pentru oferta generoasă de obiective turistice (informații detaliate la adresa: turismbotosani.ro/director.html?cat=1).

Așa stând lucrurile, în prima fază m-am gândit să fac eu primul pas, să deschid eu însămi ușa celor ce doresc să călătorească prin Botoșani și prin întreg județul, propunându-le câteva repere turistice demne de interes, fără pretenția de a le epuiza. Am descoperit însă că nu prea aveam ”pușcă, undiță și opinci” cu care să plec la vânătoare, căci, deși am văzut Botoșaniul de vreo trei ori, aceste evenimente s-au petrecut cu mult timp în urmă, pe vremea când nu eram nici membră AFA, nu-mi permiteam nici prea multe fotografii, nici nu mă străduiam să fixez cu acuratețe repere istorice, geografice, culturale despre locurile prin care treceam. Nici ultima vizită la Botoșani, cea din vara anului trecut, nu a fost de natură să-mi lărgească orizontul de cunoștințe despre acest oraș, pentru că a fost doar o trecere în drum spre mănăstirile ce făceau obiectul pelerinajului la care luam parte.

Așa încât, nădăjduiesc ca Ovidiu să ne descopere curând, prin plăcutul lui condei, frumusețea unei capitale de județ înnobilate de spiritul atâtor mari români, începând cu Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, George Enescu, Grigore Antipa, Octav Băncilă, încă mulți alții, și sfârșind cu mai contemporanii Octav Onicescu, Alexandru Graur și Patriarhul Teoctist.

Dar nu am renunțat la ideea zugrăvirii frumoaselor plaiuri botoșănene. În cele ce urmează mă voi mărgini însă la a completa doar lista mănăstirilor din județul Botoșani cu acele lăcașuri pe care eu însămi le-am cunoscut în cursul pelerinajului despre care vorbeam și pe care le recomand călduros spre vizitare și altor călători pe meleaguri botoșănene.

Pornim dinspre Iași pe așa numitul ”drum al voievozilor”, istoricul traseu străbătut de domnitorii moldoveni pentru a ajunge în cetatea de scaun a Moldovei, Suceava.

Străbatem DN 28B prin Târgu Frumos, iar din localitatea Buda virăm pe DJ 208H către Mănăstirea Coșula. Drumul este unul de pământ și pietriș, dar pregătit în parte pentru reabilitare și probabil asfaltare.

Mergem vreo 3-4 km și oprim în fața zidurilor de cărămidă ale mănăstirii. Nu sunt ziduri înalte ca de cetate, cum ne-am obișnuit a vedea la multe alte lăcașuri similare, mai ales în Moldova. Dar sunt ziduri autentice de secol 17, reconstituite sau reabilitate ulterior, după nevoie.

De altfel, întregul ansamblu istorico-religios de la Coșula este unul dintre cele mai vechi așezăminte de acest fel din Moldova. Atestarea documentară îndreptățește includerea lui în lista monumentelor istorice naționale, cu toate cele șapte construcții din incintă: Biserica ”Sfântul Nicolae" (datând din secolul al XVI-lea, cu restaurări din sec. XVIII), stăreția, trapeza, cuhniile și zidul de incintă (sfârșitul secolului al XVII-lea), turnul clopotniţă (sfârșitul secolului al XVIII-lea), arhondaricul construit în 1848.

Trecând dincolo de zidul incintei, pătrundem într-un spațiu vast, copleșit de vegetație crescută după voia naturii, umbrit de coroanele bătrînilor copaci.

În mijloc se află biserica ”Sfântul Ierarh Nicolae”. Nu este o ctitorie voievodală, așa cum aflăm din pisania plasată deasupra intrării. A fost zidită prin nevoința vistiernicului Mateiaș Coșulvei, sfetnic al lui Petru Rareș, fiind sfințită în anul 1535. Construcția este una modestă prin dimensiuni, dar reprezentativă pentru stilul arhitecturii medievale moldovenești: plan triconic, zidire din piatră cu contur din cărămidă la ferestre și ocnițe, turle circulare și acoperiș în trei ape, pictură murală interioară și exterioară. Din aceasta din urmă se mai păstrează doar fragmente, ca peceți ale timpului necruțător, dar și ca dovezi ale tristelor încercări lumești prin care mănăstirea a trecut. Printre multe altele, una dintre acestea a fost ocupația austro-ungară din 1775, când mănăstirea a fost pustiită de trecerea trupelor străine. Alta a fost perioada începutului de secol 20, când la Coșula nu mai trăia niciun călugăr, argument pentru comunitatea sătească de a transforma biserica într-una de mir. S-a mers până acolo, încât în perioada guvernării comuniste, arhondaricul a fost transformat în spital, școală, depozit de cereale, iar unele anexe milenare au fost demolate. Abia anul 1991 avea să reaprindă flacăra credinței monahale la Mănăstirea Coșula, prin strămutarea unei mici obști de călugări, la porunca ierarhică a fostului Mitropolit al Moldovei, actualul Patriarh, Daniel Ciobotea.

Cu toate acestea, pictura originală a bisericii supraviețuiește în interior, atât pictura în frescă, cât și pictura în ulei aplicată ulterior peste stratul inițial, cu ocazia restaurării din 1858. Nu se cunosc numele zugravilor. Pictura, încă strălucitoare prin colorit, ne întâmpină cu onestitate încă de la intrare, deși iluminarea naosului este una săracă. Întrezărim tablouri votive și scene ale Noului Testament, între fragmente de pictură compromisă, fie de naturală bătrânețe, fie de nepăsarea, indiferența sau nepriceperea celor tocmiți să facă reparații sau să instaleze sistemul electric și de sonorizare. La fel se prezintă și celelalte construcții din incinta mănăstirii: tencuială căzută, ziduri parțial prăbușite, acoperișuri găurite, scări frânte și pavaj contorsionat.

După ce ne închinăm la sfintele icoane, avem răgaz să admirăm pe îndelete picturile murale, unele ca noi, altele abia deslușite, iconostasul aurit și bogat împodobit cu icoane și basoreliefuri vegetale, deschiderea concavă a turlei principale sub care abia se mai zărește figura Pantocratorului Iisus Hristos. În lipsa unui îndrumător, nu reușim să identificăm culoarea consacrată a picturii originale de la Coșula, sora ”albastrului de Voroneț”, adică ”galbenul de Coșula”. O fi poate auriul luminos care încununează chipul sfinților în fragmentele de pictură ce se zăresc sub stratul căzut al picturii în ulei?

Nu e nimeni dintre cei ai casei în biserică, iar lumânările și alte obiecte de cult destinate vânzării stau pe o măsuță la intrare, la dispoziția liberă a doritorilor. Prețurile sunt afișate, așa încât nu-ți rămâne decât să lași banii și să-ți însușești ceea ce ai cumpărat astfel. Și chiar dacă nu ai nevoie de nimic, parcă nu te lasă inima să nu ajuți lăcașul măcar cu un leu, când vezi câtă sărăcie e în jur și câtă nevoie e de un ajutor financiar care să redea strălucirea sfântă a vechiului lăcaș închinat Domnului.

Abia la ieșirea din biserică întâlnim un monah al așezării. El primește acatistele și cu smerenie consimte că, adevărat, mănăstirea nu se află în straie de veșnică sărbătoare, dar că aici, puținii călugări viețuitori duc o viață duhovnicească cu adevărat curată. Se mulțumesc cu puțin și în afara programului de slujbe muncesc fizic de dimineață până seara pentru a reda mănăstirii frumusețea de odinioară. Aflăm că ansamblul mănăstiresc de la Coșula a intrat într-un program de reabilitare cu fonduri europene, iar lucrările deja au debutat. Remarcăm și noi că multe locuri sunt îmbrăcate în schele, iar instalațiile și echipamentele de construcție se pot zări împrăștiate pe lângă ziduri. Treaba însă îmi pare a merge greu, dacă nu cumva chiar stă pe loc, căci puțini lucrători se zăresc. O fi poate, ora prânzului?!

În ciuda sărăciei evidente, sfântul sălaș a găsit resurse pentru a tipări prin efort propriu un mic pliant de prezentare, folositor nu numai celor ce vin aici pentru a se ruga, ci și turiștilor interesați doar de arhitectură, istorie, ori pur și simplu de plimbare și relaxare. Costă 2 lei și e o carte de identitate în miniatură a mănăstirii. Din conținutul ei aflăm nu numai informații legate de nașterea și amplasarea geografică a așezământului, ci și despre istoria lui trecută și actuală. În finalul prezentării aflăm că Mănăstirea Coșula a fost și un important centru cultural, motiv pentru care s-a bucurat de atenția multor personalități ale culturii române. În podul stăreției, marele istoric Nicolae Iorga a descoperit manuscrisul celei mai vechi traduceri în limba română a Istoriilor lui Herodot. Autorul nu este cunoscut, dar se speculează a fi fost unul dintre monahii mănăstirii. Textul tradus se află în prezent în biblioteca Academiei Române. Alte 372 documente istorice provenind de la Coșula au fost depuse la Arhivele Naționale. Cu așa trecut făuritor de valori, Mănăstirea Coșula nu trebuie uitată! Ea merită pe drept a fi reabilitată și repusă în circuitul turistic!

Ne continuăm călătoria pe DJ 208 H. La intersecția cu DJ 208C virăm stânga spre Vorona. Localitatea se află la o distanță de vreo 18 km de Coșula, dar noi o depășim și mai mergem cca. 6 km până la Mănăstirea Vorona.

Este unul dintre cele mai vechi lăcașuri mănăstirești din Moldova: anul acesta, Mănăstirea Vorona împlinește 510 ani! Mai mult, ea se bucură de prestigiul de a fi un așezământ cu funcționare aproape continuă, singura perioadă de încetare a vieții monahale fiind cea din 1959-1968, când mănăstirea a fost închisă din dispoziția autorităților comuniste.

Ctitorii au fost monahi români, greci și ruși de prin satele vecine, dar și o obște de călugări refugiați din Banat în urma persecuțiilor austro-ungare. La început a fost doar un schit, apoi, la sfârșitul sec. al XVIII-lea-prima jumătate a sec. al XIX-lea, se construiesc cele trei biserici care dau contur adevăratei mănăstiri: Adormirea Maicii Domnului, Nașterea Maicii Domnului și Sfântul Nicolae. Ctitorii erau familii de boieri (Panaite, Jora și Vârnav), dar și de monahi (Arhimandritul Rafail, fost stareț). Moștenirea spirituală ce au lăsat-o ni se dezvăluie și nouă acum, când trecem dincolo de impresionanta poartă de lemn, modelată în stil maramureșean, și apoi pe sub portalul monumentalei clopotnițe, pătrunzând în curtea amplă, frumos întreținută a mănăstirii.

Incinta este înconjurată de chiliile măicuțelor, construcții simple, fără etaj, dar deosebit de pitorești, datorită prispelor de lemn croit în dantelă ce străjuiesc fațadele. Aici trăiesc în jur de 40 de călugărițe. După vizita la Coșula, unde cu greu am putut întâlni un monah, suntem surprinși să descoperim la Vorona o obște monahală plină de vervă și agitată. Este miezul zilei, o zi toridă de sfârșit de iulie, dar în orice loc putem zări măcar o măicuță implicată trup și suflet în împlinirea îndatoririlor sale zilnice: unele sapă în grădină, spală podeaua prispei sau mătură aleile, câteva asigură serviciul în incinta bisericilor sau la trapeză (bucătăria și sala de mese), altele își duc la bun sfârșit canonul primit, căci citesc și numără metanii.

Noi ne oprim mai întâi la Biserica ”Nașterea Maicii Domnului”, o construcție ridicată în 1835 de hatmanul Ilie Jora și soția sa Teofana. Îi admirăm silueta albă, lipsită de fresce, care se profilează cu eleganță pe cerul senin, între pâlcuri rare de brazi. Are formă poligonală cu transept circular, pronaos și trei cupole în formă de bulb. Interiorul a fost pictat în perioada 1860-1870 de schimonahul Vladimir Machedon și se află în bună stare, fără să fi făcut vreodată obiectul unei restaurări. Culorile sunt încă vii și contururile bine definite, neșterse de patina vremii.

Catapeteasma și stranele, adevărate opere de artă sculptate în lemn și bogat aurite, desenate și lucrate de același Vladimir Machedon, sunt cu adevărat unice, modelul lor nemaiîntâlnindu-l în alte locuri.

Biserica nu găzduiește icoane considerate făcătoare de minuni, în schimb întreaga iconografie interioară este originală și prin vechimea ei ne încredințează că atât de multe rugăciuni s-au rostit în fața chipurilor sfinte, încât și locurile au fost atinse de sfințenie și har divin. Adăugăm și noi buchetul nostru de rugăciuni, sărutăm icoanele și sfintele moaște (Sf. Nicolae, Sfinții Mucenici de la Mănăstirea Sfântul Sava din Ierusalim), lăsăm unei măicuțe pomelnicele gata pregătite și ne întoarcem în curte.

Pe cealaltă parte a incintei se află Biserica ”Adormirea Maicii Domnului”. A fost sfințită în anul 1803, dar înfățișarea ei este atât de proaspătă, încât pare o ctitorie a zilelor noastre. Arhitectura seamănă cu cea a celeilalte biserici, dar nu este identică: are formă poligonală cu pronaos semicircular și trei turle octogonale cu cupole în formă de bulb; exteriorul este alb, dar pe pereții longitudinali a fost aplicată pictură în frescă, ilustrând aceeași mereu întâlnită temă: Judecata de Apoi.

Interiorul este vesel și luminos, datorită culorilor puternice ale picturii și a covoarelor persane de un roșu aprins care îmbracă podeaua. Catapeteasma de stejar, bogat aurită și împodobită cu icoane, este tot opera monahului Vladimir Machedon, în schimb, fresca a fost realizată de cunoscutul pictor contemporan Nicolae Gavrilean, în perioada 1990-1992, adică la aproape 200 ani de la sfințire. După cum am aflat de la o măicuță, până în anul finalizării lucrării, biserica avea pictură aplicată doar în exterior (tabloul de mari dimensiuni ”Înfricoșata și dreapta Judecată de Apoi”) și în altar, ambele lucrări fiind refăcute și remodelate de Nicolae Gavrilean, pentru a fi în ton cu restul picturii aplicate de el.

Biserica ”Sfântul Nicolae, ridicată în 1838 de starețul Rafail, se află în cimitirul mănăstirii. Este mică, are trei turle subțiri și nu este pictată. Singurul element de interes turistic este catapeteasma din lemn de tisă, pictată de același Vladimir Machedon în stil baroc.

După pelerinajul ”de suflet” la biserici, putem să ne relaxăm puțin înainte de plecare. Înconjurăm incinta pe alei de ciment sau pe poteci pavate, făcând scurte popasuri în fața celorlalte clădiri din ansamblul mănăstiresc: clopotnița, o construcție solidă cu două etaje și turlă în deja familiara formă de bulb; căsuța cu cinci chilii și cerdac tradițional în care a viețuit ca monah între 1929-1931 viitorul patriarh Teoctist Arăpașu, așa cum aflăm dintr-o plăcuță comemorativă aplicată pe fațadă; stăreția, care funcționează la etajul clădirii, parterul fiind afectat atelierelor și muzeului, renumit pentru colecția de icoane vechi, obiecte de cult și mai ales cărți vechi religioase, peste 6000 de titluri. Dincolo de zona construită se află un heleșteu înconjurat din belșug cu verdeață, de pe malul căruia se poate admira panorama așezământului.

După o ultimă raită pe la pangar, pornim iar la drum. Nu avem mult de mers, doar vreo 5-6 km, dar de această dată drumul, umbrit pe tot parcursul de abundenta vegetație a pădurii, este unul de pământ și atât de strâmt pe unele porțiuni, încât ne rugăm să nu întâlnim niciun alt vehicol venind din direcția opusă. Ținta noastră este Mănăstirea Sihăstria Voronei.

Ajungem aici și întreaga priveliște ne tulbură cu frumusețea ei. Așa ne imaginăm de obicei a arăta un lăcaș de sihaștri: codri de jur împrejur, o explozie de verde sub un cer perfect senin, un pârâu susurându-și lin povestea apelor, liniște pusă și mai bine în evidență de trilul păsărelelor și de bâzâitul insectelor. Niciun zid, niciun gard, nicio opreliște nu delimitează spațiul mănăstirii de cel al naturii, toate se întrepătrund și par a fi așa îngemănate, chiar de la facerea pământului.

O alee cu pietriș, dreaptă, frumos desenată între ghirlande de lanțuri metalice, ne invită să intrăm. Trecem pe sub turnul clopotniței cu trei nivele, aflată în plin proces de renovare și după ce parcurgem vreo cincizeci de metri, iată-ne în curtea mănăstirii!

Ne întâmpină îndată unul dintre viețuitori, pare-se părintele paroh. Bucuros de oaspeți noi, ne invită în biserică și după ce ne adună pe toți în juru-i, purcede a ne fi, deopotrivă, duhovnic și ghid. Mărturisesc că am fost impresionată de atenția pe care ne-a acordat-o bătrânul monah. În tot pelerinajul nostru pe la cele 33 mănăstiri românești, doar aici, la Sihăstria Voronei și la Mănăstirile Vlădiceni și Bucium din Iași am fost primiți cu atâta bucurie, cordialitate, ospitalitate, iar un om al casei a binevoit să ne fie îndrumător spiritual și, de ce nu, lumesc.

Ascultăm mai întâi rugăciunile începătoare, apoi părintele rostește o rugăciune de mulțumire și ne binecuvintează. Urmează o istorie foarte frumoasă a locurilor și a celor care au viețuit aici. Povestea este spusă ca o taină, cu glas domol și rar, poate de aceea imaginația noastră prinde viață și vedem cu ochii minții timpurile de demult, acele timpuri în care sihaștri ce-și dăruiseră viața lui Hristos, au ajuns pe aceste locuri și au înălțat biserica purtând hramul ”Buna Vestire”. Era prin 1861, iar anii ce au urmat au adăugat pe rând, alte construcții și acareturi necesare vieții de obște: primul corp de chili în 1920, Paraclisul Sfântului Mare Mucenic Mina în 1940, clopotnița și aghiasmatarul în 1958; casa de oaspeți ”Sf. Prooroc Ghedeon” în 1997.

După cum vedem, istoria sihăstriei Vorona nu este foarte veche. Cum a fost ales momentul zidirii și mai ales de ce a fost ales acest loc și nu altul pentru înălțarea unei mănăstiri, ne explică cuviosul părinte, purtându-ne pe urmele legendelor, dar și al adevărurilor pierdute în negura trecutului.

Izvoare scrise și nescrise mărturisesc că ținutul a fost dintotdeauna populat de sihaștri. Dar cei care au primit misiunea de a ctitori mănăstirea sunt cei ce au răspuns îndemnului Domnitorului Moldovei Mihail Sturza, care a fost binecuvântat aici cu o veritabilă minune. Ea avea nu numai să-i marcheze un moment însemnat din viață, dar să-i descopere și mormântul cu moaștele bine conservate și frumos mirositoare, considerate făcătoare de minuni, ale Sfântului Cuvios Onufrie.

Acest sihastru de origine rusă a pustnicit în codrii Voronei vreme de 25 ani și este considerat ctitorul duhovnicesc al Mănăstirii Vorona. A murit în anul 1789, la vârsta de 57 ani, așa cum reiese din inscripția de pe o mică lespede de piatră așezată la căpătâiul trupului său, descoperit la 9 mai 1846, în urma revelațiilor avute de câțiva călugări, mireni și în cele din urmă chiar de domnul Moldovei, Mihail Strurza. Se spune că venind să se sfătuiască cu pustnicii, domnitorul a poposit sub un măr bătrân, ce străjuia un mormânt necunoscut. La rădăcina pomului zăcea un singur măr, dar atât de sănătos și frumos, încât domnitorul a hotărât să-l ducă fiicei sale. După ce l-a mâncat, în mod cu totul inexplicabil, copila, bolnavă de epilepsie, s-a vindecat! Iar fericitul tată, recunoscător Bunului Dumnezeu, a hotărât să înalțe pe acel loc binecuvântat, o biserică. În cursul lucrărilor s-au deshumat rămășițele omenești din mormântul umbrit de măr, aflându-se curate și frumos mirositoare, iar numele cuviosului sihastru Onufrie a fost descoperit pe lespedea de la căpătâi.

Inițial duse la Mănăstirea Vorona, moaștele Cuviosului Onufrie sunt adăpostite azi într-o frumoasă raclă aflată în pronaosul Bisericii Buna Vestire de la Sihăstria Voronei. Și asta, ca urmare a unei alte revelații, prin care Cuviosul Onufrie s-a arătat în vis starețului Schitului Sihăstria Voronei, arhimandritul Iosif Vasiliu, cerându-i să fie adus în Sihăstrie. Pentru că multe alte întâmplări minunate s-au petrecut cu cei ce s-au rugat Cuviosului sau au atins sfintele sale moaște, Sfântul Cuvios Onufrie a fost canonizat de B. O. R în anul 2005, fiind prăznuit la 9 septembrie.

Părintele călugăr ne mai dă câteva informații ”tehnice”despre construcția bisercii: stil arhitectonic și pictură. Aflăm, dar și constatăm, cu titlu de raritate, că în plan spațial biserica este clădită pe două nivele, pridvorul și altarul aflîndu-se la nivelul solului, în timp ce pronaosul și naosul sunt săpate în adâncime la cca. 2 m.

Pictura interioară aparține aceluiași talentat călugăr schimnic pe aceste meleaguri, Vladimir Machedon, fiind restaurată în 1945 de pictorul Dumitru Simion. În anul 1930, zugravul de biserici Vasile Scarlat a adăugat pe peretele exterior nordic, în dreptul altarului, fesca de mari dimensiuni ”Înfricoșata și Dreapta Judecată de Apoi”. Și aceasta a fost refăcută în 1990 de pictorul Dimitrie Găvrilean.

Interesantă în fresca pictată lateral stânga-dreapta catapetesmei este reprezentarea Vechiului, respectiv Noului Testament, prin imaginile a două femei ținând în mână, una o cruce incompletă (sub forma literei T), cealaltă o cruce completă (crucea latină). Este considerată cea mai clară reprezentare vizuală a ”Legii Vechi și Noi” din țara noastră.

În interiorul bisericii ne închinăm sfintelor moaște, apoi îngenunchiem în fața unei alte capodopere a iconografiei românești: icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul de Mână, o postură inedită, singura de acest fel din România, al cărei autor nu este cunoscut.

Revenind în curtea mănăstirii, admirăm în voie clădirea stăreției, comună cu casa de oaspeți (36 locuri de cazare), mărul din spatele bisericii, despre care tradiția spune că ar fi vlăstar al mărului ce străjuia cândva mormântul Sfântului Cuvios Onufrie, spațiile verzi frumos întreținute, vechile chilii ale monahilor, între care s-a nevoit în primul an de călugărie și fratele Arpașu, viitorul patriarh Teoctist al B. O. R. Sunt sărăcăcioase, în vădită nepotrivire cu mai noile surate de pe partea stăreției, dar se pare, mult mai primitoare: un bătrân călugăr cu barba albă ne invită în chilia sa umilă (doar cu un pat, așternuturi vechi, un dulap folosit și ca masă, multe icoane), pe care o împarte cu o familie de …. rândunele! Gingașele făpturi și-au făcut cuib chiar în cupa lustrei și trebăluiesc toată ziua pentru hrana odraslelor. Este casa lor, pe care o regăsesc an de an, atunci când se întorc din …pelerinajul de la …. locurile calde! Așa ne povestește bătrânul monah, uimit de perseverența și memoria lor, dar și împăcat cu gândul generos că de primăvara timpuriu și până toamna târziu, în fiecare zi, fie ploaie, fie vânt, de dimineață și până la înserare, trebuie să aibă fereastra deschisă spre a-și primi colocatarii. Generos gest și umilă răsplată: un ciripit vesel stins doar de negura nopții și sentimentul senin că nu e singur!

Părăsim Sihăstria Voronei cu sentimentul pur, dar atât de tocit de pana poeților, încât sensul s-a cam perimat, că aici e o mică gură de rai. Căci unde mai întâlnești oameni atât de calzi, o natură atât de pură, o frumusețe atât de naturală?! Cred că merită să stai câteva zile la Sihăstria Voronei, să meditezi, să citești, să te rogi în voie, să asculți poveștile monahilor, poate să dai o mână de ajutor, căci sihăstria nu beneficiază de resurse financiare atrase, ci trăiește din daniile credincioșilor, ale pelerinilor, dar mai ales din valorificarea produselor agricole pe care singură le produce.

Facem drum întors pe DN 208C până intersectăm iarăși DN 28B în direcția Botoșani. La o distanță de cca. 20 km. de Mănăstirea Vorona facem un alt popas la Mănăstirea Zosin.

Lăcașul se află pe un deal lipsit de vegetație înaltă, chiar în vecinătatea drumului național. Biserica maiestuoasă zărită din marginea câmpului ne îndeamnă să ne oprim, chiar dacă așezământul pare abia …. croit.

Nu există un teritoriu bine demarcat, nici alei de acces, nici alte amenajări edilitare caracteristice unei mănăstiri, exceptând biserica și stăreția, totodată arhondaric și suită de chilii.

Monumentala clopotniță cu 17 clopote e încă în construcție, deși clopotele au fost montate și sfințite încă de la 15 august 2011.

Trapeza este un imens cort volant, sub acoperițul căruia stau înșirate șiruri lungi de mese și bănci, toate în așteptarea apropiatului hram mare al bisericii, Adormirea Maicii Domnului.

Pangarul este un chioșc mic în mijlocul câmpului, dar, spre surprinderea noastră, a tuturor, foarte bine aprovizionat cu obiecte bisericeșți de tot felul, icoane de diverse mărimi, simple, pe lemn, pe sticlă, îmbrăcate în argint sau doar în metal, cărți bisericești câte nu gândești. Iar prețurile sunt mult mai mici în comparație cu cele văzute pe la celelalte mănăstiri unde ne-am oprit. O conduită comercială de două – trei ori benefică: o dată fiindcă încurajează vânzarea (niciunul dintre noi nu a ratat achiziționarea unui obiect, oricât de banal, de aici), o dată fiindcă asigură venituri ritmice mănăstirii (și se vede câtă nevoie e de fonduri pentru continuarea lucrărilor) și altă dată pentru că înlesnește credincioșilor accesul la cultura literară religioasă.

Și dacă, iată, contrar obiceiului primul popas îl facem la pangar, următoarea țintă este fără doar și poate Biserica cu triplu hram: Adormirea Maicii Domnului, Izvorul Tămăduirii și Duminica Tuturor Sfinților Români. Este nou-nouță, locul a fost sfințit în 2006, dar construcția propriu-zisă a fost terminată în 2009. Finisajul exterior a fost finalizat în totalitate, dar interiorul se mai află încă în stadiu de aplicare a picturii în zona naosului și pronaosului. Cu toate acestea, curățenia e exemplară, pictura deja desăvârșită este minunată prin amploarea scenelor zugrăvite și a coloritului aprins, catapeteasma este din zid, cu frumoase icoane aplicate, stranele și jilțurile arhierești sunt din stejar lăcuit, iar policandrele aurite dau strălucire spațiului nu foarte amplu. Mozaicul podelei, ornamentația ferestrelor, ușile masive din lemn cu aplicații în basorelief ale stemei Moldovei și ale Bisericii Ortodoxe Române, mobilierul, sunt de cea mai bună calitate și dovedesc bun gust.

Într-o raclă la fel de elegantă odihnesc mai multe moaște sfinte: un fragment din lemnul Sfintei Cruci și părticele din trupurile mai multor sfinți, între care și cele ale Sfinților Trei Ierarhi (Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul si Ioan Gură de Aur), Sf. Mina și Sf. Pantelimon.

Părăsim biserica și așteptându-i pe ceilalți tovarăși de călătorie care mai au de făcut cumpărături, investigăm locurile din jur: dăm o fugă până la cortul-trapeză, ocolim stăreția, urcăm în clopotniță. Câțiva zidari lucrează pe schele. Suntem de-a dreptul inspirați să intrăm în vorbă cu unul dintre ei, căci astfel aflăm că …. adevărata Mănăstire Zosin nu se află aici, ci undeva mai la vale, dar nu departe, în satul Bălușeni! Omul ne spune că ceea ce vedem este rezultatul strămutării obștei de călugări de la vechea locație, întrucât acolo pământul o cam ia din loc, se produc deseori alunecări de teren. Ele au pus în primejdie existența vechii biserici clădită tocmai în 1779, căci în trupul construcției se văd deja crăpături, deși s-au făcut mai multe lucrări de consolidare și refacere. Au mai fost și niște inundații, în urma cărora apa s-a infiltrat în ziduri și le-a șubrezit. Și e mare păcat, oftează omul, căci biserica aceea este o construcție unicat în România, pereții săi fiind făuriți dintr-o împletitură groasă de nuiele, impregnată cu lut, apoi tencuită și în cele din urmă văruită, apoi pictată prin interior. Și chiar dacă prin 1993 s-a construit acolo încă o biserică, afectată și ea de capriciile naturii, spre siguranța monahilor s-a hătărât ca obștea să fie mutată aici.

”E mult de mers până la vechea mănăstire? ” ”Nu e departe, dar dacă vreți să ajungeți acolo, trebuie să traversați niște drumuri rele, pline de șleauri, iar de văzut, nu știu ce ați putea vedea, căci biserica veche sigur e închisă, iar cea nouă se deschide doar în duminici și de sărbători! Poate doar mormântul starețului Firmilian Ciobanu, cel care a rectitorit lăcașul după 1990, dar s-a stins 7 ani mai târziu, la numai 29 ani, într-un nefericit accident de mașină”.

Oftăm cu părere de rău și pentru pierderea unei vieți atât de tinere, și pentru ratarea vizitei la prima vatră a Mănăstirii Zosin, dar hotărâm că drumul nostru trebuie să continue spre capitala județului.

Mănăstirea Sfântul Nicolae Domnesc, Popăuți este ultimul loc de pelerinaj din județul Botoșani pe care îl vizităm.

Venind dinspre sud, intrăm în municipiul Botoșani și rulăm pe Bulevardul Calea Națională până la intersecția cu strada Ștefan cel Mare, pe care o străbatem până la capăt.

Mănăstirea ni se descoperă ca o mireasă înainte de cununie: cu chipul în parte ascuns de înălțimea zidurilor ce împrejmuiesc ansamblul monahal, în parte dezvăluit de nivelul superior al construcțiilor, vizibil și captivant prin designul și coloritul nemaiîntlnit.

Trecem de porticul cu uși de lemn al intrării și descoperim o grădină de basm. Impresia decorului de poveste o dau aleea lungă străjuită de flori și arbori tuia și cele două biserici monumente de arhitectură moldovenească din incintă.

La capătul aleii principale, în mijlocul unui platou cu iarbă proaspăt cosită, se înalță Biserica Sfântul Nicolae, ctitorie din 1496 a voievodului Ștefan cel Mare. Ea făcea parte dintr-un ansamblu fortificat care mai cuprindea un turn clopotniță, un palat domnesc și un zid de apărare. Era așadar o biserică de mir și nu o incintă mănăstirească.

În ciuda frumuseții și robusteții ei, în următorul sfert de secol biserica a început să se degradeze treptat. Dornic de a repara și a conserva această bijuterie arhitectornică moștenită de la Marele Stefan, în anul 1750, domnitorul Constantin Racoviță dispune transformarea bisericii Popăuți în mănăstire de călugări, pe care o închină trei ani mai târziu Patriarhiei Antiohiei. Obștea de călugări greci stabilită aici cu această ocazie avea să administreze cu folos fosta ctitorie domnească, căci mănăstirea avea numeroase moșii aducătoare de venituri, dar și cu onestitate, redându-se lăcașului strălucirea și slujirea de altădată.

În 1863, anul secularizării averilor mănăstirești, Biserica Popăuți a redevenit biserică de mir. În deceniile următoare, sfântul lăcaș a trecut prin repetate episoade de tristă amintire, care i-au grăbit degradarea și deteriorarea. În anul 1991, ÎPS Daniel al Moldovei decide reînființarea ansamblului mănăstiresc, dar proiectul prinde viață abia în 1996, când așezământul este populat cu o obște de călugări. Ulterior, a fost construită o nouă biserică purtând hramul ”Acoperământul Maicii Domnului”, un corp de chilii și o stăreție, iar astăzi, ansamblul monahal trăiește o nouă tinerețe.

La momentul vizitei noastre, Biserica Sf. Nicolae se afla în plină operație de ”lifting”: lucrarea de renovare și restaurare începută cu un deceniu în urmă fusese finalizată în exterior în proporție de 95%, așa încât minunata zidărie roșie netencuită, cu ocnițe și discuri colorate de ceramică sub streșini, contraforturi de piatră masivă și turlă poligonală, ni s-a dezvăluit în întreaga ei frumusețe; în interior însă, zidurile și pictura veche de secole tocmai erau pregătite pentru lucrările migăloase de restaurare. Câțiva pictori făceau măsurători, amestecau vopsele, retușau centimetru cu centimetru pictura compromisă. Vizita noastră nu le-a picat deloc bine, ne-au invitat îndată să părăsim locul și ne-au interzis să fotografiem sau să filmăm în interior. Dar eu, tot am furat câteva imagini…

În capătul celălat al incintei, mai aproape de ziduri, se află biserica nouă. Proaspăta ctitorie purtând hramul Acoperământul Maicii Domnului, arată foarte bine pe afară, păstrând aceeași linie arhitecturală și decorativă ca și surata sa mai vârstnică de alături. Dar nici aici lucrările nu sunt definitiv încheiate, martore fiind schelele și porțiunile de zidărie încă netencuită, ca și pictura incompletă din interior. Cu toate acestea, biserica părea a se pregăti de apropiata sărbătoare a Maicii Domnului, căci covoarele proaspăt spălate erau întinse la uscat pe peluza din fața bisericii, iar câteva persoane ce se îndeletniceau cu curățenia în interior ne-au sugerat să revenim o oră mai târziu. Din păcate nu aveam atâta timp disponibil, așa că ne-am întors la microbuz. A fost singura mănăstire de pe traseul nostru în care nu ne-am închinat la sfintele icoane, singura pe care am cunoscut-o doar în calitate de simpli turiști.

În acea zi, călătoria noastră a continuat cu vizita la câteva mănăstiri din județul Suceava. Dar eu am să mă opresc aici cu povestea. În loc de încheiere, o simplă recomandare: dacă n-ați avut răbdarea să parcurgeți rând cu rând aceste impresii poate prea lungi, priviți vă rog fotografiile! Căci dacă n-ați aflat din lectură cât sunt de deosebite între ele aceste cinci mănăstiri, merită să vă faceți o idee despre unicitatea lor, măcar privind imaginile.

Rog ilustrațía muzicală de la adresa http://www.trilulilu.ro/muzica-diverse/gheorghe-iovu-calea-spre-lumina Și mulțumesc!

---

VIZUALIZĂRI: 16471 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI