Mănăstirea Dălhăuți - credință și legendă pe meleaguri vrâncene

TIPĂREȘTE

Despre Mănăstirea Dălhăuți am auzit pentru prima dată vorbindu-se anul trecut, la noi la biserică, cu ocazia unei slujbe duminicale. Mai precis, oamenii de lângă noi discutau cu însuflețire despre ”icoana făcătoare de minuni” de la Mănăstirea Dălhăuți. Ajunși acasă, am căutat repede pe internet câteva informații și am hotărât să vedem și noi acest lăcaș de cult situat pe raza comunei Cârligele din județul Vrancea. Dorința nostră s-a îndeplinit în acest an, la începutul lunii mai, când am vizitat acest lăcaș de cult.

Cale de acces – Noi am plecat din Râmnicu Sărat către Focșani urmând DN2 – E85 până în localitatea Golești, aflată în vecinătatea municipiului Focșani. Am observat un indicator către stânga ce ne-a arătat ruta pe care am urmat-o ulterior. Am intrat astfel pe DJ 205C (asfaltul plin de gropi și petice) și am urmat indicatoarele, trecând prin satul Bonțești și ajungând astfel în localitatea Dălhăuți. Dacă până aici drumul a fost asfaltat, ultimii patru kilometri i-am parcurs urmând un drum de țară, plin de praf și pe alocuri pietruit. În localitatea Dălhăuți ne-am rătăcit puțin deoarece am întâlnit multe intersecții iar indicatoarele dispăruseră la un moment dat, însă am întrebat localnicii, aceștia indicându-ne calea de acces către lăcașul de cult. Am urcat printre podgoriile din jur și am ajuns astfel pe vârful unui deal de unde am putut admira în depărtare toată zona din jurul municipiului Focșani. Pe această culme, unde noi am oprit pentru a face câteva poze, este amplasată o cruce din lemn, înaltă de câțiva metri, vizibilă de la depărtare. De aici până la mănăstire am mai parcurs aproximativ doi kilometri pe un drum denivelat, pe alocuri afectat de alunecări minore de teren.

Descrierea Mănăstirii Dălhăuți

Mănăstirea Dălhăuți se zărește mândră de la câțiva kilometri, fiind situată într-o poiană, aflată sub o culme împădurită a Subcarpaților Vrancei. Pădurea ce o înconjoară este declarată rezervație naturală de tip forestier și botanic. Înainte de a intra în curtea lăcașului de cult, am parcat mașina pe marginea drumului, la umbra protectoare a pădurii. Pe partea dreaptă a drumului am putut admira o frumoasă troiță din lemn, accesul către aceasta făcându-se pe o scară din ciment. Pentru că soarele ne asaltase cu razele lui generoase tot drumul până aici, am mai rămas câteva minute pe loc și am profitat de aerul curat și răcoros din jur. Apoi am urcat încet către curtea mănăstirii.

Accesul în curtea lăcașului de cult se face trecând pe sub clopotnița mănăstirii, construcție realizată după anul 1990. Lângă clopotniță am putut admira o poartă realizată din lemn sculptat, destinată accesului auto în curte. Pe ușa clopotniței am găsit și un program de vizitare a lăcașului de cult, respectiv zilnic între orele 08.00 – 18.00. Întrucât curtea mănăstirii se întinde pe coasta unui deal, clădirile sunt construite pe câteva terase. În partea dreaptă a curții se află o clădire pe două nivele ce adăpostește diverse anexe mănăstirești. Tot aici se află câteva camere pentru oaspeți, după cum am aflat ulterior de la una dintre maicile de aici. Ceva mai sus, tot în partea dreaptă a curții, ridicate la câțiva metri una de cealaltă, se află două din cele trei biserici ale lăcașului de cult, având hramurile ”Izvorul Tămăduirii” și ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”. Ambele construcții sunt declarate ”monument istoric. ” Privind în față, am văzut o construcție nefinalizată, iar pe partea stângă a curții se află chiliile unde viețuiesc maicile.

Întrucât aflasem că icoana ”făcătoare de minuni” este adăpostită în biserica din lemn cu hramul ” Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” ne-am îndreptat încet către aceasta. Privită din exterior, biserica are dimensiuni reduse, o singură turlă, și este construită din lemn, fiind acoperită cu tablă. Un panou informativ aflat în interior ne precizează că această biserică este singurul lăcaș de cult din Muntenia la care se întâlnește varianta cu pronaos. După unele surse, această biserică datează din anul 1625, fiind refăcută de mai multe ori de-a lungul timpului. Am intrat și am văzut imediat icoana ”făcătoare de minuni” a Maicii Domnului. Această icoană o arată pe Maica Domnului ținându-și Pruncul în brațe pe partea dreaptă și privindu-l cu duioșie. Pe chipul Maicii Domnului și pe cel al Pruncului se observă urme ale iataganelor turcilor care au batjocorit icoana în trecut. Ne-am recules în liniște în fața sfintei icoane, apoi am admirat în tăcere picturile din interiorul lăcașului de cult, realizate de-a lungul timpului de meșteri zugravi anonimi. Catapeteasma este și ea o lucrare deosebit de frumoasă, fiind realizată din lemn și poleită cu foiță de aur.

Am ieșit în curtea lăcașului de cult și ne-am așezat pe o băncuță din apropierea celor două biserici ale mănăstirii. Am privit către a doua biserică cu hramul ”Izvorul Tămăduirii”. Biserica era închisă și nu am rugat pe cineva să ne permită accesul în interior, întrucât nu am vrut să deranjăm măicuțele din treburile lor obișnuite. Acest lăcaș de cult este unul deosebit prin faptul că nu are turlă. Biserica este realizată pe zid și este învelită cu tablă, iar istoria ei este una interesantă, prin faptul că nu se cunosc amănunte exacte cu privire la cel care a construit-o, dar nici cu privire la anul construcției sale. Pe ușă este inscripționat anul 1828, însă se presupune că acest an marchează refacerea lăcașului de cult.

În lateralul celor două biserici continuă curtea și apoi grădina mănăstirii. De lângă locul unde se aprind lumânările am observat un mic iaz, iar în partea cealaltă a acestuia se vedeau niște ruine. Am plecat către acel loc pe o potecă ce pleacă spre partea stângă a iazului și după ce am străbătut circa 200 de metri am ajuns lângă ruinele unei alte biserici. Aceasta este de fapt a treia biserică a mănăstirii, în prezent aflată într-un grad avansat de degradare. Acest lăcaș de cult a purtat hramul ”Sfinții Împărați Constantin și Elena”; și în acest caz datele existente surprind o contradicție cu privire la anul ridicării acestei biserici – 1840 sau 1855.

Am mai realizat câteva fotografii prin livada mănăstirii, apoi ne-am îndreptat agale către ieșirea din curtea lăcașului de cult, admirând încă o dată florile multicolore de la marginea aleilor.

Scurt istoric – Nu voi încheia acest review fără a prezenta câteva date cu privire la istoria Mănăstirii Dălhăuți, pe care le-am preluat dintr-un panou informativ amplasat în interiorul bisericii din lemn cu hramul ” Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”. Existența localității Dălhăuți aflată în apropierea mănăstirii este menționată în vechile documente începând cu anul 1615. Despre lăcașul de cult nu se cunosc date exacte cu privire la anul ctitoriei sau la numele celor care au pus bazele sale. Tot ceea ce se cunoaște se bazează pe o legendă referitoare la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

Această icoană (despre care se spune că este una din cele șapte icoane zugrăvite de Sfântul Apostol Luca) este înconjurată de o legendă a cărei vechime în timp este dificil de stabilit. Se spune că starețul ce a pus bazele lăcașului de cult, Anufie Dălhăuș monahul, a plecat în pelerinaj la Locurile Sfinte și a primit în dar de la episcopul Ierusalimului o icoană pe care să o aducă în România. Pe drum, Anufie a fost capturat de turci care au batjocorit icoana și au aruncat-o într-un grajd pentru cai. Noaptea s-a auzit un vuiet mare, caii s-au omorât între ei ucigându-i totodată și pe cei care au îndrăznit să intre acolo. Anufie a fost eliberat de un ienicer de origine română și s-a întors în țară supărat pentru pierderea icoanei. După o perioadă, aflându-se pe țărmul Mării Negre unde mersese pentru a se reculege, Anufie a observat noaptea pe mare o lumină puternică ce părea a se apropia de țărm. A doua zi a rămas uimit când a văzut plutind pe apă Icoana Sfințită a Maicii Domnului, pe care o considera pe veci pierdută. Icoana avea pe chip zgârieturile provocate de iataganele turcilor, cicatrizate ca o rană făcută în carne vie. Aceste cicatrici se observă și astăzi atât pe chipul Maicii Domnului, cât și pe chipul Pruncului.

Anufie a adus icoana acasă și a vândut împreună cu fratele său tot ceea ce aveau, apoi au venit la schit și au pus bazele bisericii cu hramul ”Izvorul Tămăduirii” între anii 1464 – 1469.

Dacă începuturile lăcașului de cult sunt învăluite în legendă, despre perioadele apropiate de zilele noastre se cunosc mai multe amănunte. În perioada comunistă lăcașul de cult a traversat o perioadă dificilă, iar Icoana Sfințită a Maicii Domnului a fost mutată între 1979 și 1990 la Muzeul din Posada și apoi la Muzeul de Artă din București. După 1990, icoana a fost readusă la Mănăstirea Dălhăuți.

Un alt amănunt referitor la istoria lăcașului de cult este reprezentat de faptul că în anul 1715 aici a devenit preot Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului, care apoi a condus comunitatea până în perioada 1730 – 1733, când s-a mutat pentru a întemeia Schitul de la Poiana Mărului, din județul Buzău (vezi impresii), locație unde a rămas până la sfârșitul vieții. Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului a fost trecut în rândul sfinților în martie 2003 de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, stabilindu-se ziua de 25 aprilie ca dată de prăznuire.

În încheiere, vă recomand să mergeți la Mănăstirea Dălhăuți dacă veți ajunge vreodată prin zonă. Locația merită vizitată pentru a admira Icoana Sfințită a Maicii Domnului și bisericile mănăstirii, pentru istoria împletită cu legende a lăcașului de cult și, nu în ultimul rând, pentru frumusețea naturală a zonei! Voi atașa acum și câteva fotografii realizate cu ocazia vizitării acestui interesant lăcaș de cult...

---

VIZUALIZĂRI: 3650 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI